Bitză, la Adevărul Live: „Mă simt un model depăşit în România, aici trebuie să fii cât mai prost, cât mai simplu“ VIDEO

Interviu Bitză. Biţă Mihai (36 de ani), cunoscut sub numele de scenă de Bitză,a fost prezent în studioul Adevărul Live pentru a da detalii despre a doua partea a albumului „Linişte“, pentru a explica de ce a decis să se mute în Spania, dar şi pentru a analiza industria muzicală actuală din România.

Iniţial a debutat în trupa Ro-Mania, alături de Ionuţ, Sorin şi Cătălin, aceştia interpretând piese adaptate din folclorul românesc. La scurt timp, însă, Bitză părăseşte trupa Ro-Mania şi înfiinţează grupul Déjà Vu, formaţie care a abordat mai multe stiluri, de la R’n’B până la dance.

După un singur album în această formulă, Bitză se reorientează spre hip-hop şi apare ca invitat pe piesa „Fără tine“, de pe albumul „Categoria grea“ al trupei Paraziţii. Are în palmares următoarele albume: „Sevraj“, „Sinuciderea unui înger“, „Fapte bune“, „Sufletul oraşului“ şi „Goana după fericire“. Acesta urmează să lanseze a doua parte, şi în format fizic, a materialului „Linişte“.

Bitză a vorbit la Adevărul Live despre albumul „Linişte“, despre decizia de a se muta în Spania, a analizat  industria muzicală din România şi şi-a expus planurile de viitor. 

„Adevărul“: Ai cam dispărut din peisajul muzical. De ce? Ce ai făcut în acest timp? 

Bitză: Nu ştiu dacă am dispărut de pe scena muzicală, am dispărut mai mult de pe pământurile patriei. Pe scena muzicală îmi văd de treabă, chiar am terminat al şaptelea album, „Linişte“, care are două părţi, prima a fost lansată acum un an şi jumătate, iar partea a doua urmează să fie lansată în această toamnă. Aşa că nu m-am oprit nici plecat din România. Lucrăm cu drag şi spor la muzică.

Gusturile publicului nu s-au rafinat, din contră, ascultătorii preferă un fast-food muzical care le face la fel de rău ca fast-food-ul alimentar Bitză, cântăreţ

Ai plecat în Spania pentru a studia la cea mai vechea facultate de inginerie audio. Cât ai cântărit această decizie? 

Am nişte planuri legate de Spania, care sper să se realizeze cât mai curând. Nu am început studiul pentru că limba reprezintă deocamdată o barieră pentru mine. Să merg la o facultate nu înseamnă doar să ştiu câteva cuvinte sau să mă descurc, m-am gândit că dacă tot am de învăţat lucruri noi, măcar să stăpânesc bine limba în care le învăţ.

Practic a trebuit să iau o decizie, pentru că în România mă cam plafonasem. Scot al şaptelea album solo şi decizia asta se bazează şi pe faptul că înainte să fac hip-hop am făcut foarte multă muzică. Ştiu să cânt la chitară, la pian şi la noi în ţară panta pe care o ia muzica mă face să mă îndepărtez din ce în ce mai tare de ea. În mintea mea a fost tot timpul să fiu mai bun decât ieri, să am nişte rime mai bune, să cânt mai bine, din păcate la noi artiştii par că se tâmpesc, lucrurile sunt din ce în ce mai simple, mai proaste şi nu e vorba neapărat de un subiectivism, de un gust personal, vorbesc din punct de vedere tehnic, al muzicii, al rimelor, cât de sofisticate sunt, dar totul se îndreaptă către o retardeală, inclusiv în hip-hop, unde deja mai mult de jumătate din MC-ii, pe mai mult de jumătate din versurile lor, se laudă sau îşi înving duşmanii imaginari. Ăsta e apanajul manelelor, nu reuşesc să mă mai racordez aşa de tare la realităţiile ăstora mici.

Din păcate, hip-hop-ul nu mai are piese de esenţă, cu subiect, acum subiectul este „eu sunt tare şi te fac pe tine şi te fac şi data viitoare“. Eu am încercat tot timpul să fac piese mai complicate, să-mi explic un punct de vedere, pe care ulterior oricine are dreptul să fie de acord cu el sau nu, dar propun o temă, încerc să aduc ceva. Mă simt un fel de model depăşit în România, aici trebuie să fiu cât mai prost, cât mai simplu, gusturile publicului nu s-au rafinat, din contră, şi ascultătorii pur şi simplu preferă un fast food muzical care le face mental, cel puţin, la fel de rău pe cât le face fast food-ul alimentar la ficat şi la stomac. Din aceste motive am simţit nevoia să merg în Spania, să cunosc oameni noi. Acum stau în Madrid, dar în curând mă voi muta în Barcelona, care e o capitală culturală influenţată de foarte multe curente artistice şi acolo lumea e mult mai receptivă la artă şi mult mai reticentă la şmecheria noastră de români. Aici sunt mânaţi de faimă, toţi vor bani, vor să se vadă la televizor, ştiu cu siguranţă că asta nu e motivaţia unui artist adevărat şi cu substanţă.

Bitză FOTO Eduard Enea

Numele lui Bitză, legat definitiv de evoluţia hip-hop-ului

Nu ţi-a fost teamă că vei fi uitat în România? 

Eu nu am o problemă cu asta, absolut deloc. Repet, eu fac muzică cu mult timp înainte de a fi cunoscut şi sunt foarte convins că voi face muzică mult timp după ce nu o să mai fiu cunoscut. Toată treaba asta cu celebritatea a venit aşa ca un val, probabil că mulţi se bucură şi eu m-am bucurat la momentul respectiv, dar odată cu chestia asta vine şi un val de lucruri mai puţin fericite pe care am încercat să le administrez cât mai cerebral. Cred că oricum numele meu e legat de hip-hop pentru mulţi ani de acum încolo. Am scos, alături de cei cu care am colaborat, nişte piese pe care foarte puţină lume poate să le facă. 

Te pregăteşti de lansarea celei de-a doua părţi a albumului „Linişte“. Dă-mi mai multe detalii. 

Lansarea pieselor va fi prin luna noiembrie, mai am de stabilit nişte mici detalii. M-am întâlnit cu Cătălin Moraru de la Roton, pentru că în afară de „Linişte I“ şi „Linişte II“, aş vrea să fac un dublu CD, care să conţină un „Best Of“ de 20 de piese din primele mele cinci albume. Până la sfârşitul anului cred că o să apară. O să fie un material de colecţie. Mai ales că acum, din lipsa vânzărilor, nu mai sunt astfel de materiale. 

Ombladon l-a ajutat pe Bitză să nu se lase de muzică

Dacă tot discutăm de album, pe 1 octombrie se împlinesc 11 ani de la lansarea albumului „Sevraj“, material ce aducea influenţa urban soul în România. Ce a reprezentat acest album pentru tine? 

A fost cel mai greu album de făcut, înainte de „Sevraj“ eu am vrut să mă las de muzică, dar Ion, Ombladon, a reuşit să mă facă să văd că nu sunt lucrurile atât de negre. Fără Omblandon şi fără Gianini Munteanu, fostul meu impresar, „Sevraj“ nu ar fi existat. Practic, cea mai grea încercare a fost să facem ceva nou, pentru că atunci nimeni nu cânta. După acel album, s-au prins toţi raperi că se poate şi cânta pe beat-urile acelea şi au apărut toţi melodioşii de la radiourile de azi. Atunci a fost o provocare, pentru că atunci erau doi solişti care încercau, dar nu am vrut să am vreun fel de influenţă vocală. Pot să spun că sunt foarte curat în ceea ce priveşte influenţele, ceea ce fac eu nu seamănă cu nimic din ce cântă un MC din afară. Mă bucur că a ieşit aşa. 

Bitză, în platoul Adevărul Live FOTO Eduard Enea

Cum ai decis să te apuci de muzică? 

Practic, m-am apucat de muzică prin '93, descoperind chitara. Dintr-o întâmplare am pus mâna pe o chitară prin clasa a VII-a şi nu mi-a mai ieşit din minte, m-am apucat singur să studiez, după care m-au selectat într-un cor, de altfel foarte prestigios, am fost în străinătate la concursuri, acolo m-am apucat şi de pian. Uşor, uşor, alături de alţi prieteni, am început să pun cărămizi la viziunea asta muzicală, după cinci-şase luni a fost episodul cu Ro-Mania, unde am stat fix un an şi unde am fost foarte frustrat, pentru că eu îl vedeam ca pe un fel de Subcarpaţi de astăzi şi mi-am dat seama că era cu totul şi cu totul altceva. Semnasem un contract de trei ani, au fost multe discuţii şi abia am scăpat după un an. Era foarte frustrant pentru că nici nu ne lăsau să cântăm live, nici nu ne lăsau să compunem. După care am plecat foarte dezamăgit de tot ce am văzut în industria muzicală şi aceea a fost perioada în care voiam să mă las de muzică. Uşor am reluat legăturile. Atunci a fost un moment foarte important pentru mine, motivul pentru care am rămas în hip-hop a fost pentru că mi-am dat seama că nicio altă muzică nu oferea oportunitatea de a-ţi exprima mesajul atât de variat, complex. Să fim serioşi, în nicio formă muzicală nu se întâlnesc asemenea versuri, nici ca profunzime, nici ca idee, nici ca eficienţă şi asta m-a fascinat. 

Când erai mic erai „băiatul rău“? „Am avut probleme din prima zi de liceu, iar când am plecat de acolo aveam o şapcă ce nu era a mea“, spuneai tu. 

Eu nu am avut probleme pentru că eram „băiat rău“, nu am suportat niciodată acest concept. Am avut probleme pentru că ceilalţi aveau o problemă cu felul meu de a fi, m-am dus cu părul lung, au vrut să mă tundă, mă îmbrăcam cumva, profesorii mă certau, iar în timp am căpătat o frustrare, nu mi se părea normal. În afară de părinţi şi câţiva prieteni apropiaţi, nu m-am simţit niciodată proprietatea profesorilor sau a altcuiva şi mi se părea absurd. 

Adevărata faţă a industriei muzicale româneşti, dezvăluită de Bitză

De ce ţi-ai îndreptat atenţia tocmai către hip-hop, după ce fusesei în două trupe care nu aveau legătură cu acest gen? Despre hip-hop spuneai: „E prima muzică cu care mă simt în largul meu, fără compromisuri şi alte rahaturi de genul ăsta“. Ce fel de compromisuri existau înainte de a face trecerea asta? 

La Ro-Mania nici măcar nu ne lăsau să cântăm live, era un mediu artificial şi după şase luni eram mâncat, cred că şi asta a fost una dintre problemele pe care Ombladon m-a ajutat să le depăşesc, pentru că eu credeam că aşa e peste tot în industria muzicală şi se pare că nu a fost chiar aşa.

Artiştii mor de foame. Industria muzicală nu mai dă artişti credibili, la radio avem aceleaşi pseudo-manele obositoare Bitză, cântăreţ

Mă simt foarte în largul meu în hip-hop, rar văd o libertate în felul ăsta şi sunt genul care pune foarte mare accent pe versuri şi pe mesaj. Din punct de vedere al mesajului hip-hop-ul mi se pare suprem. În industria muzicală e şi mai rău acum pentru că în ăştia 10-15 ani de când nu am mai fost eu în zona aia au apărut tot felul de specialişti în a minţi. Şi situaţia actuală a muzicii... 90% din artişti mor de foame. Industria muzicală nu mai dă artişti credibili, când la radio avem aceleaşi pseudo-manele obositoare, cu ritmuri penibile, când ăia vin, artiştii, să nu zic ai cui cu P mare, vin şi-ţi fac playback, au aceleaşi piese.

În ultimii ani am fost la concertele unor artişti cunoscuţi şi mai mult de jumătate din repertoriu erau piese de afară, peste care ei cântau versurile lor! Nici măcar la karaoke nu e asta. Neprezentând artişti credibili, dar tot umflându-i că sunt deştepţi, frumoşi, cântăreţi, publicul se prinde, nu-l mai caută, nu mai vine la concerte, nu-i mai cumpără albumele. E atât de simplu. La noi, când ies de pe radio intră în depresie, „Nu mai avem concerte, nu mai sună telefonul“, şi singurul lucru din capul lui este „Fac orice ca să ajung acolo!“. D-asta muzica e pe un drum atât de greşit. Afară se vând multe piese, pentru că se lucrează la calitate, la noi singurul mod de a te face cunoscut e să apari la radio, casele de discuri sunt în pană de idei, nu mai sunt în stare să facă nişte planuri pe un an, doi în aşa fel încât să lanseze un artist credibil. E treaba lor, dar o carieră care nu se bazează pe o esenţă puternică, dispare, e doar o chestiune de timp. 

Care ar fi soluţia?

Artişti credibili. Mai avem o mare problemă şi anume că partea tehnică din industrie e formată din neprofesionişti, mă refer aici la manageri, impresari, sunt funcţii la case de discuri care sunt deţinute de oameni care nu au treabă cu muzica. E foarte greşit! Apoi, nu mai sunt managerii personali.

Bitză FOTO Adevărul Live

Cum a început colaborarea cu băieţii de la 20CM Records? 

Ne-am cunoscut prin '97-'98 în Colentina. Prima oară m-am întâlnit cu fratele lui Ombladon, am făcut nişte golănii prin cartier (n.r. - râde), şi el mi-a făcut cunoştinţă. Mă bucur că am rămas prieteni. Putem să ne numim în orice fel, noi nu avem contracte de semnat, 20CM Records nu e o firmă, e un spirit. 

„Pe mine m-au crescut familia, prietenii, apropiaţii, nu am nicio datorie faţă de ţara asta“

Mai reflectă hip-hop-erii realitatea străzii? Sau sunt doar cei cu care se fac anumite colaborări? 

Realitatea străzii e foarte mult spus, mă pune pe gânduri şi nu ştiu nici eu care e realitatea străzii, e aşa o nebuloasă. Dar sunt din valul nou MC-ii care îmi plac, Alan şi Kepa, Flou Rege, ei au bun simţ, sunt cu picioarele pe pământ, când spun băieţii ăia ceva îi crezi, nu sunt ca toţi ratonii, toţi balaurii care se cred MC şi versurile lor sunt doar atât „te fac, te sparg, te bat“. E aberant. Acum când mă mai uit la câte unul, nu mai pierd timpul, ştiu că ăla nu o să-mi spună nimic interesant. Dacă asta e realitatea străzii, în care orice puşti e smardoi, te face, te împuşcă, nu ştiu ce să spun. Se poate, dar eu văd alte lucruri pe care le dezbat în piesele mele, văd oameni supăraţi, văd un rahat de ţară care nu te ajută cu nimic şi nu sunt deloc de acord cu ideea că m-a crescut România. Nu, pe mine m-au crescut familia, prietenii, apropiaţii, nu am nicio datorie faţă de ţara asta, în stadiul în care e. Ţara asta a fost o piedică constantă şi continuă pentru mine, nu mi-a oferit prea multe, mi-a pus piedici, birocraţie, condiţii nasoale, corpuţie. Asta e realitatea pe care o văd eu. 

Industria muzicală din România, inexistentă pentru occidentali

Cum se vedea din Spania tot ce se întâmpla în România în perioada în care ai fost plecat? Atât în muzică, cât şi la nivel general, de societate? 

Societatea se vede într-un fel, dar despre muzică vreau să spun ceva foarte clar: noi nu existăm la nivel internaţional. Industria muzicală din România e un fel de „ai auzit că există, dar nu sunt prea multe dovezi“. Nu existăm, ăia râd. Tindem să ne dăm foarte multă importanţă, dar e o prostie. 

Raperii din mainstrem sunt danceri

„Ce a ajuns în mainstream nu e hip-hop, nici măcar light“, spuneai chiar tu. Dacă nu e hip-hop atunci ce e? 

Dance, mai ţii minte Fun Factory? Ăştia-s raperi din ziua de azi, „zi şi tu ceva caterincă“. De când am plecat primesc oferte pentru tot felul de piese şi bălării. Nu am nicio problemă dacă îmi place. Acum ceva timp am făcut o piesă cu Miss Mary, dar am făcut-o din convingere, mi-a plăcut cum cântă fata aia, mi-a plăcut ce am scris eu pe piesa respectivă. Nu pot să fac tâmpenii. Ei sunt danceri, nu au nicio treabă cu rapul. În cel mai bun caz, fac rime.

Tot mai des sunt difuzate pe posturile TV din România „vedete“. E frustrant pentru tine să vezi că locul lor nu e acolo? Că poate tu ai fi putut să fii în locul lor? 

Nu mă deranjează, eu nu vreau să fiu acolo, eu refuz emisiuni, sunt două-trei posturi la care vreau să merg, dar refuz apariţiile pentru că nu am ce căuta acolo, nu-mi doresc să fiu acolo, iar în haosul ăla nu cred că aş putea spune ceva inteligibil.