DOCUMENTAR Povestea ultimilor lăutari de mătase de pe piatra Bucureştiului. Costel Vasilescu: „Oamenii stabileau nunta după programul meu“
0
Dragostea trădată, dragostea neîmpărtăşită, sărăcia, bolile necruţătoare, vântul rece al puşcăriilor, singurătatea. Muzica lăutărească, hârtia de turnesol a unei societăţi de periferie, era aspră, zgâria spiritele sensibile şi simandicoase, dar era purificatoare. Terapie prin muzică. Descătuşare de demonii societăţii. Aşa a devenit muzica marginalilor de pretutindeni, bogaţi şi săraci, intelectuali şi analfabeţi, din Primăverii până-n Ferentari
În miezul săptămânii de lucru, un club frecventabil din centrul Bucureştiului este arhiplin. Stau tinerii împrăştiaţi care pe unde apucă, cu câte o sticlă de bere în mână, şi aşteaptă, discută, se hlizesc unii la alţii. Nimeni nu ştie cu precizie ce va să fie. În seara aceasta, a fost abandonată muzica electronică, pe care ştiu cu toţii să se mişte atât de bine. Se cântă muzică lăutărească bucureştenească: Şamanul Mut şi lăutarii de mătase. Pe scenă vor urca cinci lăutari despre care tinerii nu au auzit nimic până acum, însă ştiu sigur că sunt renumiţi. Scria în descrierea event-ului de pe Facebook. Doamnelor şi domnilor, iată-i: Nelu Răducanu la ţambal, Milan de la Bobeşti la contrabas, Gigel Mihai la vioară, Victor Teişanu la acordeon şi Costel Vasilescu la trompetă. Bogdan Mihai Simion, la voce şi la cobză, maestru de ceremonii şi mediatorul dintre muzica aceasta veche şi tineretul zilelor noastre.
Începe. „Picături de untdelemn“. Tinerii se îngrămădesc, ca la un semn, în faţa scenei. Se calcă pe câte-un deget de la picior, se ţin în braţe băieţi şi fete, se leagănă uşor pe ritmurile muzicii. Într-un final, se scot telefoanele şi se înregistrează. Se transmite live pe reţelele de socializare. E clar, le place. Aşa merg lucrurile. „Cine are fată mare“. Muzica o ia binişor din loc, lăutarii cântă cu artificii vocale prelungi, de jale, de dragoste, de stelele de pe cer, de noroc. Prin public, într-un colţ se văd feţe înmărmurite şi într-altul se aud chiote şi şuierături, „Bravo“ şi „Bine, Costele! Bine, Milan!“ şi aplauze din acelea la finalul cărora parcă ţi se-nroşesc palmele. „Colo-n vale la fântână“. Înspre finalul concertului, Milan de la Bobeşti strigă în şagă: „Îmi cer scuze, n-o să vă mai întâlniţi cu aşa ceva!“. Sala râde, dar Milan are dreptate.
Foto: 1. O nuntă la care cântă Buză Pană (acordeon), Costel Vasilescu (trompetă cu surdină), Toni Iordache (ţambal), Ion Babulea (contrabas), Bebe de la Petrăchioaia (acordeon), Mitică Chiru (vioară) şi Nicu Bela (acordeon) 2. Romica Puceanu, alături de Aurel Gore (vioară), Victor Gore (acordeon), Marin Marangros (ţambal), Grigore Ciuciu (contrabas), Fane Dodu (violă/braci) şi Grigore „Vetoi“ Măslină (cobză) 3. Fraţii Gore, Aurel (vioară) şi Victor (acordeon)
Cei mai vestiţi lăutari
Aceşti oameni reprezintă ultima generaţie de lăutari din Bucureşti care încă mai cântă acele muzici vechi de peste jumătate de secol. Ei sunt ultimii lăutari de mătase, adică muzicieni cu ştaif, de la oraş, mai rafinaţi tehnic decât lăutarii de ţară. Li se dusese vestea în toate colţurile ţării, erau cei mai căutaţi lăutari din România.
Muzica lăutărească urbană de mahala, adică o fuziune greco-balcanico-româneasco-ţigănească, a răsunat pe toate bulevardele şi în toate parcurile Capitalei, i-a unit în simţiri pe toţi bucureştenii, etnici ţigani şi români deopotrivă, a avut vedetele ei, băieţi buni, care munceau ore în şir până găseau acel acord care să-i mulţumească: Hopa Mitică, primul trompetist cu surdină, Gheorghiţă Trandafir, primul lăutar care a cântat cu acordeon piano, Fane Vişan „Chioru“ – care, de fapt, era orb –, Constantin Eftimiu, Ion Nămol, Mitică Ciuciu şi George Pantazi, primii din Bucureşti care au cântat cu ţambalul de concert şi mai târziu, fraţii Gore, Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu, Gabi Luncă.
În jurul acestor muzici s-au construit lumi, unde mai presus de toate erau puse talentul şi munca, flerul de a simţi publicul, dar şi faima şi banii. Dacă lăutarul e bun, atunci toată lumea îl caută, are cele mai bune angajamente şi, prin urmare, face cei mai mulţi bani. Banii sunt reflectarea materială a valorii artistului. Aşa merg lucrurile.
Leac împotriva dracilor
Nu se pomenea nuntă, botez, înmormântare ori altfel de eveniment mai mult sau mai puţin vesel, fără lăutari. Prin curţi, pe străzi, prin terase şi restaurante, peste tot răsunau ritmurile acestea. După o horă lăutărească – despre care Bogdan Simion, doctorand în filologie şi cobzar, explică faptul că e o formă muzicală omoloagă swingului american, „o horă la trei, sincopată, când la contrabas nu se mai cântă cu arcuşul, ci cu degetul şi se plesneşte coarda“ – veneau cântecele de ascultare. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Simion.
În aceste melodii sunt adunate toate necazurile de pe lume, toate patimile sufletului. Nu este muzică de petrecere cu chiote şi piruete, e muzică pentru alinarea inimii. Se spune aşa: „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Adică să cânţi până scoţi toţi dracii din tine şi-apoi să o iei de la capăt. Dai bani lăutarilor şi zâmbeşti. De ce merg lucrurile aşa? Pentru că o bună bucată de vreme a existat o legătură inerentă între lăutărie şi cerşetorie. Când a apărut muzica lăutărească bucureşteană, după cel de-Al Doilea Război Mondial, ţiganii care au fost aduşi de guvernele comuniste din provincie să ajute le reconstruirea Capitalei, duceau un trai greu, în mizerie şi sărăcie. Muzica lor reflecta realităţile sociale. Îşi cântau jalea, nu despre himerele unei vieţi în confort sporit.
Muzica muzicienilor
Regimul comunist nu a agreat muzica lăutărească ţigănească. În mod oficial, se punea batista pe ţambal. La restaurant, trebuia să se cânte café-concert, muzică populară, nu „ritmurile deşănţate“ ale ţiganilor. „Într-o notă informativă despre Ion Petre Stoican din Olteniţa, dar format în Bucureşti, se spunea aşa: «Această muzică atentează la caracterul sacrosanct al muzicii populare româneşti». A se citi: «E suspectă de a fi ţigănească». Asta era problema“, explică Bogdan Simion. Dar românii au îndrăgit-o chiar împotriva dorinţelor partidului. Intelectualii anilor ’60-’70, dintre care sunt repede de rostit Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache şi Fănuş Neagu, au găsit aici un refugiu din calea tuturor interdicţiilor şi pretenţiilor Cenzurii.
Însă, iniţial nimeni n-a gândit că această muzică va prinde la români. S-a născut la petrecerile de lăutari, unde maeştrii din mahala ori cartier se întâlneau şi-şi comparau talentele. Atunci se stabileau noutăţile zilei, atunci se măsura competiţia, atunci se punea la punct repertoriul care te diferenţia. Aşadar, aceasta era muzica muzicienilor. Credeau că numai ei ştiau să o aprecieze cu adevărat. Dar, treptat, a migrat şi către alte categorii de romi, între care florarii erau cei mai frecventaţi, dar şi cei cu dare de mână. Şi în final, a ajuns şi la mesele românilor. A devenit muzica tuturor, a Bucureştiului underground.
Declinul
A fost bine şi a fost rău cât a fost, însă în ultimii 20 de ani, muzica lăutărească bucureşteană a intrat într-un declin decis. Motivaţiile sunt diverse, nu se poate arăta cu degetul într-o singură direcţie: instrumentele acustice au fost acoperite de sintetizatoare şi amplificatoare, oamenii, mereu grăbiţi şi ataşaţi de telefoanele mobile, şi-au pierdut răbdarea de a asculta înfloriturile prelungi din melodiile lăutăreşti. Şi-apoi, muzica aceasta nu a fost promovată ca o muzică cult, tradiţională. Treptat, a fost înlocuită de alte ritmuri, mai orientale, mai săltăreţe, mai aproape de realităţile sociale de azi. „Am rămas cu acest complex, că este muzică ţigănească şi asta e rău, deşi americanii nu au nicio problemă să ne arunce în faţă blues, nici portughezii, fado, spaniolii, flamenco andaluz şi francezii, jazz manouche. Dar noi nu putem să ne prezentăm cu mahalaua...“, explică Bogdan Simion.
„Să bem amândoi, lăutarule!“
Lăutăria are tradiţie lungă pe pământ românesc, încă din perioada în care ţiganii erau sclavi. Lăutarii erau cei mai scumpi de pe piaţă. O chestiune simplă de economie: ofereau servicii de lux şi nici nu erau prea mulţi. Astfel că un muzicant bun putea fi cumpărat cu un preţ triplu faţă de un spoitor, de pildă. E lesne de înţeles că meşteşugul său nu ţinea de rezolvarea treburilor gospodăreşti, ci de alinarea ofurilor boierului. Rezolva problemele inimii. Şi dacă domnitorul îşi putea permite extravaganţa unui taraf de 10-15 lăutari, boierii mai înstăriţi se mulţumeau cu 3-5 lăutari buni. Pentru restul populaţiei, era un moft la care nu se poftea.
Cântau ţiganii lăutari după moda vremii: muzică turcească osmanlâie, muzică grecească în perioada de dominaţie fanariotă, apoi muzică rusească şi, odată cu generaţia paşoptistă, educată fin în Europa Occidentală, muzică evropenească, adică central-europeană, anume polci, mazurci şi valsuri. Le ştiau pe toate, căci boierul se îngrijea temeinic de asta. Lăutarul nu era doar cel mai bine informat om de pe moşie, ci şi cel mai umblat. Unii boieri îşi trimiteau lăutarii să se plimbe prin marile oraşe europene, să înveţe cele mai noi ritmuri şi tehnici de cântare. Aşa se făceau investiţiile în industria muzicală de atunci.
Nu degeaba a ajuns în presa franceză întâlnirea de la Iaşi dintre Franz Liszt şi Barbu Lăutaru (foto sus): „În musica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singură frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip. Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Şi uneori nervii lui simţeau sguduituri care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Toţi boerii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului îi zise: «Să bem amândoi, lăutarule!». Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deşerta pe al său“.
La jumătatea secolului al XIX-lea, ţiganii au primit libertatea, însă prea puţine drepturi pentru a putea face mare lucru cu ea. Lăutarii s-au împrăştiat prin ţară, fiecare după posibilităţi: cei mai talentaţi şi-au găsit un rost în oraşe, iar ceilalţi s-au aşezat prin târguri, pe lângă hanuri, unde cântau pe o strachină de ciorbă şi-un blid de fasole, ori pe lângă sate, în apropierea mănăstirilor şi conacelor boiereşti de care aparţinuseră. Aşa se face că, mai ales în sudul ţării, s-au format treptat cartiere ori sate de lăutari – de pildă, Fântânele, Bobeşti, Clejani pe lângă Bucureşti şi Iancu Jianu în Dolj, Govora-sat în Vâlcea.
La jumătatea secolului al XIX-lea a avut loc mica schismă a muzicilor de tradiţie orală româneşti, a fost momentul în care ţăranii au început să încredinţeze muzica rurală ţărănească lăutarilor, adică să accepte că muzica lor poate fi oferită de profesionişti. Şi-au pus fluierul în cui şi-au suspinat la doinele şi baladele ce răsunau din cobzele lăutarilor.
Şamanul Mut, în căutarea muzicilor bătrâneşti pierdute
Bogdan Simion aduce în faţa tinerilor muzici de tradiţie orală din toate colţurile ţării. Imagine din episodul „Ceatarâşii din Nagykaroly, Comitatul Sătmarului“. Fotografii: Valeriu Cătălineanu/Romanian Club Culture
Bogdan Mihai Simion face parte din generaţia tinerilor frumoşi şi liberi, atât de discutată în ultimii ani, însă preocupările sale sunt departe de orice clişeu ar putea fi aruncat în direcţia asta. Bogdan Simion are 26 de ani şi de 10 ani străbate ţara-n lung şi-n lat în căutare de muzicanţi care încă mai ştiu cântecele bătrâneşti de tradiţie orală. E doctorand în filologie şi este pasionat de folclor. Dacă nu ar fi o ştiinţă cât se poate de riguroasă, ar putea fi oricând o căutare de basm, în care protagonişti sunt cei mai înzestraţi muzicanţi români de care nu a auzit nimeni şi un băiat de la oraş, cuprins de o dorinţă nebună să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă trecutul. Căci despre asta este vorba, despre identitate: „Am început să merg prin ţară la 16 ani. Am plecat la drum să caut muzica românilor, muzica românească. Mă interesa foarte tare cum suna lumea străbunicilor mei, însă aveam acasă numai discuri cu vedete de muzică populară în pantofi roz. Şi-apoi, Mihai Eminescu sau George Enescu au declarat în repetate rânduri că sunt îndrăgostiţi de muzicile ţărăneşti din Moldova de sus. Eu i-am bănuit de autism estetic! Cum poate cineva produce poezie sau muzică la asemenea nivel şi în acelaşi timp să aprecieze muzicile alea? Ei nu erau nebuni, ci eu nu ştiam ce înseamnă muzica de tradiţie orală“, declară Bogdan Simion.
Foto: Din episodul „Deliormanul lui Radu al lu` Anghel“, despre lăutarii ţigani din comuna Gratia, judeţul Teleorman
Încă nu e prea târziu
Curajul adolescenţei s-a îngemănat cu o judecată de om mare şi a trezit o grijă firească: muzicile acestea dispar, încet, într-o linişte mormântală, fără ca cineva să se mai uite înapoi. Ce e de făcut? „Eu m-am trezit în faţa unui fapt: dacă nu o fac eu, în 20 de ani se spulberă tot. Mă refer la două lucruri, la stil şi la estetică, nu la instrumente, nu la genuri de cântare. Tradiţii culturale seculare dispar şi copiii mei îşi vor dori să facă asta – căci ne vom relaxa, nu vom mai avea probleme la educaţie şi sănătate şi vom începe să ne preocupăm de probleme de lumea întâi, de rădăcini, de cultură – şi va fi prea târziu“, explică Bogdan.
Bogdan s-a pus pe treabă metodic: a ascultat cântările bătrâneşti înregistrate la Institutul de Etnografie şi Folclor şi-apoi s-a dus să întâlnească muzica autentică la faţa locului. Gândul a fost să îi găsească pe acei români care încă mai ştiu cântecele străbunicilor lor. Uşor-uşor, s-a ivit o idee occidentalistă, poate îndrăzneaţă pentru spaţiul românesc: să facă revivalism. O preocupare care nu mai ridică nicio sprânceană prin alte ţări, dar care în România încă nu apăruse. Lucrurile funcţionează astfel: se ia pe un suport digital muzica veche, dintr-un fond arhivistic de folclor, şi se dă spre ascultare bătrânilor din sate. După ce au fost introduşi în spaţiul sonor al copilăriei lor, sunt puşi să-şi imagineze cum ar fi acompaniat ei cântecele respective. Toate astea, ţinând cont de rigorile ficărui subgen muzical. Nu e, totuşi, atât de simplu pe cât pare. E muncă de migală.
Primul proiect de revival din România
Aşa s-a născut „Şamanul Mut“, proiect cu miză importantă în peisajul cultural pestriţ din Bucureşti: să aducă în faţa unui public tânăr, cu vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani, muzici despre care nici măcar nu avea habar că există. Motivaţiile autorului sunt cât se poate de fireşti: „Toată lumea făcea fuziune – hip-hop cu folclor, rock cu folclor – dar muzica asta în starea ei naturală nu era prezentată nimănui. Şi am zis să fac mai mult decât activitate ştiinţifică. Trebuie să existe cineva care să facă lobby pentru muzica asta, pentru că în ziua de azi trebuie să urli ca să îţi răzbată glasul în mijlocul pop music-ului şi muzicilor euro-americane de tot soiul“, explică Bogdan. Zis şi făcut. În ultimii trei ani, Bogdan a reuşit să strângă sute de oameni la fiecare concert, în care a prezentat, în 15 episoade, printre altele, muzica ţigănească de fanfară din Moldova, muzicile româneşti, maghiare şi ţigăneşti din centrul Transilvaniei, muzicile româneşti, ucrainene şi evreieşti din Maramureşul Voivodal, muzicile ruşilor lipoveni şi muzicile ultimilor aromâni interpreţi de muzică polifonică din Pipera.
Din septembrie, Bogdan Simion va deschide cel de-al patrulea - şi ultimul - sezon al proiectului „Şamanul Mut“. A pregătit cinci noi episoade cu muzici la fel de inedite, despre ţiganii lăutari din Mărginimea Transilvaniei, despre fanfarâşii din Banat, ceatarâşii din Ţara Chioarului, doinele din Gorj şi feluritele instrumente neobişnuite din Câmpia Transilvaniei.
Din păcate, statul român e extrem de ipocrit. Pe de o parte îşi obligă elevii şi studenţii să fie patrioţi – un cuvânt pretenţios, dar care explică multe –, îi obligă să înveţe la examene cântece bătrâneşti şi balade, „Toma Alimoş“, „Mioriţa“, „Mănăstirea Argeşului“ („Meşterul Manole“), dar în acelaşi timp, dacă îl aduc pe nea Petrică Calistrache de la Naipu să cânte «Ilincuţa şandrului» sau despre Iancu Jianu, despre care cântă de parcă l-ar fi cunoscut, nu numai că statul român nu ar fi interesat, dar nici nu vrea să fie interesat, îi repugnă numai când îl vede. Nu-l respectă cum ar trebui să-l respecte pentru că e un marginal analfabet dintr-un sat sărac, de pe o uliţă ţigănească din sudul ţării, de pe fieful unor baroni locali. Am spus-o şi o s-o repet până mor: o să ne pară tare rău. Bogdan Simion, iniţiatorul proiectului de revival „Şamanul Mut“
A ales ca proiectul să se intituleze „Şamanul Mut“ pentru că toate muzicile acestea, care au fost reduse la tăcere de un pumn uriaş, sunt muzici de ritual, sunt muzici utilitare. „Ai nevoie de muzica asta ca să faci ceva – ca să-ţi treacă de rău, de singurătate, de supărare, ca să se marcheze că iubeşti o femeie, că ţi s-a născut un copil sau că ai murit“, spune Bogdan Simion. Aceste episoade muzicale, care nu se vor mai repeta, sunt ultimele zvâcniri ale unor tradiţii străvechi. Sigur că lumea merge înainte, nu va sta nimeni să plângă în genunchi că vor muri nişte oameni care cântă cu viorile, cum nu s-a plâns nici după bouri, zimbri, cetăţi dacice şi medievale şi tot ce s-a mai pierdut. Însă Bogdan Simion se consideră un învingător în lupta cu autismul cultural dacă reuşeşte să trezească câtuşi de puţin conştiinţele ameţite de atâta haos consumerit, de globalizarea informaţiilor de tot soiul, de toate atracţiile efemere: „Simt că se îndesesc momentele când noi, tinerii, simţim că ne rătăcim. Nu mai ştim cine suntem, ne amestecăm limba, modul de a trăi, mâncarea, totul. Şi pentru acele momente de rătăcire cred că e bine să păstrăm memoria oamenilor ăstora într-un cotlon al minţii“.
Costel „Trompetistu“ Vasilescu:
„Oamenii stabileau nunta în funcţie de programul meu“
Costel Vasilescu, ultimul trompetist cu surdină din Bucureşti; Fotografii: Facebook Costel (Trompetistu) Vasilescu
Costel Vasilescu este una dintre ultimele legende ale muzicii lăutăreşti bucureştene. A învăţat meserie de la prima generaţie de lăutari de mătase, de la miezul dur al breslei, a cântat în anii de glorie ai muzicii lăutăreşti şi a dat mai departe către generaţia mai tânără. Le-a văzut şi le-a trăit pe toate. E împăcat. Costel se trage dintr-o familie de muzicanţi suflători din zona Râmnicului Sărat. Tatăl său a venit în Bucureşti în anii ’30, era vremea în care se adunau aici cei mai buni dintre lăutari. Bunicul Ştefan era unul dintre cei mai renumiţi trompetişti din zona Buzăului şi Vrancei, i se dusese vestea în toată Moldova – a aflat asta Costel când a făcut armata la Huşi, când tatăl lui Nicolae Băluţă i-a spus cât de mult îl preţuia pe bunicul Ştefan.
Costel cântă la trompetă de la 9 ani. Învăţa muzică de fanfară, hore şi sârbe. Îi plăcea însă şi să meargă prin cârciumi să-i asculte pe Fărâmiţă Lambru şi Maria Tănase. Dar cel mai adesea, în adolescenţă, mergea la Obor, unde se organizau bâlciuri – cu lanţuri şi căluşei, fanfare profesioniste din zona Moldovei, de toate. Noaptea, pleca pe jos spre casă – spre mănăstirea Plumbuita. Pe strada Teiul Doamnei era un salon de nunţi mai selecte – ei, şi aici Costel a auzit o trompetă. I-a plăcut atât de mult încât a rămas acolo, în faţa salonului, până la 4.00 dimineaţa. S-a întors în fiecare duminică, asculta şi încerca să ţină minte piesele. Acasă, le repeta la trompetă. Tot aşa, până într-o zi când profesorul de acordeon al verişoarei sale, auzindu-l cum cântă, îi propune să îl recomande lui Hopa Mitică, să îl ia sub aripa lui. Gingăşia sorţii a făcut ca acel trompetist de la salon să fie chiar Hopa Mitică, care i-a devenit profesor lui Costel. I-a plăcut atât de mult cum se descurca, încât nu i-a cerut niciun ban. Au rămas prieteni. Hopa Mitică a fost cel care a inventat surdina la trompetă – „Nu ca acelea care se folosesc în jazz. El a făcut o surdină care să sune catifelat, pentru că trompeta e un instrument cam strident pentru lăutărie. Mi-a făcut şi mie o surdină. Apoi, am învăţat să le fac singur“. Legătura dintre Hopa Mitică şi Costel Vasilescu a fost atât de strânsă, încât şi-acum suspină când se gândeşte că maestrul său s-a dus dintre noi.
Foto: Costel „Trompetistu“, alături de Costel Hanţu şi Nicu Bela.
La Hora, cu poliţia la uşă
„Pe vremea aia, nu făceau toţi romii nunţi mari şi frumoase. Moda asta a plecat de la florari. Ei, şi nunţile se făceau numai duminica. Dar cum s-a ajuns să fie şi sâmbăta, şi marţea, oricând? Erau puţini lăutari foarte buni – nunţile, multe. Şi au fost unii care au zis: „Eu nu fac nuntă fără Costel «Trompetistu». Dacă eram angajat la data cerută de el, schimba data. «Când eşti tu liber, atunci facem»“.
În mod oficial, muzica lăutărească nu putea fi cântată decât cu uşile închise, în medii de periferie, sau orişicât, ferite. Costel Vasilescu a trăit şi momentele acelea când se închideau ochii şi se dădea drumul la taraf în spaţii publice cu cel puţin doi pereţi. „M-am angajat cu repertoriu de muzică românească la restaurantul Hora, pe lângă Circul de Stat. Ziua cântam sârbe, hore şi folclor românesc, iar seara, lăutărească. Veneau oamenii de nu mai erau mese libere. Era plin!“ Lângă restaurantul Hora, era mereu poliţia prin preajmă. Treceau câte 3-4 poliţişti şi-i spuneau administratorului: „Spune-le, mă, la băieţi să cânte muzică lăutărească“. Le plăcea şi lor, contrar directivelor partidului.
Concert la Zidul Berlinului
Costel Vasilescu a fost mai mult decât un lăutar de cartier. A colindat Europa şi a dus departe muzica aceasta. „Cu Johnny Răducanu am cântat câţiva ani prin Germania, Olanda, Austria. Eram mai cunoscuţi în afară decât în România – şi mai apreciaţi. Aici eram mai apreciaţi la nunţi, dar în presă, deloc. După Revoluţie, am cântat la Zidul Berlinului, la câteva săptămâni după ce a fost dărâmat. A fost o serie de concerte chiar pe fâşia unde fusese Zidul, cu artişti de muzică clasică şi uşoară. Am continuat să colaborez cu Johnny până în 2000.“ A povestit despre lucrurile acestea şi despre altele şi mai savuroase în volumul „Anii de glorie ai muzicii lăutăreşti“, apărut în 2015 la editura Eikon.
Cu Johnny Răducanu am cântat câţiva ani prin Germania, Olanda, Austria. Eram mai cunoscuţi în afară decât în România – şi mai apreciaţi. Aici eram mai apreciaţi la nunţi, dar în presă, deloc. După Revoluţie, am cântat la Zidul Berlinului, la câteva săptămâni după ce a fost dărâmat.
În România, nu a trăit frenezia unor concerte mari, cu public, decât o singură dată: În 1990, a format trupa de lăutari Gipsy Stars. Mare spectacol la Sala Palatului: s-a îmbulzit lumea de nici un sfert din câţi veniseră nu au apucat bilet. „Ziceai că a venit iar Revoluţia! Au rămas mulţi afară, s-au îmbulzit să intre de s-au spart geamuri. A fost nemaipomenit.“ După acest succes, s-a mutat concertul la Sala Polivalentă – planul era aşa: un concert într-o vineri şi două sâmbătă. Într-o zi s-au vândut toate biletele. Aşa că directorul i-a propus să facă şi duminică două concerte şi un matineu. Gipsy Stars au avut în acel sfârşit de săptămână şase concerte şi o nuntă. S-a muncit mult, dar la final, Costel Vasilescu a venit acasă cu o geantă de rafie plină cu bani. Formaţia s-a destrămat, însă, căci banul e ochiul dracului: „Eu am zis să băgăm banii într-un fond, dar băieţii au zis că ei îi vor imediat. Aveam de gând să strâng mai mulţi şi să cumpăr un autocar cu care să mergem prin ţară. N-a mers şi ne-am destrămat trupa. Când nu e cap, vai de picioare...“
Victor Teişanu, cel care l-a făcut să plângă pe Marcel Budală
Victor Teişanu, maestru acordeonist bucureştean.
Victor Teişanu este fiul lui Măslină, ultimul cobzar lăutar din Bucureşti, care a cântat în trupa lui Gore Ionescu, veteranul. Neamul teişenilor e mare şi a dat mulţi lăutari. Se face că au venit din Halta Teiş, o mahala târgovişteană, iar când veneau florarii din Bucureşti să-l ia la nunţi, întrebau de Victor din Teişeni. Şi-aşa a rămas Victor Teişanu, mare acordeonist lăutar bucureştean.
A învăţat să cânte la acordeon la vârsta de 10 ani, după câteva lecţii în zadar la vioară. Cobzarul Măslină se îmbolnăvise de astm timpuriu, familia o ducea greu cu banii. Şi-ntr-o bună zi, când Victor era în clasa a IV-a, tatăl i-a zis: „Mă, tată, mai bine aruncă ghiozdanul şi du-te şi adu-ne bani“. Copilul s-a conformat. Şi-a luat acordeonul în braţe şi a pornit să cânte prin tramvaie şi troleibuze. Reuşea să strângă bani cât să-şi întreţină familia. În unele zile, tatăl îl lua de mână şi-l ducea la o bodegă vecină, din Herăstrău: să cânte acolo, să îi dea lumea bani. Victor, ruşinos, nu prea voia. Dar, mai cu forţa, mai cu binişorul, se ducea, ce să facă? Dar dacă se-ntâmpla ca oamenii de la mese să-l laude că are talent, nu le mai lua banii. Zicea că el cântă de plăcere, aşa, ca pentru prieteni. Şi tatăl se supăra, nevoie mare: „Uite ce face nebunul ăsta, nu ia banii!“. Cea mai mare supărare a tatălui s-a întâmplat chiar la prima nuntă a lui Victor: la nuntă a cântat şi Bebe de la Petrăchioaia, „cânta de jucau paharele pe masă, vă spun!“ – şi când l-a auzit, i-a dat toţi cei 400 de lei pe care-i primise la angajare. A venit acasă fără niciun ban, de mai că l-ar fi capsat Măslină dacă ar fi putut.
Victor Teişanu, în loc de Victor Gore
Cea mai dragă amintire este întâlnirea cu Marcel Budală. S-a întâmplat să treacă prin cartier şi să-l audă cântând la acordeon. Victor se pregătea cu Toni Mieluţă, dar exersa afară – „trebuia să cânt pe stradă, ca să joace ţigăncile şi-aşa să pot să ţin măsura“. E, şi Marcel Budală l-a chemat la el şi l-a pus să-i cânte o horă. Victor a cântat şi Marcel Budală a început să plângă. I-a dat vreo 30 de lei. Victor a ţâşnit direct la tată să se laude cu isprava asta. Tatăl a fost mulţumit.
Aurel Gore mă lua la nunţi mai ales când se certa cu frate-său, cu Victor. Eu cântam mai bine ca frate-său cu acordeonul, dar el avea firmă. Mereu mă lăuda că muncesc.
Orişicât, a recuperat Victor Teişanu banii pierduţi în copilărie, cu vârf şi îndesat. Cântă de la 17 ani. Întâi, l-au auzit oamenii la înmormântări, cânta frumos de jale şi-aşa l-au luat şi la chermeze. Când s-a lansat în muzica lăutărească în mod serios, cânta cu Nicu Nas, un prieten bun. Aveau formaţie: se îmbrăcau la fel, arătau la fel. „El avea părul ondulat, iar eu mă duceam la coafor să mi-l ondulez şi eu, să fim amândoi la fel. 18 ani aveam, eram copii.“ Fraţii Teişeni le ziceau în târg. Nicu Nas s-a retras după o vreme, s-a angajat. Victor Teişanu a mers mai departe, nu s-a gândit la altă meserie decât cea de lăutar. Trei decenii s-a perindat pe la nunţile florarilor şi vreo nouă ani a cântat café-uri la Crama Rapsodia, alături de Argint Petrescu. A devenit nelipsit şi din formaţia lui Aurel Gore. „Mă lua la nunţi mai ales când se certa cu frate-său, cu Victor. Eu cântam mai bine ca frate-său cu acordeonul, dar el avea firmă. Mereu mă lăuda că muncesc.“
„Ce faci, domnule, dormi?“
Victor Teişanu a cântat fericirea multor cupluri proaspăt căsătorite, dar nu i-a fost întotdeauna uşor. Oamenii veneau cu bani şi dedicaţii şi lăutarii cântau. Dar dacă venea unul cu mai mulţi bani, ce era de făcut?, pe cine să împaci mai întâi?. Ieşeau discuţii, era rost de gâlceavă: „Nu mai aveam cum să termin melodia primului venit şi începeam alta. Ăla se supăra: «Ce faci, îmi cânţi numai o strofă?!»“. Altă dată a fost şi mai rău. „Cântam cu un băiat, Sile Răducanu, el cu chitara, eu făceam terţa, el linia întâi. Murea de noi ginerică! La nuntă am cântat pe zi de i-am terminat, dar noaptea ne-a luat somnul pe toţi. A venit socrul mare: «Ce faci, domnule, dormi?». «Nu, uite clapa asta e stricată». De unde, că eu moţăiam! M-am spălat cu apă, am băut ness cu Pepsi, mi-am dat palme peste faţă. Degeaba. Dimineaţă, când să luăm banii: «Aaa, nu vă e ruşine, mai cereţi bani?».“ Lăutari la ananghie, se mai întâmplă şi asta. Însă cea mai de pomină situaţie i s-a întâmplat după ’90, într-un restaurant din Băneasa: un bătrânel, septuagenar sau pe acolo, a venit cu o hârtie de 100 de lei: „Poţi să-mi cânţi şi mie o manea?“. Pe Victor l-a umflat râsul, dar i-a cântat şi bătrânul a dansat cu nevastă-sa.
Milan de la Bobeşti, vocalist şi contrabasist:
„Muzica lăutărească pură înseamnă să cânţi bine“
Milan de la Bobeşti îşi compune singur piesele.
Milan s-a născut în satul Bobeşti, la o aruncătură de băţ de Bucureşti, sat de lăutari, cu tradiţie. Când se prezintă, spune aşa: „Milan de la Bobeşti. Milan şi atât“. E suficient, lumea ştie despre cum se întâmplă lucrurile la Bobeşti. Milan cântă cu vocea cam de când a început să articuleze cuvintele cum trebuie. Se trage din familie de lăutari. Tata, lăutar, bunicii, lăutari. Când era prunc, de mergea desculţ pe uliţă, se ţinea după fusta bunicii Fănica să-l ia la petreceri. Bunica Fănica cânta cu vocea. Era femeie straşnică, într-o lume în care nu prea vedeai lăutărese – nu că „nu se cădea“, ci pentru că nu toate puteau face faţă diverselor capricii ale oamenilor aburiţi de alcool pe la nunţi. Dacă părinţii au văzut că băiatul are înclinaţie pentru muzică, când a împlinit 7 ani i-au luat un acordeon, să studieze cum se cade. Hazardul a făcut ca băiatului să nu-i placă acordeonul. Nu s-a prins de el mare lucru. A învăţat la acordeon fratele cel mic, tot văzându-l cum se pregăteşte. Dar lui Milan nu i-a plăcut de nicio culoare, aşa că i-a dat acordeonul şi el a continuat să cânte cu glasul.
Mai erau câteva luni până la majorat, când mama sa a reuşit să-l angajeze cu ea, la fabrica de medicamente. Directorul o plăcea pe ţaţa Tudora, era femeie vrednică. La început, s-a codit: „N-am voie, tanti Tudora, că n-are 18 ani“. Până la urmă, l-a angajat. Şi Milan a muncit cam o jumătate de an, cu un plan ascuns: să strângă bani şi să-şi cumpere contrabas. „Asta am simţit că trebuie să fac.“
„La noi în Bobeşti a cântat cu contrabasul Titi Coadă. Era basist bun! Mi-era drag de el. A cântat şi el cu vioara, dar dacă a auzit pe altul mai bun ca el, a zis: «Eu nu mai cânt cu nicio vioară!». S-a apucat de contrabas. Îl ascultam cu plăcere pe Titi Coadă. Pe mine nu m-a învăţat nimeni să cânt la contrabas. Am învăţat singur, dar mulţumesc lui Dumnezeu, pe mine m-a ajutat şi simţul vocal mult.“
Prima chemare
În Bobeşti, nu exista casă la care să nu fie măcar doi lăutari. Toată lumea cânta. Milan a început să cânte organizat pe la 20 de ani. Într-o dimineaţă, s-a trezit la poartă cu Andrei Masloi. L-a fluierat să iasă la o vorbă cu el. „Când am auzit că mă cheamă Andrei, îmi tremurau mâinile. Zic: mare acordeonist şi mă cheamă pe mine!“ Şi Andrei Masloi zice să meargă la o nuntă împreună. Vrea? Milan, cu inima strânsă, zice că vrea, deşi simţea că merge la risc. E adevărat şi că nu era chiar fără nicio bază: cântase cu tatăl său, îl acompaniase cu vioara şi prinsese simţul. Acesta a fost începutul. Milan şi Andrei Masloi au tot fost la petreceri de atunci. Curând, l-a cunoscut Bucureştiul şi de-aici n-a mai scăpat nici până azi.
A luat cele mai mari cârciumi şi restaurante la rând – Budapesta, Hanul lui Manuc, Monte Carlo – şi s-a aliat cu cei mai în vogă lăutari – Costel Vasilescu „Trompetistu“, Toni Iordache, Gheorghe Lambru, Mieluţă Surdu, Cornel Bosoi. Ei erau trupa de şoc a lăutăriei bucureştene. Aşa încât atunci când auzea cineva numele unuia dintre ei, deja ştia pe cine să treacă pe invitaţiile la petreceri.
Muzica şi versurile
Milan cântă muzică lăutărească hard. Nu face niciun compromis estetic. Saltă ritmurile din contrabas şi din vocea sa de vibrează podeaua. E specializat în cântece de ascultare, melodii grele, cu încărcătură emoţională, cântece de jale. Cântă pentru sufletul omului. Cântă muzică compusă de el. Cântă bine Milan. Zice aşa: „Muzica lăutărească pură înseamnă să cânţi bine“. Atât. Simplu.
Muzici vechi, de zeci de ani, au o forţă mai mare ca orice cântare abia lansată în zilele noastre. A observat asta. Dar îi pare rău că se pierde tradiţia. De unde avea spectacole zilnic, de fapt noapte de noapte, acum are şi câte-o lună când nu cântă. Unde mai pui că are şi lăutarul, la vârsta lui, un mic orgoliu: „Astăzi mă cheamă copiii celor la care am cântat la nuntă acum zeci de ani: «Milan, nu vrei să vii de dimineaţă?». De nervi, zic că sunt ocupat, că merg în altă parte. Că mi-e ruşine. Ce să mai faci dimineaţă, când sunt toţi matoliţi?“. E o chestiune de respect. Însă acum, după atâţia ani de lăutărie, îl mulţumeşte un lucru: l-au apreciat şi ţiganii, şi românii. „Am cântat la români şi când am plecat au dat mâna cu mine şi-au zis: «Bă, dă-l în mă-sa, că a cântat ţiganul ăsta de m-a spart“.
Gigel Mihai, viorist:
„Uneori fugeam de la nunţi şi ne ascundeam“
Gigel Mihai s-a născut cu vioara-n mână. Cântă de când avea 6 ani, învăţat de tatăl şi bunicul său. Dar nu a învăţat vioara după ureche. A mers la şcoala de muzică de pe Berzei, a absolvit Arte Plastice şi după 8 ani, a continuat să studieze vioara la Liceul de muzică „George Enescu“. A învăţat să cânte muzică clasică, ce se preda la şcoală. Însă nu a uitat primele învăţături primite în copilărie. După absolvirea liceului s-a întors la muzica lăutărească. S-a îndrăgostit de-o fată şi s-au luat când au împlinit 18 ani. Acum avea o responsabilitate, o familie de întreţinut. „Am început să studiez folclor şi am plecat la nunţi.“ Nişte băieţi buni l-au văzut într-un spectacol şi l-au luat să colaboreze cu ei. Acesta a fost începutul.
A cântat prin tot Bucureştiul şi a ajuns din Craiova la Iaşi. A fost angajat şi la restaurantul Bucur, şi la Bolta Rece, şi la o terasă prin Herăstrău, unde nu cânta decât café-concert şi muzică clasică. Ştie de toate Gigel Mihai. A colaborat cu Ilie Alecu, cu Mieluţă Surdu, cu Bebe de la Petrăchioaia, cu Catanga şi cu Panseluţa Feraru. Cu cele două lăutărese a reuşit să înregistreze două albume de muzică după Revoluţie, deşi încă era greu - „la Electrecord erau chemate numai firmele şi le plăcea muzica dreaptă, să cânţi organizat“. S-a descurcat Gigel Mihai. A văzut şi mai rele pe lume. Să îţi petreci viaţa pe drumuri între nunţi nu e treabă uşoară. Avea o regulă, totuşi: întotdeauna întreba cine mai vine la nuntă înainte să accepte angajamentul. Oamenii când se veselesc uită de bun-simţ, de promisiuni, de tot. Adesea erau solicitaţi să stea peste ora convenită, câte 4-5 ore. Şi asta în condiţiile în care o nuntă dura şi două, trei zile. „Eram ameţiţi. Fugeam, ne ascundeam la cineva acasă, dar tot ne găseau.“ Acum, nu mai merge decât la nunţile cizelate, la restaurant, pentru că are singuranţa banului. „La nunţile de ţigani sunt şmecheri ăştia. Dacă-ţi iei un bacşiş mai mare, nu te mai plătesc. Se fac că plouă şi uneori se iau de tine: «Bă, cântă-mi, continuă!».“ Gigel Mihai vede cum se stinge muzica lăutărească, dar el şi-a făcut datoria: fiul său cântă la orgă, nepoţii la orgă şi chitară, au învăţat şi muzică lăutărească, şi mai veche, şi mai nouă. „Căutăm să ne menţinem pe linia de plutire.“
Se încarcă comentariile...
