INTERVIU VIDEO Anghel Caliu, unul dintre ultimii lăutari din Clejani: „Am luat masa cu Regele Mihai, Johnny Depp mi-a dat costum. Românii au uitat de noi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Caliu, pe scena Balkanik Festival FOTO Nălucă
Caliu, pe scena Balkanik Festival FOTO Nălucă

Violonistul Anghel „Caliu“ Gheorghe se numără printre ultimii şi cei mai talentaţi lăutari din Clejani. Alături de Taraf de Haidouks a cucerit inimile a milioane de străini, printre care multe personalităţi, însă România le-a întors spatele, lucru care apasă greu pe sufletul acestor oameni.

Lăutarii din Clejani au fost revelaţia Speranţei Rădulescu, entomuzicolog şi cercetător principal la Muzeul Ţăranului Român, care i-a descoperit şi i-a ajutat să-şi înregistreze piesele în perioada 1983-1984 şi în 1991. După primul turneu internaţional, care a avut ca scop promovarea albumului de debut „Dumbala Dumba“, haiducii au devenit cunoscuţi pe tot mapamondul datorită muzicii lor, spiritului neobosit, dar mai ales pentru abilitatea de a învăţa „după ureche“, aspecte ce le-au atras fani dintre cei mai aleşi, printre care violonistul Yehudi Menuhin şi actorul Johnny Depp.

Membrii Taraf de Haidouks sunt consideraţi de peste două decenii, la nivel mondial, reprezentanţii muzicii ţigăneşti, remarcabilă datorită vitalităţii inepuizabile, cotidianul „The Telegraph“ numindu-i „cea mai bună trupă de rock’n’roll deşi ei nu cântă rock’n’roll.“ 

Stephane Karo şi Michel Winter, doi impresari belgieni, au fost cei care le-au deschis lăutarilor din Clejani porţile către întreaga lume, iar ei au cucerit-o cu simplitatea şi bucuria de a trăi muzica. Doar România a rămas neimpresionată de măiestria acestor oameni. Cântă „acasă“ foarte rar, Balkanik Festival fiind unul dintre puţinele evenimente din România care le oferă o scenă acestor artişti.

Într-un interviu pentru „Adevărul“, liderul Taraf de Haidouks, violonistul Anghel Caliu Gheorghe îşi aminteşte prima nuntă la care a cântat, povesteşte prima ieşire din România comunistă, tristeţile şi bucuriile turneelor din afara ţării, dar şi marile întâlniri care i-au marcat cariera. Un singur of are Caliu: că românii i-au uitat. 

Un documentar despre impresionanta lor poveste puteţi urmări aici

„Adevărul“: Vă amintiţi de prima nuntă la care aţi cântat?

Anghel „Caliu“ Gheorghe: Da! Cum să uit! Aveam 8 ani, eram foarte micuţ. Noi suntem o generaţie de muzicanţi, iar tatăl meu era angajat cu orchestra la nunţi şi în ziua aia avea una într-o comună din Giurgiu. De la 5 ani eu începusem să cânt şi atunci i-am zis: „Tati, mă iei şi pe mine la nuntă?“ El mi-a zis: „Te iau, dar fii atent, să nu te culci, e noaptea mare.“ Zis şi făcut! M-am dus cu ei, am văzut obiceiurile frumoase, lumea cum se veselea. Şi a venit timpul să mă pună şi pe mine la program: „Hai, acum urmează băiatul meu, Caliu, cu vioara!“ Toată lumea mă aştepta, mesenii erau curioşi şi suprinşi că ştiu să cânt la vârsta aia. Am urcat pe scenă şi am început să cânt, toată lumea a rămas uimită, naşul, naşa, mireasa, ginerele nu mai puteau de dragul meu. Am văzut că sunt iubit de public şi atunci am ştiut ce o să fac toată viaţa. Mi-am zis că o să merg la toate nunţile. Nu am mai stat acasă de atunci.

Deci nu aţi fost obligat de familie.

Nu! Mi-a plăcut, nu m-a forţat nimeni. Eu nu am făcut şcoala de muzică, dar am avut posibilitatea în ’71-’72, pe vremea lui Ceauşescu, să fac repetiţii la Căminul Cultural din Clejani. Părinţii românilor mă rugau să-i învăţ şi pe copiii lor să cânte. Bătrânii mei îmi spuneau că o să am viitorul în faţă, îmi spuneau că am auz bun.

Aţi fost încurajat.

Am reuşit cu ajutorul părinţilor, bunicilor, care m-au încurajat şi mi-au dat putere. Au avut dreptate, am ajuns pe cele mai mari scene ale continentului.

Cum a fost prima ieşire din România?

În ’88 s-a întâmplat, aveam 28-29 de ani. Am plecat cu doamna Speranţa Rădulescu, dar a fost foarte greu să ieşim din România, am obţinut foarte greu viza, am aşteptat vreo două luni. Prima plecare a fost în Franţa şi în Elveţia, am fost vreo şase oameni, eu, Ion Manole (zis „Boşorogu“), Dumitru Baicu („Cacurică“), Nicolae Neacşu („Culai“), Petrică Manole („Buzatu“) şi Gheorghe Fălcaru („Fluierici“). Am fost primiţi foarte frumos, foarte bine. Acasă toată lumea ne aştepta cu sufletul la gură. Ne era frică să nu ne rătăcim, trebuia să-i ţin de mână pe ăia mai bătrâni să nu-i pierd, trebuia să am grijă de ei. Făceam repetiţii în camera de hotel, ce amintiri frumoase. Am stat două săptămâni şi am avut multe concerte, am cântat şi pentru Regele Mihai, care era în Elveţia. La concert a fost şi fata Regelui.

Le-a plăcut?

Au fost foarte impresionaţi, au venit pentru că văzuseră afişul cu noi. După spectacol ne-au invitat la restaurant, să luăm masa împreună, am cântat şi acolo, am primit cadouri.

Ce daruri?

Doamnei Speranţa i-au dat câteva geamantane, fiecare avea câte două geamantane, cafea, săpun, ce nu se găsea în România atunci.

Şi când a devenit treaba mai serioasă?

După Revoluţie. Au venit în Clejani Stephane Karo, Michel Winter şi Marta. Era iarnă, era foarte frig acasă, noi eram la cârciumă, la Bursa, aşa se numea, şi veneau oameni la noi să-i angajăm. Noi făceam şi chefuri acolo, beam ţuică fiartă, acolo tocmeam nunţile. Ne-am pomenit cu ei trei, Marta era româncă, Stephane şi Michel vorbeau doar franceză. Şi ne-a întrebat: „Cine a fost în Elveţia şi în Franţa?“ I-am zis pe toţi şi apoi i-am luat la noi acasă, să stăm de vorbă. Ne-au ascultat cum cântăm şi cum ne-au auzit au pus mâna pe noi. „Vreţi să faceţi turneu cu mine?“, ne-a întrebat Ştefan. „Facem!“ Eram vreo 15-16 inşi atunci. Au venit iar în aprilie, Ştefan a venit cu totul pregătit, cu vize, cu tot. Am repetat o lună şi aşa ne-am încpeut cariera cu el. S-a luptat, a muncit pentru noi, mai rar om ca Ştefan, care să se ocupe de noi aşa. Dar şi noi ne-am văzut de treaba noastră, l-am respectat şi am dovedit că suntem o orchestră serioasă.

taraf de haidouks
taraf de haidouks

Nu vă supără că sunteţi mai cunoscuţi în străinătate decât în România?

Nu mai suntem cunoscuţi pentru că după Revoluţie am plecat, au trecut 25 de ani, lumea a uitat de noi. Noi ne dorim să fim cunoscuţi şi la noi acasă, în România, dar cineva trebuie să se ocupe de noi aici. În afară suntem printre cele mai cunoscute tarafuri, am cucerit toată lumea. Oamenii scandează numele nostru, pe nume ne strigă, Caliu, Robert, Manole. Simţim o mare bucurie, o mare plăcere, publicul te încurajează, îţi dă putere, forţă. Vezi respectul lor şi îţi dai seama că simt muzica pe care o cântăm.

De ce credeţi că vă iubesc străinii?

Ne iubesc pentru că au văzut talentul nostru şi apreciază muzica tradiţională lăutărească veche. Noi am cântat de mici, am ţinut şi ţinem la muzica noastră. La spectacolele noastre vin mari muzicologi, mari muzicanţi. Oriunde am fost publicul a fost cucerit de noi. Aşteptăm cu drag să cucerim şi România, aşa cum am cucerit tot continentul. Pentru că noi suntem ambasadori ai României, o promovăm peste hotare.

Aveţi un repertoriu stabilit sau improvizaţi pe scenă?

Avem un repertoriu pus la punct, dar publicul mai cere unele piese şi atunci improvizăm. Uneori se întâmplă să stăm şi peste program, până la 4-5 dimineaţa, când oamenii se pregătesc să plece la muncă. Unii rămân cu noi la hotel, alţii ne invită la ei, facem chefuri, ne simţim ca acasă.

Chiar ca acasă? Se spune că nicăieri nu-i ca acasă.

Bineînţeles că acasă e altfel, acolo publicul ne-a cucerit inimile şi noi pe ale lor. Vrem să cucerim şi publicul românesc, am cântat de câteva ori în România, de vreo 2-3 ori la Balkanik Festival, şi am avut un public minunat. Vrem să demonstrăm românilor că am avansat mult.

Are cine să ducă tradiţia mai departe?

Eu sper. Băiatul meu, Robert, e violonist în orchestră, băiatul lui, nepoţelul meu cântă şi el. Mai am 4-5 copilaşi de la Clejani de care mă ocup, îi învăţ să cânte la la viori, la ţambal. Eu încerc să duc numele mai departe, să fie din generaţia în generaţie.

Vă e dor de cei bătrâni?

Mi-e tare dor de ei, îmi amintesc de ei mereu, merg la biserică şi mă rog pentru ei, când mă ia dorul puternic, mă duc la cimitir, la mormântul lor, plâng, îmi amintesc de bătrânii mei, pentru că datorită lor am ajuns aşa cum am ajuns.

L-aţi cunoscut şi pe Johnny Depp.

Nu am mai vorbit de ceva vreme cu el, când a venit în România trebuia să ne întâlnim, dar nu am mai avut timp. S-a întâmplat ceva în familia lui, i-am transmis sănătate multă, iar el mi-a zis că oricând suntem bine primiţi de el. Bucuria mea cea mai mare a fost că după ce am cântat pentru Johnny Depp am venit acasă cu cel mai frumos cadou. El mi-a zis: „Caliu, du-te şi alege-ţi ce costum vrei tu“. Îl respect mult, nu credeam să ajung vreodată să-mi dea Depp costum. L-am cunoscut şi pe Nicolas Cage, am cunoscut mulţi actori, multe personalităţi.

Care au fost cele mai frumoase momente ale carierei?

Prima dată când am început să cânt, a fost visul meu, dar nu am ştiut că o să reuşesc, Dumnezeu şi părinţii mei mi-au dat acest dar, iar eu am muncit cu mare bucurie. Am început să plâng când m-am uitat în oglindă şi mă întrebam: „Doamne, cum de cânt eu aşa?“ Iar al doilea a fost când am plecat mult timp în turneu, ţin minte toată viaţa mea, o săptămână am plâns încontinuu.

De ce?

Eram în turneu şi voiam să fug acasă, mă luase dorul rău de familie şi de copii, băiatul meu avea 2-3 ani atunci. Am vrut să fug, Ştefan m-a rugat să nu fac asta, nu se mai înţelegea nimeni cu mine. Până la urmă mi i-a dat la telefon şi m-am liniştit.

Nu v-aţi lovit niciodată de discriminări?

Eu sunt un om de cuvânt, nu am avut niciodată de-a face cu scandaluri. Părinţii ne-au pus să învăţăm, să facem şcoală, ne-au educat să nu furăm, să nu ne certăm cu lumea, să-i respectăm pe oamenii mai în vârstă. Şi toate astea au contat foarte mult în succesul nostru. Am fost de mic corect, cinstit şi respectuos. Am avut cei şapte ani de acasă.

Cât veţi mai cânta?

Drept să vă spun eu cânt oriunde, şi la morţi dacă sunt chemat. (Râde) Cântăm toată viaţa, cât putem, din asta câştigăm existenţa copiilor noştri, prin muzica pe care o cântăm.

Muzică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite