Experţii atribuie mare parte din acest salt (asta e convergenţa, dacă nu ştiaţi) intrării masive de fonduri europene în România. 70% din investiţiile publice din România sunt realizate din fonduri europene. În fiecare an, după primul, balanţa a fost pozitivă pentru noi, şi altfel cum s-ar putea explica această prindere din urmă altfel decît cu noi în cîştig, an după an? Dacă miliardul de euro dat pe universităţi a fost aruncat din punct de vedere al performanţei, tot a plătit salarii mai bune unei generaţii întregi, dacă miliardele pe agricultură nu au transformat agricultura, tot au ţinut în viaţă pe fermieri. Dacă la mediu, unde ne pusesem ţintă modestă opt la sută beneficiari ai unor sisteme îmbunătăţite de management al deşeurilor (citeşte „ai oricăror sisteme”) s-a realizat 0.3 pe declaratelea, e vina UE? Ca şi în cazul Greciei, dacă performanţa anterioară a unei ţări e slabă, fondurile europene se duc pe consum. Dar asta nu înseamnă că lumea nu trăieşte mai bine, chiar dacă ţara nu devine mai performantă, deci scopul pentru care românii sunt numărul unu proeuropeni în Eurobarometru a fost atins. Ca să fiu mai clară, dacă îi dai unui om needucat cinci mii de euro pe an, numai puţini vor plăti cu banii ăştia un curs să îşi upgradeze educaţia şi consecutiv, serviciul, omul care stătea prost cu educaţia o să se îmbrace, o să plătească abonamentul la cablu să vadă Las Fierbinţi şi meciurile etc. Dar asta nu e vina cui îi dă cinci mii de euro, şi e oricum un cîştig că omul e mai spălat, mai bine hrănit, şi aşa mai departe.

Integrarea europeană e o afacere bună pentru noi. Indiscutabil. Un cadou al sorţii. Dar Europa se schimbă. Că nu are de ales. Şi, cum spune prietenul meu Ivan Krastev, în timpuri de criză, supravieţuirea devine principala sursă de legitimitate. Şi cum doi foşti comisari europeni au ratat să să vă explice, clar şi pe înţelesul tuturor, ce se întîmplă cu proiectul european, o să încerc eu. Cu regretul că nu are Corina Creţu voce deloc, că era treaba ei, şi pentru prima oară am auzit-o spunînd ce trebuie zilele astea, dar autoritatea ei în România nu prea există.

Ce aţi auzit la TV? Probabil, aşa ceva: „...după deliberări rapide la Versailles (?) si Bruxelles, nucleul franco-german şi-a făcut socoteala că Estul (??) e nevoiaş, prost şi tăcut. Prin urmare, poate fi parcat, fără scandal, la subsol. Justificarea acestei operaţii de înaltă măgărie istorică(!!!) spune ca Estul nu face faţă. Că primeşte de toate şi întoarce nimic. Să socotim. Am dat: forţa de muncă, pieţe de desfacere, resurse brute şi securitate pe flancul de Est al UE (????). O tonă de mezelicuri. Am încasat: fonduri europene şi foarte multe predici pe cap de locuitor… Bilanţ: nu am primit nimic pe degeaba. Sîntem, demult (!!!!), chit.” Sursa: un parlamentar european plătit cu zece mii de euro pe lună ca să scrie ca Vadim Tudor, care şi el a făcut parte din ce am oferit noi Europei, că astea sunt resursele noastre umane şi capacitatea de a le selecta (sursa: Destinul, declinul şi Nicolae). Aţi mai auzit că „vom negocia”. Că alţii sunt chemaţi la discuţii, că noi nu. Că s-a „renunţat la decizia prin consens” etc.

Vedeţi de ce nu merită să te ocupi de ştiri false, pentru asta trebuie să ai nişte ştiri. Or, tot ce se spune în România despre Europa cu mai multe viteze e dincolo de ştire falsă, e un amestec de ignoranţă completă asupra a cum funcţionează UE, a ce ne-am angajat noi deja, precum şi a ce e necesar ca să salvăm continentul.

Pe scurt: oamenii lui Juncker au adaptat nişte scenarii mai plauzibile din cele mai optimiste făcute de noi acum un an, excluzînd varianta cea mai rea (în Germania se lucrează şi pe ea, dar nu e foarte plauzibilă). Varianta noastră rea era Brexitul, or el s-a întîmplat deja. Care sunt opţiunile.

  1. Nimic schimbat, şi la primul şoc (poate fi şantajul lui Trump să creştem la 2% contribuţia pentru apărare, ceea ce pe contextul actual fiscal şi politic nu putem, nici să vrem) euro e iarăşi în pericol. Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene a avertizat deja că euro nu e un proiect sustenabil dacă ţările zonei euro nu devin mai integrate fiscal, proiect pe moment suspendat. Noi am zis deja că da, am semnat tratatul suplimentar fiscal, deşi nu suntem în zona euro şi vrem din ce în ce mai puţin să ajungem acolo (constat că pierdem competitivitate în ritm accelerat, creştem salarii fără productivitate crescută; or, de asta Grecia şi Germania nu pot fi în aceeaşi uniune monetară). Euro a fost o greşeală din care nu se poate ieşi fără costuri enorme, ar da înapoi pe toată lumea cu trilioane dacă se destramă necontrolat, pînă şi China ar avea de suferit, am avea hiperinflaţie în unele ţări, deflaţie în altele etc. Deci opţiunea să stăm locului, sperînd că nu cade drobul de sare există, dar nu e bună.
     
  2. Doar piaţă comună. Destrămăm UE controlat pînă la nivel de piaţă comună, nu mai avem libertate de mişcare, muncă decît cu permis etc. Asta voiau englezii. Costul ar fi iarăşi mare, numai la Schengen s-a estimat la nivelul sutelor de miliarde (dacă se reintroduc frontierele). Ce să mai spun de euro, oricît ar fi mai bine să ieşim organizat decît dezorganizat din uniunea monetară. Deci nici opţiunea asta nu merge. Numai cu turcii avem uniune vamală, şi uite ce integraţi suntem.
     
  3. Coaliţia celor care vor şi pot mai mult. Domeniile sunt taxare, justiţie, apărare. Asta e parţial soluţia la scenariul 1, adică să salvăm euro printr-o uniune fiscală a celor care pot. Un euro mai stabil ne avantajează pe toţi. Cooperarea avansată e deja în tratate, de la Amsterdam, deci mult înainte să intrăm noi în euro. Schengen e o formă de cooperare avansată. Deja deciziile nu se mai iau prin consens decît în arii restrînse, şi acelea sunt zonele unde ne blocăm, gen politica externă. Noi lipsim deja din Schengen şi euro, deci o mare noutate şi ameninţare pentru noi nu e. Ne putem alătura cînd suntem gata. Sigur, bugetul viitor s-ar putea schimba ca să acomodeze noua structură, Europa pe proiecte, şi cele mai ameninţate sunt fondurile structurale. Cele agricole nu cred că vor fi atinse. Şi cele structurale s-ar fi schimbat oricum, şi nu noi, cu cea mai slabă rată de absorbţie şi impact slab, ne putem plînge. Dacă devenim mai buni la folosirea lor, nu de bani o să ducem lipsă. Şi la grupul cu apărarea ne putem chiar alătura. Sigur, există alte forme de presiune cînd alţii fac ceva şi tu nu, vedem la reformele Bologna din educaţie, care tot asta sunt, cooperare avansată, nu sunt şi nu au fost niciodată obligatorii, decît că de teamă că nu le vor fi echivalate diplomele s-au alăturat mai toate ţările, pînă şi China.
     
  4. Mai eficient în arii mai puţine. Nerealist, ar trebui iarăşi schimbate tratatele, în plus mai eficient poţi fi oricînd, nu te opreşte numărul de arii. Ariile au tot crescut că a crescut nevoia de cooperare, de asta există UE, doar pentru probleme care întretaie frontierele, în rest statele membre se autoguvernează (de exemplu în sănătate, educaţie). Nu o văd ca opţiune aparte. Grupul nostru de experţi propusese o inovaţie drăguţă, Right to challenge, adică cine poate dovedi că rezolvă o problemă mai bine şi original să fie exceptat de la directivele europene din aria respectivă. Mi s-a explicat între timp că legal ar fi un coşmar.
     
  5. Mai mult, de către toţi. Acesta e vechiul scenariu federalist reîncălzit, uniune fiscală, euro pentru toată lumea etc. Nu sunt şanse, poporul nu e cu noi, ba chiar împingerea acestei variante, totdeauna preferată de Comisie (a cărei putere faţă de ţări ar creşte) a făcut deja victime în Anglia, Danemarca, unde a crescut euroscepticismul. Să fim serioşi - diferenţele de dezvoltare nu au fost niciodată mai mari. Ce venit minim comun putem stabili? Dar, în sfîrşit, nu am ieşi mai rău de aici dacă s-ar face, şi ar trece 20 la sută putere de la dl. Grindeanu la dl. Juncker. Noi guvernăm prost. Deja unicul document de politici de calitate despre noi este semestrul european, adică analiza şi recomandările din urma tratatului fiscal, care apar de două ori pe an.

Ce se va „decide” la aniversarea Tratatului de la Roma, în cîteva zile? O variantă modestă, cu o transpunere în practică şi mai modestă. Probabil trei, care nu are mari costuri şi puţine schimbări. Care e problema pentru noi? Ţările euro performante - Estonia e printre ele, deci nici vorbă de Vest sau de Est - vor poate să pună în practică recomandările lui Draghi, foarte bine. Să le pună, să nu aştepte viitoarea destabilizare. Ne apărăm boii de la bicicletă, în vreme ce sesizările serioase, ca astea [Raport SAR 2017 – fonduri europene], şi astea [Raport SAR 2017 – educaţie] şi astea [Raport SAR 2017 – infrastructura transport feroviar], unde am putea îndrepta ceva, rămîn fără ecou. De fapt, ne purtăm exact ca acei compatrioţi ai noştri care cerşesc prin pieţe europene şi se supără pe europeni că nu le dau bani. Am uitat demult că o fac voluntar şi îi considerăm cumva datori.

Puteţi comenta acest text pe România Curată