VIDEO Lou Reed, predicatorul religiei rock’n’roll
0
Lou Reed a avut un singur vis: să cânte la chitară piese despre subiecte pe care ceilalţi se făceau că nu le văd. Portretul celui care a murit pe 27 octombrie 2013 este al unuia dintre cei mai nonconformişti muzicieni din istorie, deopotrivă cerebral autoironic şi distructiv.
În 1997, viaţa întreagă era muzică. Nimic altceva nu conta şi, oricum, câte lucruri cu adevărat interesante sunt de făcut într-un orăşel? Să-ţi trăieşti tinereţea, în zilele bune, să te prefaci că eşti un tânăr fericit, în celelalte. Prietenii ascultau Nirvana şi Red Hot Chili Peppers, Radiohead scosese „OK Computer“, iar mesele pline cu halbe de bere se încheiau în serate culturale despre nu ştiu ce acord sau vers de pe albumul ăla, de l-ar fi făcut gelos şi pe Constantin Noica şi şcolile sale.
Într-o zi, un prieten ungur, ce vizita săptămânal Budapesta, s-a întors cu o casetă. Era una ieftină, cea mai ieftină. I-o înregistrase un prieten din Budapesta, pe scula lui ultramodernă. Apoi trăsese la xerox coperta, în alb-negru, până nu se mai distingea nimic din poza originală. Doar nişte dâre de culoare. Se mai vedea doar scrisul „Velvet Underground – White Light/White Heat“.
Am ascultat „Sister Ray“ (am vrut să scriu „melodia“, dar nu sunt sigur că acesta ar fi fost cuvântul potrivit) luni în şir, fascinat de intonaţia ironică din vocea lui Lou Reed, de explozia de zgomot, cacofonia muzicală şi lipsa de structură clasică. Nu găseam niciun criteriu de comparaţie, nicio reminiscenţă faţă de ceea ce ascultasem până atunci. Pe vremea aceea, Târgu-Mureşul, oraşul în care se petrecea acţiunea, era ca o seră unde mirosul de amoniac şi gaz metan, de la combinatul şi sondele din zonă, îmbiba aerul. În mintea mea, asta trebuia să fie muzica pentru un oraş industrial. Nu piese de dragoste, nu balade rock, nu Michael Jackson sau Roxette. Asta.
La 16 ani de la acele momente, tot în Târgu-Mureş, iată ce coincidenţă ciudată, am aflat de moartea lui Lou Reed. Cauză necunoscută, singurul indiciu, un transplant de ficat, făcut în aprilie 2013, despre care se presupune că a mers prost. Distanţa dintre aceşti doi ani se poate măsura în multe coordonate, amintiri, fapte, bucurii şi nefericiri. Însă, dacă ar exista posibilitatea introducerii unei coloane sonore, fie şi pentru evenimentele mai importante ce pot apărea în viaţa unui om în 16 ani, Lou Reed ar apărea cu siguranţă în dreptul titlului majorităţii cântecelor alese.
Copilărie în electroşocuri
Lewis Allan „Lou“ Reed s-a născut pe 2 martie 1942, în Brooklyn, New York (SUA), într-o familie de funcţionari evrei. Deşi târât pe la sinagogă încă de mic, din dorinţa mamei, Reed preferă să-şi petreacă majoritatea timpului liber ascultând posturi de muzică rock’n’roll, învăţând să cânte la chitară. „Dumnezeul meu este rock’n’roll-ul. Este o putere obscură care-ţi poate schimba viaţa. Cea mai importantă parte a religiei mele este să cânt la chitară“, avea să povestească Reed, la mijlocul anilor 1970.
În jurul vârstei de 14 ani, mama îi descoperă „porniri nepotrivite“, de natură bisexuală. I se aplică urgent un tratament intensiv prin terapie cu electroşocuri, pentru a fi vindecat. „Îţi puneau o chestie în cerul gurii, ca să nu-ţi înghiţi limba, apoi îţi aplicau electrozii pe cap. Asta recomanda Spitalul de Stat din Rockland, pentru a descuraja pornirile homosexuale. Efectul era acela că îţi pierdeai memoria şi deveneai o legumă. Nu puteai citi o carte, pentru că, atunci când ajungeai la pagina 17, trebuia să te întorci la pagina 1 ca să-ţi aminteşti cine erau personajele“, îşi descria muzicianul experienţa din copilărie.
Evadarea lui Reed s-a numit Universitatea Syracuse, unde s-a înscris la cursurile de jurnalism, regie de film şi creaţie literară. Găzduieşte o emisiune nocturnă la un post de radio local, amestecând haotic stiluri precum doo wop, rhythm and blues şi jazz. Prima întâlnire ce-i va schimba viaţa avea să aibă loc tot la universitate, la cursul susţinut aici de unul dintre cei mai mari prozatori americani ai secolului XX: Delmore Schwartz.
„Mi-a arătat cum, cu ajutorul celui mai simplu şi scurt limbaj, îţi poţi îndeplini obiectivele.“ Începe să compună muzică, devenind obsedat de subiecte ce fuseseră total ignorate până la acel moment: sado-masochism, transsexualitate, sărăcie, consum de droguri, destinele oamenilor de la periferiile oraşelor. Visează să „pună pe muzică «Marele Roman American»“.
Momente istorice
Reed (al treilea de la stânga la dreapta), în formaţia Velvet Underground FOTO: WENN
În 1964, Lou Reed se mută la New York şi se angajează ca muzician colaborator al casei de discuri Pickwick Records. Compune, în acelaşi an, „Tshe Ostrich“, o parodie după un dans celebru la vremea respectivă. Angajatorii simt că melodia are potenţial, aşa că angajează o trupă în jurul lui Reed, pentru a-i promova creaţia. Formaţia, numită, iniţial, „The Primitives“, îl avea în componenţă pe John Cale, un muzician galez mutat de curând la New York. Cale, un admirator şi practicant al muzicii de avangardă, este dezamăgit de modul în care Reed se prezenta pe scenă, însă este impresionat, peste măsură, de stilul de compoziţie al acestuia.
Cei doi se mută împreună, în zona Lower East Side, invitându-i în formaţie şi pe Sterling Morrison şi Maureen Tucker, doi foşti colegi ai lui Reed. Aşa se naşte una dintre marile legende ale muzicii rock, trupa Velvet Underground. Reperaţi de artistul Andy Warhol, cel care căuta tot ce era cool prin zonă, pentru a-şi promova proiectele, Velvet Underground înregistrează primul album, considerat astăzi, unanim, o capodoperă.
Un alt muzician celebru al secolului trecut, Brian Eno, avea să spună despre acest album: „Puţini oameni şi-au cumpărat albumul, însă majoritatea acestora şi-au făcut formaţii imediat“. Temele albumului sunt în stilul lui Reed: heroină, traficanţi de droguri, sado-masochism şi fetişism, toate compensate cu o explozie de zgomot, efecte distorsionate, urlete, contrabalansate, periodic, cu secvenţe lente, de-un melodic absolut.
Frustraţi de lipsa de succes comercial, membrii trupei intră în conflict cu Warhol, deşi, ulterior, Reed avea să-l recunoască, aproape în fiecare interviu, ca fiind unul din mentorii săi. Cel de-al doilea album „White Light/White Heat“, ultimul în componenţa iniţială, este greoi, experimental, asumat necomercial. Scos la finalul anilor 1960, perioadă în care muzica rock’n’roll era una relativ tânără, cu 15 ani vechime, albumul pare, astăzi, un experiment al unor muzicieni cu un secol de tradiţie în spate şi cu o marjă largă de posibilităţi experimentale.
După acest moment, trupa originală se rupe, însă Velvet Underground, condusă de Reed, continuă cu alte două albume, gândite ca produse comerciale. Vânzările extrem de slabe au făcut ca, în 1970, Velvet Underground să se transforme într-un simplu episod al istoriei muzicii rock. Iar Lou Reed să revină de unde plecase. În casa părinţilor săi.
Anii 1970: reguli de detonare a propriului succes
Teribilii ani 1970: Lou Reed (stânga), alături de Mick Jagger şi David Bowie FOTO: PHOTOLAND CORBIS
Toamna anului 1970 îl găseşte pe Lou Reed angajat la firma de contabilitate a tatălui său, pentru un salariu de 40 de dolari pe săptămână. Strânge bani şi, aproape incognito, înregistrează primul album solo, primit favorabil de revista „Rolling Stone“, dar ignorat de majoritatea criticilor de profil. Îl întâlneşte pe David Bowie, un fan înfocat Velvet Underground, care se oferă să-i producă noul album, sperând că alăturarea numelui său îi va aduce şi succesul mult dorit.
Produsul rezultat din această colaborare, „Transformer“, este, până în prezent, cel mai de succes album al lui Reed. Conţine cele mai cunoscute două cântece ale sale, „Take a Walk on the Wild Side“ şi „A Perfect Day“, dar şi „Vicious“ sau „Satellite of Love“, considerate astăzi puncte de vârf în repertoriul lui Reed. Cu buzunarele pline de cocaină şi zeci de litri de alcool în autocarul de turneu, Reed ia cu asalt sălile de spectacole din întreaga lume, afişând o înfăţişare cool, tuns scurt, vopsit blond, cu ochelari de soare mari.
Capodopera cu nume de oraş
Succesul albumului „Transformer“ îl aruncă în depresie. I se strigă din public să cânte hiturile, seară de seară, un lucru neobişnuit pentru cineva venit dintr-o trupă de avangardă. Se ceartă cu Bowie, se retrage din viaţa publică şi înregistrează „Berlin“, unul dintre puţinele albume de muzică rock înregistrate vreodată ce-şi merită apelativul „artă“. Având ca temă iubirea dintre doi consumatori de droguri din Berlin, albumul este un veritabil tur de forţă prin subiecte precum abuzul domestic, adulterul, prostituţia şi suicidul.
Pare o listă a ingredientelor necesare unei porţii sănătoase de depresie, însă Berlin este departe de aşa ceva. Muzical este perfect, liric la fel, iar tonul rece al lui Reed, de cititor al unei ştiri de ziar, şi nu de entertainer, cum se zice în industrie, transformă melodiile în autentice poveşti de viaţă.
În căutarea eşecului
„Berlin“ este urmat de „Sally Can’t Dance“ şi „ Rock’n’ Roll Animal“, un album de studio şi unul live, după care Reed avea să facă unul dintre cele mai spectaculoase gesturi din istoria rock’n’roll-ului: „Metal Machine Music“, peste o oră de chitară amplificată şi sunet distorsionat, prezentate drept compoziţie clasică. Albumul este un eşec comercial răsunător. Unii critici, puţini, ce-i drept, îl consideră o probă a geniului, majoritatea dau cu el de pământ.
Magazinele de profil primesc sute de mii de plângeri în numai câteva săptămâni. În aceeaşi perioadă, Reed îşi câştigă reputaţia (ce avea să ţină până la moartea sa) de devorator de jurnalişti. Puţini muzicieni din zona sa au fost capabili, de-a lungul timpului, să ofere atâtea interviuri acre, violente, spectaculoase şi pline de idei, precum Lou Reed.
Decada anilor 1970 avea să se încheie cu albumul „Coney Island Baby“, un alt produs esenţial al carierei sale, o revenire la partea duioasă, melodică şi sentimentală a celui deja aclamat ca „star rock“.
„Revenirea la formă“
Faţă de zbuciumul, crizele muzicale şi scandalul provocat în anii 1970, următoarea decadă pare o poveste de adormit copiii. Şi totuşi, aceşti zece ani conţin, pe lângă o mulţime de albume discutabile (după principiul nescris lăsat de Reed - fiecare album de succes trebuie urmat de un veritabil fiasco) şi „The Blue Mask“, unul dintre cele vândute şi admirate produse ale muzicianului.
Considerat ca fiind „o revenire la formă“, „The Blue Mask“ dezvăluie un Reed necunoscut până atunci, cântând despre femei, aşezarea la casa sa, copii şi iubire. Toate acoperite de asaltul fonic de chitară, devenit, între timp, o marcă personală.
După moartea lui Andy Warhol, în timpul unei intervenţii chirugicale de rutină, Reed se reuneşte cu fostul membru Velvet Underground, John Cale, intenţionând să compună un album omagial. Rezultatul, „Songs for Drella“ ar putea figura cândva, în forma transcrisă, în orice discţionar, în dreptul cuvântului „prietenie“. Rima este total abandonată, Reed scrie aşa cum oamenii vorbesc, fără lirism inutil, fără metafore, fără patimă. Doar cu regret şi dor.
Finalul vieţii: un muzician retras
În ultimii ani ai vieţii, alături de soţia sa, Laurie Anderson FOTO: REUTERS
Lou Reed a concertat până la finalul vieţii. În ultima decadă a combinat, după structura deja cunoscută, produse geniale cu eşecuri asumate, ce te fac parcă să roşeşti de jenă în faţa boxelor.
„Ecstasy“, spre exemplu, te duce cu gândul la momentele sale de glorie, în care părea că niciun compozitor de muzică rock nu poate ţine pasul cu el. La fel şi muzica după poemele lui Edgar Allan Poe, contrabalansată însă, imediat, cu un album alături de trupa Metallica, un dezastru fonic, după ascultarea căruia chiar şi o scrumieră sau o farfurie scăpată pe jos te face să vrei să dansezi. Ultimii ani ai vieţii au însemnat o existenţă mai degrabă retrasă, în compania soţiei sale, Laurie Anderson, meditaţii T’ai Chi (ce au prilejuit şi un album de muzică ambientală, „Hudson River Wind Meditations“), multe concerte şi filme documentare.
Ultimul concert
Ultima sa apariţie a avut loc la festivalul Coachella, de anul acesta. În acea zi de vară, Lou Reed a susţinut un concert în faţa a peste 50.000 de tineri.
Un sondaj realizat de revista „Rolling Stone“, după spectacol, a furnizat următoare concluzie firească: mai mult de 80% dintre cei prezenţi nu auziseră de vreo formaţie numită The Velvet Underground. Trecuseră 46 de ani de la debutul oficial al lui Lou Reed.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
