Ţeapa trece, discurile rămân

Directorul UMG (Universal Media Group) va câştiga în 2021 mai mult decât au câştigat toţi muzicienii din UK în 2019 în urma vânzării propriilor creaţii. Frustrant sau simptomatic?

Să zicem că e un golan profitor care trage firele de epigon de pe urma lui Tony Defries, Tommy Motola sau Clive Davies sau să acceptăm că acest fenomen atrage la un moment dat paraziţii inteligenţi, spilcuiţi şi cu vorbele la ei care scot bani din orice începe să funcţioneze eficient? Să-i combatem pe cei care vin cu explicaţia că aceşti dibaci mânuitori de bullshit au adus bani şi glorie în industria muzicală sau să ne gândim că în mii de ani, fără excepţie, ciclic şi cât se poate de regulat, inovaţia a fost adusă de proscrişi, de „underdogs” sau „outsiders” care iniţial au fost excluşi de cei care au scris regulile şi istoria, apoi apreciaţi după merit după ce aceeaşi istorie şi-a schimbat învingătorii? Eu îmi spun zilnic că nu are rost să-mi bat capul cu ce nu pot controla şi că cel mai eficient demers împotriva imposturii este bucuria descoperirii de noi şi noi producţii valoroase, cu artişti din toate generaţiile.

Aşteptând al doilea album pe care Robert Plant îl va lansa alături de Alison Krauss, „Raise the Roof”, convins că va fi cel puţin la fel de frumos ca primul, am ascultat setul de „covers” pe care Dave Gahan l-a adunat pe albumul „Imposter”, înregistrând din nou alături de The Soulsavers. Există o tensiune între intensitatea vocii lui şi sound-ul trupei, între un timbru vocal puternic şi instrumentele atinse mai delicat. Numai că exact asta îi face compatibili, relaţia complementară dintre patos şi detaşare, dintre două sensibilităţi care-şi găsesc drum comun în esenţa unor piese deja scrise. Piese alese de Dave şi abordate într-o manieră unitară, şlefuită pe „Angels and Ghosts”. Concluzia e că Dave Gahan e un excepţional interpret, chiar dacă spectrul vocal nu e foarte flexibil. Pentru că alege potrivit. Personalitatea lui se extinde dincolo de contextul Depeche Mode, formând medii sonore stabile şi de neconfundat. Cu o singură excepţie pe care nu o voi menţiona, ”Imposter” m-a încântat până la dorinţa de a comanda varianta pe vinil, iar asta înseamnă maximum de apreciere. Chiar este un album de pus pe platan, atmosfera e potrivită pentru unul dintre momentele liniştite ale zilei, când nimic nu poate întrerupe o audiţie muzicală curată. În aceeaşi listă mai intră şi „Ocean to Ocean”.

Se pare că perioada asta care ne-a obligat pe toţi să ne schimbăm ritmul de viaţă, a dat motiv unor artişti să închidă un cerc, să adune inspiraţie şi energie pentru a reveni la esenţial, relevând energic ceea ce au căutat cu răbdare, pentru că au avut mai mult timp. Printre ei se află Tori Amos, care a revenit în 2021 cu un album care o leagă de prospeţimea titlurilor de început. ”Ocean To Ocean” ne aduce aminte de „Little Earthquakes” şi ”Under the Pink”, cu un plus de maturitate, reflectând un cumul firesc de experienţe într-un răstimp de aproape 30 de ani. Plăcerea cu care l-am ascultat e pe măsura surprizei cu care am descoperit-o ca artist unic, surprinzător, care-ţi oferă emoţia sunetului de dincolo de divertisment. Desigur, trimiterea la Kate Bush e inevitabilă, dar după ce a încercat şi a schimbat, Tori Amos a regăsit. A revenit cu inspiraţia şi tensiunea din perioada în care a oferit cel mai mult. Motivaţia o fi alta, dar frumuseţea lasă orice explicaţie în urmă. Orchestraţii stratificate, fluenţă, sens melodic, toate realizate cu o stare de echilibru creativ.

Discul ei m-a bucurat pentru că are piese bune, vii şi pentru că menţine atitudinea unui artist care sfidează elegant un „mainstream” tâmp, stors din ambiţia unora care se pricep din ce în ce mai puţin la muzică, dar mizează din ce în ce mai cinic pe slăbiciunea celor prea comozi pentru a selecta. „Ocean To Ocean” este un album consistent şi personal, o cale bună spre a cunoaşte sau recunoaşte un artist minunat. Mai putem afla că Matt Berry, pe lângă comedie face muzică la un nivel admirabil, că albumele lui sunt consistente şi foarte atractive, inclusiv noul lui proiect, Milkbone. Luaţi-i discurile la rând şi veţi avea o surpriză foarte plăcută. La fel, puteţi încerca Vintage Trouble, Huntertones, Bahamas, Royal Blood, Cobalt Chapel, Delta Sleep sau Union of Knives, artişti care scriu bine şi ştiu să-şi definească sound-ul, să se distingă prin stil. Nu se chinuie să fie ciudaţi, nu militează, nu caută comori, pur şi simplu pot face împreună muzică bună, care să ne mişte cumva. Poate află şi Rod Stewart sau Santana de ei, evitând astfel ridicolul unor scremete sulfuroase cu care să gâdile piaţa, la sfaturile acelor indivizi de care am zis mai sus.

Ei vor exista atâta vreme cât cineva produce cu adevărat valoare. Iar metodele lor vor evolua, în timp ce numărul isteţilor amorali care vor aplica cinic şi fără imaginaţie aceleaşi reţete va creşte exponenţial. Din fericire, noi putem alege. David Bowie a ales să caute tot timpul noutatea printre tot felul de subversivi cu talent şi a avut mult de câştigat, inclusiv faimă şi bani, la un moment dat. Noi putem alege să căutăm ceea ce ne reprezintă, câştigând bucurie şi calitate, o gândire mai sănătoasă, eliberată de frici şi şabloane şi implicit o viaţă mai frumoasă. Ceva care să ne ia gândul de la politicieni şi de la proprietarul Spotify. Antidotul împotriva mizeriilor de care aflăm zilnic stă în muzică, forţa subtilă care schimbă recurent jocurile. Revenind la „Raise the Roof”, vă spun că e genul de album despre care ştii că e minunat chiar înainte de a-l asculta. Despre Gov’t Mule şi Colin James vă voi vorbi la „Blues Drop”, într-o marţi la ora 19.00 la Rock FM, iar despre Mathias Eick, Steve Million, David Helbock şi Omer Klein veţi afla de la Jazzy Hour, tot marţi de la 20.00 la Radio România Muzical. Avem treabă!