Note false la zidul politicianului Waters

„Cred însă că e un strop cam ciudat să condamni terorismul de stat la nouă seara, după ce te-ai întâlnit câteva ceasuri mai devreme cu omul de stat Valeriu Zgonea” FOTO Eduard Enea

Fie-i îngăduit unui iremediabil fan Pink Floyd, care visează la concertul la care a asistat miercuri seara de aproape trei decenii, să-şi admită slăbiciunea în public: am fost emoţionat până la lacrimi de magnificul show multimedia dat de Roger Waters la Bucureşti, un triumf al muzicii şi o manifestare  culturală de referinţă, unică la nivel global.

Pe cât de mult sunt inspirat de muzicianul septuagenar care ne-a sedus comunicând cu noi, mostră de politeţe britanică, într-o română căznită (dar oricum mai curată decât a puştilor evocaţi de taximetristă după concert, care nu ştiau la ce aveau bilete şi nici ce hituri are Waters ăsta!), pe atât am rezerve faţă de omul politic Waters. Bun, mie nu-mi plac politicienii şi nici cei care se mărturisesc atei. Nu-i condamn, să fie sănătoşi, dar nici nu mă dau în vânt după ei.

Cred însă că e un strop cam ciudat să condamni terorismul de stat la nouă seara, după ce te-ai întâlnit câteva ceasuri mai devreme cu omul de stat Valeriu Zgonea. Or, acesta e exponentul unei coaliţii teroriste, care, pesemne profitând de somnul adânc al unuia dintre preşedinţi, îşi lasă cetăţenii să moară de râs de fiecare dată când e uns un ministru.

Sigur, Waters e un politician atipic, în rând cu fraţii şi surorile din familia Rock and Roll, cum îi place să zică. Atunci când foloseşte însă, în nume personal, această sintagmă pentru a îndemna la boicotarea culturală a Israelului, spre deliciul activiştilor pro-palestinieni de la The Electronic Intifada, ceva sună fals. Pe meleagurile celor cărora le ia partea, presupunând prin absurd că ar fi vreodată invitat să concerteze în Gaza, să zicem, Waters ar avea mici dificultăţi când ar zbura mistreţul gonflabil pe guşa căruia e desenată Steaua lui David. În plus, din cele mai vechi timpuri, localnicii au obiceiul să întâmpine orice zid cu o ploaie de pietre.

Deopotrivă, e trendy să condamni capitalismul (vorbă veche: departe de a fi ideal, dar altă variantă viabilă nu cunoaştem), scris cu fontul de la Coca-Cola, şi, în general ceea ce acceptăm a fi civilizaţia occidentală. Aici, domnul Waters îi merge la inimă tovarăşului Lukaşenko, doar că nici în Belarus nu -şi va plimba porcul zburător prea curând fostul component al trupei Pink Floyd.

De fapt, aici doream să ajung: capitalismul e putred, dar îţi permite să îl iei în derâdere. Să convenim însă că fără simboluri ca Shell sau Mercedes, expuse oprobriului public de recuzita spectacolului, minunata scenă n-ar fi putut ajunge în România şi, cinstit vorbind, nicăieri. În plus, dintre simbolurile care cădeau din avioane, în proiecţiile animate de pe zid, pare-mi-se că lipsea lira sterlină, semnificând câştigurile frumuşele obţinute de Roger Waters din concerte (dar poate că aveam doar spectatori foarte înalţi în faţa mea la Gazon A şi mi-a scăpat detaliul).

În schimb, cu totul lăudabil şi mişcător a fost mesajul proiectat în pauza concertului. Atunci, artistul, semnând simplu, Roger, le-a mulţumit tuturor celor care au trimis fotografiile victimelor din războaie şi alte conflicte, spre aducere aminte. Aşa s-a putut constata, cum a observat cineva din mulţime, că dacă rwandezii ar fi avut internet, s-ar fi întunecat zidul proiecţiei, iar pauza ar fi durat mai mult decât concertul. Din nefericire, nici măcar un zid lung de 150 de metri şi înalt de peste 10 nu poate cuprinde tot ce le-au făcut nişte oameni altor oameni, în numele politicii sau al religiei, pe care Waters, om al vremurilor sale, le pune la zid.