„The Hunger Games” sau când televiziunea poate să ucidă

Zilele trecute am dat peste un tip de reality TV japonez care m-a uimit prin cruzime. Chiar nu mi-a venit să cred. Un tânăr japonez de 23 de ani poreclit „vânătă”(Nasubi) - pe motiv că are faţa lungă ca o vânătă - a devenit eroul unui nou tip de reality TV.

După ce a câştigat audiţia pentru un reality show de care nu ştia niciun detaliu, a fost legat la ochi şi dus în mare secret într-un apartament mic, fără ferestre.  Acolo a fost pus să se dezbrace în pielea goală. Şi i s-au explicat regulile - va trebui să îşi petreacă viaţa între acei patru pereţi până când va putea să acumuleze o sumă de 1 milion de yeni (10 000 dolari) în premii câştigate la concursuri din diverse ziare şi reviste. În apartament avea doar unde să doarmă, avea electricitate,  aer condiţionat, un încălzitor cu gaz, instrumente de scris, cărţi poştale, şi multe multe reviste şi ziare. Nimic altceva. I s-a spus că va trebui să îşi câştige absolut tot - inclusiv mâncarea. Apoi producătorii au plecat, au încuiat uşa după ei, iar Nasubi a început o existenţa în captivitate şi izolare personală, dar în ochii milioanelor de telespectatori japonezi. Culmea, lui Nasubi nu i s-a spus că va fi filmat non-stop şi dat pe post live. I s-a spus că el manipulează singur camerele de filmat. Şi că după ce va câştiga suma de bani necesară, abia atunci producătorii vor decide dacă materialul filmat merită dat pe post.

Nasubi a fost închis în apartamentul respectiv un an şi jumătate!!! 15 luni!!! Timp în care a slăbit ca un ogar, i-au crescut părul şi barba, s-a transformat în propria umbră. Primul câştig a venit abia după două săptămâni - un borcan cu gem. După încă două săptămâni a câştigat un săculeţ cu orez. Dar nu a avut cu ce să îl gătească. După ce a încercat să mănânce orezul uscat, a descoperit că dacă pune orez într-o cutie goală de suc, cu puţină apa, şi îl lasă lângă încălzitorul cu gaz, în câteva ore se transformă într-un pilaf terciuit. Dar comestibil. De bucurie a cântat şi dansat în fundul gol, spre deliciul telespectatorilor.

Ca să fie show-ul şi mai amuzant, producătorii au desenat cu ajutorul computerului o vânătă care să acopere părţile ruşinoase ale lui Nasubi pe post. Când Nasubi se mişca, vânăta îl urmărea acoperindu-l. În acest fel şi copiii se puteau delecta privind supliciile vieţii lui Nasubi. Câştigurile lui au fost de cele mai multe ori nefolositoare - cum ar fi o bicicletă, un cort, curea, cauciucuri de maşină, bilete la film. La ce folos dacă era închis ca într-o cuşcă, în fundul gol?

Cu trecerea săptămânilor, Nasubi a devenit din ce în ce mai ciudat. Dar audienţa i-a crescut în mod exponenţial. Iar el habar nu avea. A devenit o celebritate în Japonia. Fanii au încercat să îi găsească apartamentul. Se pare că au reuşit, pentru că în mijlocul nopţii producătorii au dat peste Nasubi, l-au legat iar la ochi şi l-au mutat în alt apartament micuţ, între alţi patru pereţi. Viaţa lui cumplită a continuat „live on TV”. Rating foarte bun, 17 milioane de telespectatori îi urmăreau mişcările pe ecran. Viaţa lui cumplită, live pe ecran.

Dar grupul de fani a continuat să crească. Telespectatorii japonezi cântau împreună cu Nasubi când el cânta de bucurie că a câştigat încă o pungă cu orez. Dansau în faţa ecranului când Nasubi dansa. Nasubi devenise subiect de conversaţie. Toţi japonezii au auzit despre Nasubi.
 
Nu pot să nu îl compar cu un martir al televiziunii, al mass-mediei. O victimă a cărei suferinţă a făcut amuzamentul famiiilor japoneze. Sadismul show-ului este nemaipomenit. Iar complicitatea telespectatorilor este şi ea uimitoare. Dar suntem o specie sadică, violentă.
 
E adevărat că Nasubi a consimţit să participe la show. Dar după ce show-ul a început, nu a avut scăpare. După ce show-ul s-a terminat, Nasubi şi-a mărturisit suferinţa. A descris cum de multe ori s-a gândit să evadeze, să scape. A avut şi gânduri mult mai sumbre. Da, televiziunea poate să ucidă!
 
Culmea este că sadismul a continuat şi după ce a câştigat milionul de yeni. Nasubi a fost din nou legat la ochi şi mutat în Coreea. I s-a spus că va trebui să îşi câştige zborul înapoi în Japonia. Tot în fundul gol, tot între patru pereţi. A durat încă 4 luni.

În final, a fost adus legat la ochi într-o cameră fără ferestre şi a fost dezbrăcat din nou în pielea goală. Săracul Nasubi, a crezut că începe din nou o altă viaţă în izolare. Dar pereţii au căzut, tavanul s-a ridicat, şi Nasubi s-a trezit gol-goluţ pe scenă, în faţa unei audienţe live. Aşa a fost anunţat că a terminat concursul-show. Şi felicitat.

Reality show-urile au împins exigenţele spre alte limite. Iar sadismul a devenit şi mai evident. Întrebarea cea mare este: cine este victima cui? Stelele de reality show îşi expun vulnerabilitatea, iar noi, consumatorii, o consumăm ca pe pâine. Suferinţa altora este delicioasă. Mai ales dacă este live, în direct. Dar în final cei care încasează banii sunt cei de pe ecran, cei pe care îi zeflemim sau dispreţuim. Telespectatorii rămân tot cu buzunarele goale. Dar cu satisfacţia vizionării umilirii altor fiinţe umane. Deci, din nou, în final: cine este victima cui?  
 
Când eram mic şi vedeam ceva cumplit la televizor, mama îmi ştergea lacrimile şi îmi alunga fricile cu „Nu mai plânge, dragul mamei, e doar un film. Nu e adevărat”.

Reality show-urile au schimbat regulile jocului. Iar The Hunger Games nu mai par aşa o ficţiune. Toţi avem nevoie de victime.