Mai precis, la reuniuni cu uşile bine închise la care europarlamentarii din Est încep pe scaun şi termină sub mocheta pe care tropăie cu chiote antirasiste adevăraţii europeni. Pentru cei ce au întîrziat la naştere şi n-au avut ocazia să se desfete cu o şedinţă de înfierare organizată de Partidul Comunist Român, lucrurile merită relatate în toată brutalitatea lor dogmatică.

În deschiderea lucrărilor, unul din adevăraţii europeni enunţă principiul egalităţii. Noi, Vestul, şi voi, Estul, sîntem fraţi buni! Putem deveni gemeni! Tindem spre siamezi! Nimic nu ne poate lega mai trainic decît solidaritatea în clipe grele. La auzul acestor cuvinte de leac, esticii se relaxează şi zăresc, o clipă, duhul lui Erasmus fugărind prin sală un individ cu mustaţă şi cămaşă brună. Exact în clipa în care placajul lui Erasmus e pe punctul de a-l scoate din joc pe caporal, se aude o întrebare îmbietoare ca o strachină de cianură: votaţi sau nu pentru cote de refugiaţi! Din liniştea groasă, răzbate un sunet doinit, specific organelor de est-european strînse în menghini aurite. O voce de absolvent al Şcolii Superioare de Martiri anunţă de pe masa de operaţie că nu votează. 

Rînd pe rînd, vest-europeni indignaţi denunţă lipsa de recunoştinţă a foştilor fraţi din Est. Unii notează că operaţiile de separare a siamezilor au făcut progrese enorme şi exclud anestezia. Se aude, iar, aceeaşi întrebare: votaţi cotele? Nu! - răspunde maghiarul baricadat într-un borcan cu gulaş. Nu! - zic românii consumatori de seminţe, în timp ce îşi fac cruci mari. Niet! - întăresc balticii, zguduiţi de amintiri geopolitice recente.

Şedinţa se încheie cu o prezentare din care reiese că esteuropenii sînt rasişti de ispravă. Se constată că statele din Est nu ştiu decît să profite. În consecinţă, Uniunea Europeană ar face bine să taie fondurile care curg nemeritat, odată cu sudoarea poporului german, spre Budapesta şi Giuleşti (Bucureştiul e un cuvînt nesuferit de lung, prin care nu se văd destul de clar minorităţile).

Vorbitorii arată că est-europenii, conduşi cu brio de români, sînt neamuri de hoţi care n-au ce căuta în UE. În acelaşi timp, migranţii afro-arabi sînt descrişi ca tot ce e mai harnic şi mai cinstit de la Sfîntul Fancisc încoace. Alte remarci privesc şansele de admitere a României în spaţiul Schengen. Evaluările oscilează între un alt Sfînt (Aşteaptă) şi Paştele sărbătorit de cabaline.

La plecare, părţile îşi reafirmă fidelitatea faţă de idealul european. Vesticii precizează că vor respecta decizia esticilor şi că nu concep să recurgă la presiuni. Esticii le mulţumesc şi le urează, în gînd, scufundare uşoară. De afară se aude imnul UE, în interpretarea unui grup de instrumentişti în uniforme cu ecuson brodat. Litera T e vizibilă pe ecuson. Analizele diverg. Vesticii cred că T vine de la toleranţă. Esticii cred că vine de la Titanic şi observă, în treacăt, că orchestra cîntă în apă pînă la genunchi.

Întruniri parlamentare de acest fel au loc tot mai des şi ameninţă cu falimentul fabricile de perdele. Nesimţirea argumentelor lansate fără produsul amintit e atotcuprinzătoare. Însă nu buna creştere e problema reală a acestor episoade, ci ipocrizia circulară care a transformat mulţi politicieni occidentali în enoriaşi cinstiţi ai propriilor miniciuni.

Prin urmare, trebuie să trecem de la floreta de aluat la bardă. Deşi trebuie recunoscut că alţii au necazuri mai mari. Gîndiţi-vă la Obama! Nu l-a mai prins pe Lenin în viaţă şi, de ieri, se consolează în Cuba. 

Să începem cu ipocrizia ipocriziilor: banii. Da, primim bani de la UE. Dar, dacă e să facem nota înainte de plecare, trebuie pus la socoteală şi profitul monumental şi neimpozat extras din România de companii vesteuropene. Altfel, s-ar putea să rămînem cu impresia că băncile germane şi austriece care tronează la fiecare colţ de stradă au un mandat strict umanitar şi lucrează pentru a-şi înzestra clienţii.

Nota ar trebui să cuprindă şi realitatea de pe piaţa de consum, atît cît se mai vede ea sub avalanşa de exporturi UE. Piaţa muncii are şi ea ceva de spus. Aflaţi într-o scurtă deplasare începută acum aproape 25 de ani, cîteva milioane de români saltă PIB-ul, plătesc taxele şi cumpără produsele Italiei şi Spaniei - două din statele sudice cărora Germania le-a dăruit dreptul de a falimenta în euro.

Altă împrejurare de luat în seamă e admiterea în UE. Da, aşa e: România a sărit din Vlăsia în UE, menţinînd codrul amintit pe post de casă de vacanţă şi cazinou contabil. Însă admiterea noastră în UE n-a fost un act de caritate decît în măsura pe care o cunosc bătrînii îndrumaţi spre azil, înaintea licitaţiei care le pune casa la vînzare. Mai tot ce e serviciu public, lemn, apă, combustibil şi alte trufandale din subsol a fost trecut în portofoliul companiilor vest-europene. Restul putem fura şi singuri. La o numărătoare cinstită, UE are mai mulţi bani în România decît au băştinaşii reuniţi, plus Dragnea care-i şi întrece.

Sigur, sîntem rasişti cum bine au înţeles prietenii din UE. Dar măcar ştim cine sîntem. În timp ce românii, ungurii şi polonezii şi alte popoare infecţioase înaintează pe drumul rasismului, germanii, francezii şi alte naţii emancipate se apropie de starea rarefiată în care a fi german sau francez e totuna, adică nimic.

Unificarea Europei de Vest cu Africa de Nord şi Orientul Mijlociu continuă sub grija neabătută a idealismului german în zdrenţe. Dacă e vorba de asta, nu mai sîntem nici uniţi, nici unionişti. Pînă la urmă, sinuciderea colectivă e tot sinucidere. Ştim că ştreangul de dar nu se caută la scame, dar putem ajunge la acelaşi rezultat cu metodele noastre.