Prietenii mei imaginari din televizor

La noi, privitul înapoi cu simpatie e sport de masă. Iar „decreteii“ sunt răsfăţaţii valurilor artificiale care întreţin nostalgia din spaţiul public românesc.

Dorinţa de a retrăi, însă în condiţiile de acum, vremurile de odinioară, a determinat Europa FM să exploateze în premieră muzica anilor ’80 (că aş fi preferat să fie cultivată poezia optzeciştilor, e o altă discuţie; acum zic doar că mi-e dor de scrierile lui Mircea Cărtarescu şi zău că şi noi, cei ce-l iubim, suntem vinovaţi că nu l-am împiedicat să se lase de publicistică); aşa au proliferat cluburile tineresti, populate de cărunţi, unde e clonat spaţiul în care te simţi la modă acum peste un sfert de veac; aşa se explică vânzarile bune, la reeditarea pe DVD, ale unor filme româneşti populare, dar foarte slabe; apoi inundaţia de cărţi adresate celor care ori nu le citiseră pe vremuri, ori facuseră rost de ele pe sub mână; gloria regăsită a acelei ciocolate, care azi ne învaţa că Bucureştiul nu e Budapesta (deşi pot fi identificate destule motive pentru care confuzia n-ar fi supărătoare) şi alte asemenea.

După o lungă introducere (totuşi, e blogul meu; să fiu fluent şi riguros ca la ziar?!), subiectul. Ca orice „decretel“, azi voi privi cu nostalgie spre primii mei prieteni, cei din televizor.

Fireşte, e mult mai uşor să îţi faci prieteni imaginari decât unii reali. Aceştia din urmă nu sunt tot timpul disponibili, în plus, au viaţa lor, care, inacceptabil, poate fi mai importantă decât a ta, au şi toane etc. Or, imaginarii sunt mereu lângă tine. Un prieten imaginar e, comit o indiscreţie, cam cum m-a caracterizat profesorul Vladimir Tismăneanu în corespondenţa de la a patra mea plecare – şi ultima – de la un ziar: prompt, solidar, aproape.

Fireşte, e mult mai uşor să îţi faci prieteni imaginari decât unii reali. Aceştia din urmă nu sunt tot timpul disponibili, în plus, au viaţa lor, care, inacceptabil, poate fi mai importantă decât a ta, au şi toane etc.

Primii mei prieteni imaginari au fost, fără execepţie, de la televizor. Dacă nu mă înşală memoria, primul a fost un robot. Îl imitam prin casă, cu mult înainte să învăţ să citesc, rostind ameninţător, cu o căznită inflexiune metalică în voce, „Crush, Kill, Destroy!“. Era un android din serialul „Pierduţi în spaţiu“ (l-am gasit pe IMDb, există!) şi era tipul care mă ajută să nu mai îmi fie frică, înainte de culcare, de monştrii care apăreau invariabil, după stingere, de sub pat.  

Greu de crezut pentru junimea de azi, dar când am crescut eu, în plin comunism, la televizor erau o droaie de seriale americane şi britanice. Aşa că prietenii mei vorbeau, toţi, acest grai (în clasa a două, profesorul de engleză i-a spus mamei că am accent de Oxford; era un povestitor minunat, aveam s-l regăsesc, ulterior, în postură de traducător ratat al lui Sven Hassel!). 

După android, m-am împrietenit cu Danny şi Brett (Tony Curtis şi Roger Moore pot fi văzuţi şi acum, în serialul omonim de pe AXN Crime), care erau simpatici şi rezolvau împreună orice problemă, culmea, ajungându-le exact un episod pentru asta. Avea să le urmeze, cred că nu greşesc cronologia, Sfântul, adică Simon Templar, tot cu Roger Moore, un prieten mereu de nădejde, pentru că avea şi forţă, avea şi umor.

 Danny şi Brett (Tony Curtis şi Roger Moore)   FOTO: empireonline.com

Primul meu mare prieten, ca să-i diferentiez un pic, era un erou antierou: Mannix. Aşa-i zicea serialului de sâmbătă seara în care Mike Connors întruchipa un tip care lua bătaie cam în prima jumătate a episodului, după care îşi lua revanşă cu prisosinţă. Cumva, m-am ataşat de el, pentru că ştiam că nu e perfect,dar, sincer, abia aşteptăm sfârşitul, ca să le dea decisiva răilor. OK, aşa mai era un vlăjgan cu care ţineam, dar nu mă împrietenisem din pricina barierei limbii: era Janoszyk, eroul unui serial istoric polonez destul de mişto, dar cam serios după gustul meu de atunci.

Nici Mickey Mouse nu era de încredere, prea era sub papucul lui Minnie!

Evident, nimic nu se putea compara cu desenele animate. Însă, eram destul de selectiv şi nu-mi acodam prietenia chiar oricui, ca azi, pe Facebook. Îmi plăcea, cum îmi place şi azi, de motanul Tom, însă, nu puteam să mă împrietenesc cu cineva care o ia sistematic de la enervantul de Jerry, şoricelul. Cinstit vorbind, episoadele mele favorite sunt alea în care se termină prost pentru şoarec (cred că sunt sub zece).

La fel, Woody Woodpecker clasic mi se părea cam papagal, Woody cel urât (era şi o versiune cu o ciocănitoare mai ascuţită) prea al dracului! Nici Mickey Mouse nu era de încredere, prea era sub papucul lui Minnie! (FOTO: tumblr.com)

Aşteptam sâmbata ca să văd şirul comediilor cu Chaplin, Stan şi Bran, Buster Keaton, Harold Lloyd, dar nu m-am împrietenit cu niciunul dintre ei. Îmi plăceau (Keaton, cel mai puţin, ca era prea serios, nici după fraţii Marx nu mă omoram ca puşti), râdeam de mă prăpădeam, dar atât.

Înainte de pubertate, m-am trezit prieten cu Primarul din Casterbridge (aveam şi cartea în engleză, dar n-am citit decât finalul, cu ultima sa dorinţă), parcă Alan Bates juca în acel serial britanic. Avea personajul ăsta un stil de a-şi căuta cuvintele, ceea ce mi s-a părut pe dată extrem de distins, şi l-am imitat instantaneu, de data asta în faţa prietenelor reale, fetele de la bloc cu care am copilărit şi care se mirau de ce am început să mă bâlbâi!

Cred ca ultimul meu mare prieten ireal de la TV a fost Billy, parca, fiul lui Rudy Jordache din „Om bogat, om sarac“. Ţineam la asta fiindca speram ca macar el să rezolve cazul insuportabilului Falconetti, un personaj atât de odios încât JR Ewing avea să pară simpatic prin comparaţie. Aiurea, Billy era fraier ca taică-său. Chestia e că într-un episod  intră Billy cu Ramona în apa mării, el o îmbrăţişează, aia se tot opune, iar el zice „trebuie“. N-am înţeles ce trebuia, dar am început să mă gândesc destul de serios la asta, atât de serios încât mi-am mutat atenţia asupra prietenilor reali cu care puteam vorbi despre asta şi asupra potenţialelor prietene reale care aveau să devina Ramona…

Acest articol a apărut prima oară pe blogul personal.