Cosmopolitans, hispteri frumoşi

Tinerii americani îşi doresc plăcerile şi profunzimea Parisului, dar şi să vorbească limba asemenea localnicilor--parizienilor le plac aceşti americani, întrucât sunt inofensivi--îşi doresc să fie plăcuţi şi acceptă docil, de nu entuziast aroganţa şi condescendenţa cu care oamenii sofisticaţi şi degeneraţi se uită la oamenii simpli care încă îşi doresc o soluţie erotică pentru problemele lor.

Cosmpolitans este povestea unor tineri care trăiesc în Paris, americani. Probabil că oamenii aceştia sunt lăsaţi în urmă de lumea progresului şi a inovaţiei. Retorica de tip innovate / disrupt despre care vă scriam în cazul Silicon Valley sau Big bang theory nu le face favoruri, dar au făcut nişte paşi în plus în direcţia greşită. Gândiţi-vă la hipsteri--probabil că nu e un aranjament fericit, să munceşti pentru o corporaţie pe care o dispreţuieşti în timp ce visezi la o viaţă frumoasă, care pare să se rezume la experienţe exotice la scară minimă. De ce să nu abandonezi ce te ţine în loc? Ai putea ajunge la Paris, unde progresul a dispărut acum multă vreme şi oamenii nu sunt îngrijoraţi de productivitate sau comunitate.

Într-un fel, Parisul este populat de fantome, tipuri umane a căror lume a dispărut--vechea aristocraţie, vechea burghezie, până şi intelectualii interbelici sau variile feluri de artişti de avangardă. Toate aceste tipuri umane au devenit figuri de muzeu sau excentricităţi. În această lume, dragostea romantică însă încă îşi găseşte locul. Obsesia cu tehnologia, cu controlul repugnă obsesiei erotice, care se uită la nemurire, nu la soluţii tehnice. Dar şi lumea politică şi lumea familiei, comunităţile în care unii trăiesc--pune limite erotismului, legi, obiceiuri şi forme de politeţe care leagă îndrăgostiţii de restul lumii, astfel că oamenii pot fi împreună, dar nu fără restul comunităţii.

Deja am văzut criticile--autorii nu par să se intereseze de ceea ce văd, pentru că sunt îngrijoraţi că personajele nu muncesc--povestea se petrece într-o sâmbătă, de la amiază până târziu în noapte, aşa că probabil este vorba de un principiu aici, de exces de zel. Sau îngrijoraţi că în Paris nu sunt destule gunoaie şi oameni care nu sunt albi şi tineri. Este o critică lipsită de graţie, dar se potriveşte moralismului modern. Este dificil să dai un înţeles vieţii dacă nu eşti obsedat de victime sau suferinţă...

Din contră, ar trebui să vedem personajele poveştii. Jimmy şi Hal, americani, sunt centrul unui mic grup de amici. Par să fie scriitori--ce altceva ar convinge un american să se mute la Paris? Nu par să aibă decât dorinţe. Hal a fost abandonat de o domnişoară care l-a iubit foarte mult şi care acum l-a abandonat. Sandro, amicul lor italian, le sugerează că cele două pasiuni sunt legate. Inocenţi, cei doi nu pricep. În fine, Hal acum nu poate să trăiască din cauza acestei femei, despre care cei doi americani sunt de acord că este un fel de miracol. Între altele, este dovada lor că sunt parizieni... Comparat cu această femeie invizibilă, cei doi sunt vizibil banali. Omul care iubeşte nu are nimic impresionant afară de iubire.

Sandro este un italian atrăgător, dezrădăcinat, a cărui opinie despre o casă veche este că ar trebui să cumpere droguri. Are toate calităţile masculine care le lipsesc americanilor--dispreţuieşte frica pe care bărbatul american--anglo--o simte faţă de femei. Americanii, inspiraţi de un asemenea mascul, obiectează însă: Este vorba de femei anglo, o rasă care într-adevăr inspiră teroare. Altfel de ce ar iubi femei europene? Italianul arată o generozitate rară, incluzând femeile anglo în rasa femeilor europene, care îşi doresc un bărbat impetuos--cum ştim, fortuna nu poate iubi decât un bărbat îndrăzneţ.

Apoi, Fritz, care este echivalentul democratic al unui dandy, firav, posibil mai interesat de a vedea şi de a fi văzut decât de plăcerile pe care compania oamenilor delicaţi le poate oferi. Fritz este legătura americanilor cu Parisul--este o creatură excentrică, fără virtute, dar aşa este Parisul. Nu are nimic din puterea teribilă sau urâţenia Americii. Fritz cunoaşte doamne divorţate şi femei cu copii, dar nu înţelege de ce cineva ar vrea copii. Trăieşte în casa părinţilor săi--un mic palat.

În fine, Aubrey este o domnişoară proaspăt ajunsă în Paris. Un artist francez, pe care l-a cunoscut în Miami, a invitat-o să vină cu el la Paris; un eşec erotic domestic a convins-o să abandoneze America. La Paris, tânărul a abandonat-o prompt, dar ea îi admiră firea liberă. Eliberarea de moralitate este alura Parisului--dar cine vrea să fie abandonat? Americanii, chiar la Paris, simt nevoia să ajute o domnişoară care are nevoie de ajutor, întrucât descind dintr-o rasă de creştini războinici care a ajutat domnişoarele pe mai multe continente... Când află că au întâlnit practic o rudă, se simt cu atât mai bine: În sfârşit, cineva care cunoaşte Parisul şi mai puţin decât ei.

Aubrey este o eroină tăcută, ca în Jane Austen, dar într-o lume în care puţini oameni se opresc să te asculte. Are un oarecare curaj dement--şi-a abandonat viaţa şi ţara. Are o judecată tăioasă--este surprinsă să vadă o jurnalistă de modă frumoasă: Te-ai gândi că sunt urâte, dată fiind furia care pare să le mâne să scrie. În aceste două fapte descoperiţi un om care iubeşte lucrurile frumoase, care nu s-ar gândi că există oameni frumoşi, care deci trebuie că iubesc lucrurile frumoase, dar care le urâţesc cu pasiuni întunecate. Totuşi, Aubrey a ajuns la Paris.

Am să închei aici. Dacă show-ul are succes, voi reveni cu articole despre următoarele episoade. Citiţi acest articol despre Whit Stillman. Puteţi vedea episodul-pilot aici. Are un umor rar întâlnit în filme şi o atitudine lipsită de disperare şi lipsită de atracţia faţă de lucruri urâte.