Analiză realizată de Cristian Barna, Cosmin Dugan*

„Rimland”-ul euroatlantist fiind format din state precum Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Cehia, România sau Georgia, situate în „vecinătatea apropiată” a „heartland”-ului rus.[1]

Despre URSS, Federaţia Rusă, războaie hibride şi agesiuni informaţionale…

Extinderea NATO, prin aderarea României şi Bulgariei, sprijinirea de către SUA a elitelor pro-occidentale şi rusofobe din Ucraina şi Georgia, fac ca Federaţia Rusă să se considere „asediată”, ceea ce o determină să acţioneze în scopul „smulgerii” acestei nou-create componente a „rimland”-ului de sub influenţa euroatlantistă şi „atragerii” în sfera de influenţă eurasiatică.[2]

În epoca post-Război Rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii heartland-ului euroasiatic” de către SUA, sentiment ancorat în „eşecul istoric” înregistrat în Războiul Rece, fapt care a făcut ca reprezentările geopolitice ruse contemporane să fie impregnate de un spirit revanşard faţă de prăbuşirea URSS şi de o atitudine ostilă la adresa puterilor maritime, care ar obstrucţiona destinul Federaţiei Ruse de a redobândi statutul de hegemon.[3]

Eurasianismul, teorie geopolitică ridicată la nivel de politică de stat de către Vladimir Putin, promovează nostalgia imperială conform căreia destinul Federaţiei Ruse este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu”, fapt ce implică readucerea în sfera de influenţă strategică, politică şi economică a Rusiei a spaţiilor eurasiatice, „pierdute” în anumite perioade istorice.[4]


Alexandr Dughin

Conform lui Alexandr Dughin, ale cărui idei neoeurasianiste sunt preluate şi aplicate de către Vladimir Putin, Rusia este o componentă vitală a heartlandului, o Eurasie nerusă fiind de neconceput fără înfrângerea poporului rus.[5]

Alexandr Dughin proclamă faptul că prin „coagularea unui imperiu” care să includă Federaţia Rusă, Ucraina, Iran, Armenia, Tadjikistan, Belarus şi Siria s-ar crea avantajul spargerii „încercuirii” euroatlantiste.[6]

În acest context, pentru a-şi atinge obiectivele geopolitice, eurasianiştii mizează pe eliberarea civilizaţiilor non-occidentale de „globalism”, pe apropierea de statele musulmane din Asia Centrală, care fac parte din „lumea stepei”, şi de cele din Golful Persic, care fac partea din „lumea deşertului”, fondându-şi astfel intervenţionismul în Asia Centrală şi Orientul Mijlociu pe o preocupare de pacificare a „periferiilor”.

Poziţionându-se în calitate de „aliaţi” ai lumii musulmane, eurasianiştii arată că declanşarea războiului global împotriva terorismului de sorginte fundamentalist islamică, după nefastele atentate teroriste de la 11 septembrie 2001, ca expresie a unei „ciocniri a civilizaţiilor”, ar fi o strategie euroatlantistă care neagă specificităţile civilizaţionale, neoferind lumii musulmane altă alternativă decât cea a violenţei.

Astfel, eurasianiştii se opun teoriei geopolitice a „ciocnirii civilizaţiilor”, care prezintă „islamo-fascismul” ca un inamic totalitar, denunţând „solidaritatea creştină” propusă de Occident împotriva ameninţării fundamentalist islamice. Conform lui Alexandr Dughin, această viziune este o invenţie a euroatlantiştilor care au nevoie de un adversar pentru a asigura unipolaritatea americană, într-un spaţiu de confruntare a unor interese geopolitice majore, aşa cum este decupajul geopolitic definit de aceştia ca Orientul Mijlociu Extins. Astfel, după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Dughin considera că s-a instituit o nouă „geopolitică a terorii” şi că terorismul de sorginte fundamentalist islamică nu este acel inamic global împotriva căruia SUA a îndemnat la formarea unei coaliţii globale pentru a-l combate.[7]

Acest joc geopolitic complex iniţiat în ultimul deceniu, precum şi ideologizarea deciziilor geo-strategice simultan cu reinventarea aparatului centralizat de propagandă rus ne indică o revenire la cutumele puterii din spaţiul slav şi asiatic, la „normalitate”.
 
Astfel, puterea este păstrată pe tot timpul vieţii, iar regimul devine sinonim cu figura autoritară a liderului. Exemplele din perioada comunismului (Stalin, Brejnev, Cernenko, Andropov) şi fostul spaţiu sovietic (Belarus, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan) confirmă această abordare „securizatoare”, iar lipsa unei culturi a libertăţii, jocului democratic şi a valorilor liberale contribuie la susţinerea populară a regimurilor autoritariste.
În ultimul an, propaganda rusească a fost în special corozivă la adresa ţărilor baltice, având în vedere statutul lor de foste republici ale URSS şi faptului că limba rusă este vorbită sau înţeleasă de majoritatea populaţiei.
Investiţiile masive în crearea unui aparat mediatic care se doreşte să acceseze o audienţă globală confirma şi dorinţa pentru reluarea operaţiilor strategice de influenţa în sprijinul intereselor de politică externă. Deşi limitate până în prezent doar la spaţiul intern şi al fostului URSS, cu un efect redus sau nul în ultimul an în Europa şi SUA, este de aşteptat ca anvergură şi gradul de sofisticare să crească proporţional cu invesţiile semnificative. De exemplu, este foarte probabil că unul din obiectivele aparatului mediatic rusesc să rămână etnicii ruşi (din spaţiul fostei URSS şi diaspora) şi prin excelenţă populaţiile slave şi slavofilii, având în vedere invocarea frecvenţă a elementului identitar şi posibilităţile de utilizare în scenarii destabilizatoare.
 
Această tendinţă este confirmată şi de faptul că, în ultimul an, propaganda rusească a fost în special corozivă la adresa ţărilor baltice, având în vedere statutul lor de foste republici ale URSS şi faptului că limba rusă este vorbită sau înţeleasă de majoritatea populaţiei (rusa este a şaptea cea mai vorbită limbă din UE).
 
Au fost invocate frecvent drepturile vorbitorilor de rusă şi posibilitatea de a avea acces la canale „independente” (pro-kremlin) de informare, puncte de vedere promovate din poziţia de centru al pan-slavismului mondial (într-un rol oarecum asemănător celui de centru al revoluţiei proletare globale din perioada comunistă). Cu toate că efectul în plan extern poate fi unul limitat, în special în spaţiul euro-atlantic, rolul în plan intern rămâne unul substanţial, prin efectul de „joc al oglinzilor” în care o informaţie colportată din aparatul mediatic extern este apoi reluată şi integrată în naraţiunea propagandistică domestică.
 


Particularităţi de manifestare ale agresiunii informaţionale ruse împotriva Ucrainei

Agresiunea informaţională realizată de Federaţia Rusă la adresa noilor autorităţi legitime din Ucraina a fost încă de la început o componentă intrinsecă a războiului hibrid; altfel spus, nu poate fi analizat şi înţeles în afara acestui context. Deşi a trecut mai bine de un an de când această formă de agresiune s-a manifestat în estul Ucrainei, încă există dezbateri asupra definiţiei şi mai ales limitelor conflictului informaţional.
 
Cu toate că analizele efectuate au pus în evidenţă o serie de faţete ale fenomenului, generarea un tipar final (mai ales în cazul unei agresiuni care evita realizarea de tipare acţionale şi comportamentale) rămâne un deziderat. Se caută încă răspunsuri la o serie de întrebări legitime – de exemplu - care sunt indicatorii care confirmă iniţierea unui conflict şi când se poate considera încheiat sau cum pot fi analizate efectele acestei forme de agresiune pe o perioadă îndelungată de timp.
 
Cu toate că nu reprezintă o adiţie recentă în taxonomia formelor militare de conflict, evenimentele din estul Ucrainei au relevat noi modalităţi de manifestare şi utilizare a conflictului informaţional, unele poate surprinzătoare, care obligă la o analiză atentă şi un demers prospectiv. Pornind de la aceste observaţii şi având în vedere poziţia geostrategică a României, precum şi aparteneta la structurile de securitate euro-atlantice, subliniem necesitatea identificării unor metode de identificare, prevenţie şi contracarare a formelor hibride de conflict.
 
Studiul nostru are la bază analiza de conţinut a materialelor publicistice prezentate începând cu anul 2014 în cadrul emisiunilor difuzate de o serie de instituţii de media din Federaţia Rusă, precum şi a declaraţiilor oficiale sau realizate de către demnitari. Scopul acestui demers este de a identifica discursurile dominante, audienţa-ţintă, tehnica de distribuţie a conţinutului precum şi o serie de particularităţi ale manifestării acestei forme de agresiune.
 
Ca şi în cazul propagandei, formă de comunicare manipulativă din care războiul informaţional a evoluat în contextul globalizării, putem identifica cel puţin două planuri narative antagonice – pozitiv (patriotism exacerbat) şi negativ (bazat pe tehnica construcţiei duşmanului). Adresabilitatea crescută se obţine prin simplificarea mesajului şi repetiţie continuă – realitatea gri, cu actori multipli şi interese imposibil de menţionat în spaţiul public este redusă la o schemă elementară şi accesibilă, care este colportată sistematic în mass-media rusă.
 
Stâlpul narativ patriotic se bazează pe ideologizarea slavismului, într-un mod asemănător în care propaganda sovietică instrumentaliza teoriile comunist-utopice, la care se adaugă elementul identitar. Discursul este caracterizat de coerenţă emoţională şi empatie, utilizând o serie de reprezentări mitizate sau hiperbolizate (istorice, religioase, sociale etc.) care au rol de stimul-declanşator al unor reacţii emoţionale şi comportamentale condiţionate.
 
Reprezentările mentale promovate de mesajele propagandistice converg către o bază arhetipala reprezentativă pentru inconştientului colectiv rusesc – de la spaimele şi fobiile atent cultivate de lideri (cucerirea, dezmembrarea naţională, umilirea, dispariţia ca popor), la îndelungată expectativa a grandorii imperiale (reflectată în expansiunea teritorială, frică generată în exterior, recunoaşterea internaţională a superiorităţii şi subordonarea/supunerea), asigurându-se astfel un grad ridicat de receptivitate din partea audienţei autohtone sau simpatizanţilor.
 
Mesajele afective penetrante au drept scop atât ştergerea discrepanţelor cognitive dintre planul narativ propagandistic de cel real, cât şi crearea în spaţiul imageriei mentale a unui echivalent psihologic al experienţelor autentice, mecanism similar cu cel întâlnit în producţiile de divertisment cu teme militare şi patriotice (care au cunoscut o proliferare semnificativă în ultimii ani în Rusia).
 
Conservatorismul şi mai ales respingerea curentelor de gândire şi filosofice liberale reprezintă un alt filon a propagandei ruseşti. Este reluată vechea tema sovietică a superiorităţii morale („noul om sovietic”) precum şi cea a mesianismului ortodoxiei ruseşti („a treia Romă”), pe un fundal narativ de sorginte nationalist-etnica, cu scopul de a amplifica stima de sine până la narcisism.
 
Libertatea de expresie a societăţii democratice este considerată anarhie (în mod evident, un model care nu trebuie urmat) în timp de postmodernismul este reprezentat ca un fundament instabil al unei societăţi puternice (care are nevoie de certitudini impuse pentru a rămâne stabilă). Distanţarea morală faţă de cultură occidentală se realizează uneori prin metode reprobabile, utilizând discursuri sau un conţinut grafic violent, degradant, dezumanizant (un adevărat „hate-speech”), menit să polarizeze audienţă şi să nu ofere posibilitatea unei analize pertinente.


FOTO Guliver/GettyImages
 

În centrul propagandei ruseşti destinată consumului intern se afla imaginea liderului şi mai ales legătură să simbiotica cu poporul rus şi etnicii slăvi prin excelenţă. Prin acesta operaţiune discretă şi complexă de marketing politic se realizează consfinţirea zeificării sociale a liderului, precum şi ridicarea sa la înălţimea panteonului liderilor legendări ai statului rus. (Vladimir Putin este menţionat alături de Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic şi mai ales Iosif Stalin[8]).

Lărgirea graniţelor statului rus (Georgia, Ucraina, posibil în zona arctică), câştigarea conflictelor de la frontieră (Caucaz, Georgia, Ucraina), revenirea pe arena politicii globale, etc îi oferă legitimitatea de a-şi revendica locul în istoria statului rus. Imaginea sa mediatică reflectă acesta transformare, Putin fiind prezentat sub forma unei imagini duale – cea a persoanei („Vova” al nostru, cetăţeanul rus idealizat) şi arhetip masculin (unde preferă să fie prezentat sub forma Regelui şi Războinicului, alte reprezentări fiind trecute într-un plan secund).
 
Această metamorfoză are loc sub privirile binevoitoare ale bisericii ortodoxe ruse, având în vedere imaginea sa de ortodox practicant şi faptul că a reuşit în mare măsură să fie beneficiarul unui capital social uriaş prin asocierea cu imaginea bisericii ruse, utilizând cu abilitate forţa coezivă pe care o generează filonul creştin-ortodox în societatea rusă.
Evenimentele din Ucraina au fost utilizate pentru a distrage atenţia de la problemele interne şi discuţia legată de modernizarea statului.
Această transformare nu este întâmplătoare, Putin aflându-se într-o reală dilema legată de evoluţia la conducerea Rusiei înainte de anexarea Crimeei. După 15 ani de conducere a reuşit stabilizarea internă a statului, însă cu preţul oligarhizarii şi instituţionalizării corupţiei, privarea de democraţie (teza „democraţiei controlate”), constrângerii şi lichidării zgomotoase a advesarilor. În acest timp, economia controlată de oligarhi se bazează tot mai mult pe extracţia şi prelucrarea de hidrocarburi şi a cunoscut o diversificare redusă, fapt însă care nu l-a împiedicat de Putin să decreteze un embargou economic unilateral împotriva ţărilor UE sau să discrediteze capitalul vestic în favoarea celui autohton.
 
De altfel, evenimentele din Ucraina au fost utilizate pentru a distrage atenţia de la problemele interne şi discuţia legată de modernizarea statului (şi eventuala modificare a configuraţiei puterii), oferind pretextul ideal pentru o nouă achiziţie frauduloasă de putere a mecanismelor statului, în condiţii de excepţionalitate fabricată şi întreţinută.
 
În acest context, în lipsa unor mecanisme democratice care să ofere modalităţi interne de ajustare, Putin este nevoit să diversifice şi să accentueze oferta ideologică (în absenţa uneia bazată pe dezvoltare sustenabila, bunăstare, libertate). Temele menţionate anterior sunt ilustrative pentru tranzacţia propusă de Putin unei populaţii ruseşti tot mai captive într-o politică pe care nu o mai pot influenţa – crearea unei versiuni „reloaded” a utopianismului sovietic (grandoare, măreţie, superioritate, centru, imperiu) şi care reclamă un lider cu o misiune pe măsură, a cărui susţinere de către masele (loiale) trebuie să fie totală.
 
Într-un mod asemănător, în cazul conflictului din estul Ucrainei, cu toate că poate câştiga confruntarea militară şi la limită (eventual) remiză pe cea economică, se expune unui risc tot mai crescut de a o pierde pe cea politică. Din acest motiv, este nevoit să păstreze iniţiativa în spaţiul narativ (şi real, în măsura posibilităţilor şi scenariilor convenabile), având în vedere poziţia fragilă şi necesitatea de aş camufla vulnerabilităţile. Militantismul putinismului, al cărui scop este galvanizarea societăţii ruseşti şi refacerea atitudinii imperiale ofensive, ocultează îngrijorările legate de vulnerabilitatea majoră a strategiei actuale – sustenabilitatea pe termen lung şi existenţa resurselor care permit operaţionalizarea acestui scenariu.
 
Un criteriu suplimentar este şi atenţia disproporţionată acordată pierderilor (precum şi soarta celor care continua să reprezinte o problemă de imagine pentru regim), care alimentează şi mai mult componenta ofensivă şi adoptarea unei poziţii de forţă, cel puţin în planul narativ. De altfel, propaganda deţine un rol strategic atât prin distragerea şi acoperirea evenimentelor care evidenţiază riscurile, pierderile şi vulnerabilităţile, cât şi prin promovarea naţionalismului etnic drept scut emoţional care anulează orice discuţie internă structurata (şi raţională) despre strategie şi leadership.
 
Acceptarea şi legitimarea mesajului se obţine în mare măsură prin preluarea şi înglobarea unor meme din curentele ideologice care au marcat istoria (expansionistă) rusa – ortodoxism estic, ţarism, comunism, al căror continuator se doreşte a fi putinismul. Pentru a evita desensibilizarea audienţei, acesta este supusă unui efect de saturaţie cu conţinut narativ divers, repetitiv, utilizând aceleaşi concepte-cheie, care se legitimează reciproc fără a oferi un timp de reflexie sau analiza.
 
 
Tehnica reprezintă o revenire la metodele clasice sovietice de propagandă, făcând abuz de controlul canalelor mediatice şi reprezintă o modalitate de afirmare a centralizării controlului asupra mecanismelor de influenţare a opiniei publice (prezentată însă în mod invers, de la periferie către centru, de la populaţie către lider).
 
Cel de-al doilea plan narativ major utilizează tehnicile de construcţie a imaginii duşmanului şi elemente de psihologia fricii, fiind destinat liderilor şi populaţiei ucrainiene pro-vestice şi într-o măsură mai redusă audienţei euro-atlantice.
 
Mesajele care au drept public-ţintă populaţia ucrainiana sunt produsul unei „industrii a panicii şi anxietăţii” destinată fabricării şi proiectării pe un spaţiu geo-mental suficientă „muniţie psihologică” încât să producă un cadru favorizant dezvoltării de mişcări sociale şi politice semnificative, precum şi să decredibilizeze reportajele din spaţiul de conflict. Sunt caracterizate printr-o dimensiune psihologică dominată de psihologia fricii, cu scopul este de a face individul susceptibil la frică şi insecuritate, la mesajele propagandistice.
 
Conceptele cognitiv-emoţionale dominante sunt reprezentate de iminenţa unei invazii ruseşti covârşitoare, anihilare, distrugere fizică şi psihologică, dizolvarea identităţii, culpabilizare şi stigmatizare, inferioritate, contestarea dreptului la existenţa istorică, subordonare şi supunere totală.
 
De exemplu, în scop de culpabilizare, stigmatizare şi dezumanizare ucrainienilor le sunt atribuite o serie de acţiuni precum uciderea ofiţerilor polonezi în pădurea Katyn, o serie de mărturii ale unor medici (cetăţeni ucrainieni de etnie rusă) conform cărora răniţii din estul Ucrainei au fost supuşi unor rele tratamente sau torturaţi, utilizarea unor compuşi farmaceutici cu efect psiho şi neurotrop de către soldaţii ucrainieni care ar fi provocat tulburări comportamentale precum exacerbarea agresivităţii, sadism, diminuarea discernământului, lipsa compasiunii etc. uciderea de copii şi bătrâni, crucificarea victimelor sau utilizarea lor că scuturi umane, realizarea de trafic cu arme, droguri, organe umane etc.
Rusia doreşte să demonstreze că deşi nu mai domină (temporar) spaţiul fizic, îl domină permanent pe cel psihologic.
Acest tip de propagandă negativă, dublate de activităţile din câmpul de luptă reprezintă un exerciţiu de putere, prin care Rusia îşi marchează simbolic teritoriul geografic temporar pierdut (permanentizarea prezenţei virtuale sub forma imaginii psihologice dominante), prin afirmarea dreptului de a pedepsi, inclusiv ucide (atât fizic, în spaţiul real cât şi simbolic în spaţiul mental) pe cel slab şi de a-l constrânge psihologic până la supunere necondiţionată.
 
Rusia doreşte să demonstreze că deşi nu mai domină (temporar) spaţiul fizic, îl domină permanent pe cel psihologic, şi că poate realiza acest lucru chiar şi în condiţiile absenţei de facto. Metoda este probabil utilizată şi ca exemplu via proxy pentru alte state din fostul URSS care manifestă tendinţe centrifuge similare.
 
Mesajele sunt penetrante, destinate polarizării societăţii şi radicalizării (indiferent de opinie) cu scopul de a destrăma coeziunea reţelelor sociale prin proliferarea „epidemiilor” de opinii contradictorii menite generării de tensiuni şi revolte sociale destabilizatoare, care să anuleze capacitatea de consens, control intern şi realizarea unei politici externe coerente şi credibile. Ţinta nu este doar individul, ci şi componenta relaţională – reţelele sociale din cadrul unei societăţi, alterarea legăturilor individului cu restul societăţii.
 
Emoţiile violente şi persistente propagate prin naraţiuni cu informaţii deformate sau falsificate au rolul de a anomiza subiectul, de a-l detaşa de reţeaua socială carea îi oferă rezilienta, regresarea către un fenotip psihologic de rezilienta primar, ancestral, pre-societal. Una din consecinţe este imposibilitatea sau vicierea jocului democratic (neparticipare, fragmentare şi delegitimare politica, radicalizare şi ascensiunea unor curente extremiste, marginale sau nedemocratice (dictatura), ascensiunea partidelor pro-Rusia sau nostalgice, scăderea intensităţii opţiunilor pro-vestice).

FOTO Getty Images
 
Un scop principal este şi activarea, stimularea, inducerea, proliferarea şi întreţinerea unor tendinţe conflictuale sociale (interetnice, istorice, religioase, societale, sociale) cu scopul de a destabiliza societatea civilă şi favoriza scenarii de tip război civil, separatism şi destrămare statală. Alternativa este revenirea în sfera de influenţa rusească, cel puţin sub forma unui condominium.
 
O altă particularitate a propagandei anti-ucrainiene este prezenţa unui număr mare de naraţiuni a căror credibilitate este foarte redusă sau este imposibil de determinat, care au drept finalitate proliferarea teoriilor conspiraţioniste, ucronismului, istoriilor contrafactuale sau alternative, a revizionismului. Această abordare mediatică, în spiritul şcolii diversioniste ruseşti, face uz de o serie de tehnici de manipulare (repetiţia constantă, utilizarea unor concepte simplificare şi stereotipuri convenabile, distorsiunea semantică până la desemantizare, substituţia conceptelor, ruperea simetriei, metonimia, autochestionarea, jargonul) şi de utilizarea referinţelor pseudoştiinţifice, exploatarea superstiţiilor, credinţelor, ocultismului, biasurilor cognitive. Scopul este subminarea legitimării ştiinţifice, a reperelor logice şi a certitudinilor, permiţând, în numele „libertăţii de expresie”, dirijarea şi amplificarea ideilor de propagandă în spaţiul virtual.
 
În această conjunctură sunt menţionaţi uneori de propagandă rusească şi o serie de factori de risc imprevizibili care în contextul escalării conflictului din estul Ucrainei ar putea genera instabilitate regională sau chiar creşte probabilitatea utilizării armelor strategice - „wild-cards” (epidemii de boli infecţioase datorate lipsei infrastructurii medicale sau veterinare, catastrofe naturale - cutremure, evenimente geologice în Marea Neagră, inundaţii masive).
 
De exemplu, menţionat discret, dar persistent, este un scenariu „nuclear”, care ar consta fie în apariţia unei catastrofe ecologice (poluare radioactivă - reluarea temei Cernobâlului) sau prezenţa unor acţiuni de proliferare nucleară, prin vânzarea ilicită de materiale radioactive sau tehnologii cu dublă utilizare către actori non-statali (militanţi islamişti caucazieni). Un scenariu de acest tip ar confirma incapacitatea de guvernare a autorităţilor pro-vestice de la Kiev (sau poate chiar complicitatea) şi ar impune o escalare a conflictului şi „securizarea” unor zone mai extinse din Ucraina.
 

Un alt scenariu posibil este cel al unei posibile epidemii extinse, având în vedere lipsa de acoperire cu servicii medicale de bază în estul Ucrainei, problemele anterioare sau semnalate recent (tuberculoză, HIV, poliomielită, lipsa vaccinărilor), dar şi faptul că posibilitatea de utilizare a armelor biologice neletale (agenţi biologici de gradul C) este luată în calcul de „doctrina Gherasimov”[9]. Aceste scenarii ar confirma cele două teme de propagandă – Ucraina că stat eşuat şi agresor, ambele motivând extinderea implicării ruseşti din motive „etice”, „pacifiste” sau „umanitare”.


FOTO sobaka.ru

În loc de concluzii...

Succintă analiza prezentată ne oferă posibilitatea realizării câtorva observaţii, în loc de concluzii... În ultimii ani controlul s-a extins de la presa scrisă şi radio-televiziune (de stat şi privată) către internet, în special după „primăverile arabe”, existând o preocupare constantă de a monopoliza sursele de influenţare a opiniilor şi de a preveni, cenzura sau combate campaniile de media adverse („destabilizatoare”, „occidentale” etc).
 
Agresiunea împotriva Ucrainei a pus în evidenţă şi rolul activ pe care structurile corporatiste (de la companii de extragere şi prelucrare a hidrocarburilor, transporturi, industrie grea la cele de media, IT, telecomunicaţii, private security, etc) şi utilizarea personalului civil îl pot avea într-un conflict hibrid.
 
Deşi nu reprezintă o inovaţie, observăm rolul tot mai important pe care îl joacă în conflictele asimetrice „armatele civile camuflate” situate pe teritoriul naţional său aliat care sunt implicate cu o frecvenţă inconstantă în aspecte neconvenţionale de mică intensitate, cu scopul de a produce unele efecte la distanţă (de degradare a infrastructurii cibernetice, de telecomunicaţii; generarea de atacuri cibernetice; implicarea în unele aspecte ale operaţiunilor psihologice etc.) aflate în siajul celor realizate în conflictul militar.
 
Este utilizată cu predilecţie infrastructura civilă - corporatista sau electronică (internet), şi sunt vizate în special obiective civile şi uneori elemente de infrastructură critică (blocarea serviciilor de internet, atacuri cibernetice asupra bazelor de date, afectarea stării de spirit a populaţiei). Sunt valorificate astfel o serie de aptitudini şi competente (digitale, lingvistice, de comunicare şi exprimare culturală, ştiinţifice etc.) la diverse nivele de complexitate („troli”, hackeri), permiţând realizarea unor structuri ierarhizate specializate care pot fi utilizate în scopuri militare.
Deşi conceptul de război hibrid nu reprezintă o noutate, mediul tehnologic actual, aflat în rapidă expansiune, pune la dispoziţia indivizilor, actorilor non-statali şi statelor o ofertă care permite operaţionalizarea de noi scenarii atipice.
Cu toate aspectele sale nefaste, considerăm că mesajele propagandistice reprezintă şi un mediu de comunicare (distorsionat cognitiv şi afectiv, dar care poate fi decodat de toate părţile implicate), studiul acestuia reprezentând un demers util în cadrul înţelegerii intenţiilor şi dorinţelor părţii adverse. Fizionomia hărţilor afectiv-cognitive şi evoluţia lor în raport cu evenimentele din conflict oferă o serie de indicii legate de punctele sensibile (red flags), punctele de vedere partizane, intenţiile părţilor, slăbiciuni şi strategie. Existenţa unor subiecte care sunt dezbătute cu mai puţin patos în acest limbaj nerestricţionat la Kremlin-ului, (prezentate controversat sau neutru) oferă unele indicii utile în vederea unui plan de deconflictualizare progresivă. 
 
În concluzie, deşi conceptul de război hibrid nu reprezintă o noutate, mediul tehnologic actual, aflat în rapidă expansiune, pune la dispoziţia indivizilor, actorilor non-statali şi statelor o ofertă care permite operaţionalizarea de noi scenarii atipice (chiar dacă reprezintă variaţii ale unor teme clasice).
 
Accentul este pus pe surpriză, utilizarea unor doctrine complexe, care permit abordări graduale, implica utilizarea întregului spectru de mijloace militare şi non-militare care acoperă în totalitate factorii care pot influenţa activitatea umană. Rolul esenţial îl are orchestraţia impecabilă în câmpul de luptă şi capacitatea de a manipula imaginea proprie şi a adversarului în faţa unor audienţe multiple, obţinând astfel un avantaj major în complexele negocieri politice generate de conflict.
 

*Cristian Barna este profesor asociat la Masterul de Studii de Securitate al Facultăţii de Sociologie a Universităţii din Bucureşti

Cosmin Dugan este absolvent al masterului de Studii de Securitate şi expert al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN)


[1] Friedman, George: The next 100 years. A forecast for the 21st century, The Doubleday Publishing. Group, 2009.
[2] Dughin, Alexandr: Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti 2011.
[3] Mongrenier, Jean Sylvestre: Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura Cartier, Chişinău, 2010.
[4] Bassin, Mark: Eurasianism Classical and Neo - The lines of continuity, Slavic Eurasian Studies, no.17, 2008.
[5] Bădescu, Ilie: Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004.
[6] Dughin, Alexandr, op. cit.
[7] Chaudet, Didier; Parmentier, Florent; Pelopidas, Benoit: Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în SUA şi Rusia, Editura Cartier, 2008
[8] Merită amintita remarca congresmanului american Mike Rogers, preşedintele Subcomitetului pentru Forţe Strategice din Comitetul pentru Servicii Armate al Camerei Reprezentanţilor, care a declarat în cadrul emisiunii de ştiri a postului NBS Meet the Press faptul că „Domnul Puţin se duce la culcare crezând că este Petru cel Mare şi se trezeşte a doua zi crezând că este Stalin” (23 martie 2014).
[9] Gerasimov, V. (2013) ‘Novye vyzovy trebuyut pereosmyslenniya form i sposobov vedeniya boevykh deistvii,’ Voenno-promyshlennye kur’er, No. 8. ‘The „Gerasimov Doctrine” and Russian Non-Linear War’ (2014) in Moscow’s Shadows, 6 iulie 2014, poate fi accesată aici.