Am văzut, de altfel, şi forumişti „dezgustaţi“ de brutalitatea neaoşă a replicilor, de peisajul sordid al ruralităţii autohtone: oameni „fini“, cu gusturi estetice greu de satisfăcut, născuţi doar pentru Sofocle şi Shakespeare (deşi le mai scapă şi cîte o telenovelă…). Îmi pare rău să-i dezamăgesc. Sînt de părere că Las Fierbinţi bate majoritatea serialelor – mai mult sau mai puţin „haioase“ – ale unor producători români sau străini „pretenţioşi“. (Sînt gata să fac amendă onorabilă doar în favoarea cîtorva puţine reuşite din aceeaşi categorie, care m-au distrat copios: Seinfeld şi Friends). Aşa că, da, mă uit la Las Fierbinţi! Rîd sănătos, mă înduioşez de candorile şi mizeria satului contemporan, contaminat vag şi de confuze zvonuri „capitaliste“, dar şi de „moşteniri“ seculare. Totul e amuzant şi trist, vital şi deşucheat, şarmant şi bezmetic. O excelentă reflecţie despre cum arată „modernitatea“, transplantată în pămîntul reavăn al provinciei regăţene. Cred că şi Caragiale s-ar fi distrat. Spectacolul e, în acelaşi timp, aerisit şi înecăcios, vesel şi deprimant. Personajele au un profil acut, fără caricaturizare, fără clovnerie, fără „subtilităţi“ la modă.
 
Esenţial este aportul de admirabilă profesionalitate al întregii echipe. O profesionalitate fără „fiţe“, fără obsesia de a se pune în valoare. Toţi actorii mi se par desăvîrşiţi şi simt nevoia să-i omagiez pe fiecare în parte: ebrietatea metafizică a lui Celentano (Adrian Văncică), şmecheria ţanţoşă a primarului Vasile (Gheorghe Ifrim), bonomia suspicioasă a lui Bobiţă (Mihai Bobonete), aplombul tont al lui Dorel (Mihai Rait Dragomir), inocenţa stupidă a lui Robi (Leonid Doni), pitorescul de gang al lui Giani (Constantin Diţă), bădărănia bon enfant a lui Firicel (Cuzin Toma), grandilocvenţa lui Raţă (Marius Chivu, parodiind cu mare talent recitările cu fasoane actoriceşti ale unor colegi de breaslă), simplitatea perplexă a lui Brânzoi (Ion Ionuţ Ciocia) şi, last but not least, naturaleţea, tembelismul şi performanţa muzicală ale lui Ardiles (Mihai Mărgineanu). Las special la urmă, emoţionat, fetele. Ce farmec, ce adecvare, ce simţ al firescului! Nonşalanţa provocatoare a Aspirinei (Mirela Oprişor), echivocurile cochete ale Dalidei (Ecaterina Ţugulea), perplexităţile nubile ale Gianinei (Anca Dumitra). Nu mai vorbesc de episoadele în care percepem călcătura grea a unor meseriaşi prestigioşi, ca Maia Morgenstern sau Horaţiu Mălăele, intrînd în joc, fără vedetisme, mereu „în personaj“, inegalabili. Nici apariţiile pasagere, secundare, ale altor „eroi“ şi „eroine“ (nu le ştiu numele decît întîmplător, pe acela al Mariei Junghietu, de pildă) nu coboară ştacheta. Pe scurt, o perfectă îmbinare de înzestrare nativă şi creativitate...
 
Citeşte continuarea articolului pe dilemaveche.ro.