Un debut remarcabil

Coborâm la prima

În aceastǎ searǎ are loc premiera oficialǎ a filmului de debut al regizorului Tedy Necula, "Coborâm la prima", care a intrat în distribuţie în România, dupǎ ce a participat deja la câteva festivaluri internaţionale.

Pe Tedy Necula îl cunoaştem în calitate de actor, din 2002, când a interpretat rolul lui Noro, copilul cu tetrapareză spastică, din lungmetrajul de ficţiune omonim, primul realizat de regizorul Radu Gabrea, după revenirea sa în România, pe care o părăsise la sfârşitul anilor ’70. În monografia semnată de Călin Stănculescu, Radu Gabrea, biografia unei opera, omagiatul îşi aminteşte cum l-a ales pe Tedy, pentru rolul principal: „Când l-am întâlnit prima oară am avut, din primul moment, convingerea că el este! [...] Ne-am împrietenit [...] şi încet-încet am descoperit o lume extraordinară. O lume a sacrificiului dezinteresat, o lume a luptei pentru un om, pentru un destin, o lume care, în ciuda loviturilor vieţii, îşi păstrează o căldură, o forţă şi o umanitate exemplare. Mai ales azi, într-o îngrozitoare invazie de brutalitate, grosolănie şi subcultură [...]“.

Şi aceasta a rămas până astăzi tonalitatea prezenţei artistice şi sociale a lui Tedy Necula, regizorul, dar şi speakerul motivaţional în vârstǎ de 30 de ani, care, spre deosebire de alţi creatori stăpâniţi de pulsiuni oedipiene faţă de taţii lor spirituali, recunoaşte că întâlnirea cu maestrul său, Radu Gabrea, a însemnat naşterea lui întru film. Regizor de documentare, Tedy lansează acum pe piaţa românească primul său lungmetraj de ficţiune, un film inspiraţional, cum l-a numit autorul lui, la dialogul cu publicul, ce a urmat prezentării în avanpremieră a peliculei, în august, la Festivalul Central European de Film de la Timişoara, eveniment anual, organizat în continuare, cu mare efort şi fermitate, de Victoria Cociaş, în memoria soţului ei, regizorul Radu Gabrea, iniţiatorul acestei întâlniri cinematografice, ajunse în 2018, la a VIII-a ediţie.

Inspiraţional, pentru că filmul a fost construit astfel încât din acestă poveste, personajele, şi, odată cu ele, şi publicul, să iasă mai bogaţi sufleteşte, fiindcă întâmplările pe care le-au trăit i-au făcut să descopere în ei înşişi, partea lor mai bună, pe care în graba vieţii de zi cu zi o cam ignoră(m).  Iar în această intenţie mărturisită a regizorului nu se poate să nu vedem spiritul său de frondă, opoziţia sa la mode şi tendinţe, care îşi construiesc strategiile de comunicare publică, pe exploatarea violenţei fizice sau simbolice. Şi a avut răbdare regizorul, alături de scenarista Alexandra Axinte, lăsând să se maturizeze ideile, vreme de şapte ani.

Înainte să coboare la prima, personajele din acest film rămân prizoniere între două staţii de metrou. Ce se poate întâmpla cu oamenii prinşi într-un vagon, rămas fără curent, chiar a doua zi după tragedia de la Colectiv? Se pot întâmpla multe: pasageri terorizaţi şi răniţi de golani profesionişti, ca în filmul american Incidentul, sau un episod de seducţie de la distanţă, exersată de un obsedat sexual, ca în pelicula britanică Ruşine, sau multiple urmăriri şi lupte, ca în filmele poliţiste sau horror. Fiindcă metroul a ajuns să facă parte nu doar din cotidianul vieţii trăite, ci şi din imaginarul citadinului.

Dar Tedy Necula nu a urmărit să spună o poveste anume sau să creeze o anumită stare, ci a ţintit mai sus, imaginându-şi metroul ca pe un tren al vieţii, care, oprit întâmplător, lasă să se reverse, în intervalul staţionării, fluxul sentimentelor, al gândurilor, melancoliilor, prejudecăţilor şi frustrărilor celor prinşi în subteran: un cuplu aflat la marginea despărţirii, un proaspăt eliberat din închisoare, o asistentă medicală cu un copil cu dizabilităţi, un preot ascuns, un cuplu de bătrânei, un dansator, părinţii îndureraţi ai unui copil pierdut în incendiul de la Colectiv, trei studenţi, două basarabence autohtone, un muzicant şi trei gălăgioşi. Prinşi în spaţiul strâmt al vagonului, ei ajung să comunice. Ceea ce nu s-ar fi întâmplat, în absenţa penei de curent.

Poveştile lor de viaţă şi de moarte se dezvăluie direct sau implicit, iar autorii filmului construiesc toată această arhitectură a dezgolirii eului, într-un bine stăpânit ritm, cu creşteri şi descreşteri emoţionale, care fac să nu simţi, ca spectator, curgerea filmului, întrucât mereu apare un nou punct de interes. Iar rezultatul acestei fortuite examinări a sinelui, rezultată din confruntarea cu ceilalţi este, pentru unele personaje, un câştig sufletesc: astfel, asistenta medicală, care a furat un portofel, la urcarea în vagon, la coborârea finală îl returnează posesorului, deşi nimic nu ar fi obligat-o să o facă.   

Regizorul filmului Coborâm la prima a avut curajul să recurgă la vechea (de pe vremea tragediei antice greceşti) unitate de timp şi de loc, o alegere riscantă astăzi, când a scăzut semnificativ capacitatea oamenilor de a se concentra pe un singur obiect al observaţiei, din cauza noilor obişnuinţe create de tehnologiile invadatoare. În film, totul se petrece în timp real, într-un singur loc: vagonul de metrou. Ceea ce creează condiţiile ideale, pentru a pune în evidenţă performanţa actoricească. Iar Tedy Necula a recurs la o garnitură de actori din diverse generaţii, cu vârste şi tipologii potrivite rolurilor interpretate, de la debutanţi la consacraţi, de la actori valoroşi, dar mai puţin cunoscuţi publicului larg, la vedete ale teatrului şi ale filmului românesc. Şi acesta este încă un merit al regizorului, de a nu fi recurs la actori populari, care asigură prin propria persoană, succesul unui film, ci de a fi alcătuit o distribuţie potrivită personajelor, în care a mizat, pe bunǎ dreptate, şi pe contribuţia actorilor tineri sau debutanţi.

Este notabil nivelul de performanţă actoricească, atât la nivel individual, cât şi coral, căci poveştile acestor vieţi sunt spuse ca într-o partitură muzicală, cu intrări şi ieşiri bine calculate, puse în evidenţă de un montaj cinematografic ce nu urmăreşte doar ritmica narativă, ci şi pe cea emoţională. Există o dinamică a cuplurilor care comunică: basarabeanca între două vârste (exploziva şi comica Iulia Dumitru), care îşi caută fericirea a N-a oară şi nimereşte, ca de obicei, unde nu trebuie, adică alături de un onctuos şi mincinos gigolo (subtilul Emilian Oprea). Un cuplu disfuncţional, obosit a mai împărţi patul şi nesigura avere (readuşi pe ecran împreună, după 33 de ani, Adrian Păduraru şi Teodora Mareş, vedetele popularului film pentru adolescenţi Declaraţie de dragoste). Un posibil cuplu în formare: puşcăriaşul înţelept (debutantul Dan Murzea) şi mama copilului cu handicap (nuanţata Ela Ionescu), atrasă de bunătatea cu care tânărul îi tratează fiul (solarul Tomas Ghela), doar pentru a-l respinge, când află că a fost la închisoare şi a se răzgândi apoi. O altă relaţie născândă a doi studenţi (dinamica Francesca Leonte şi introvertitul Andrei Eftene), tineri educaţi, care se tatonează neîncrezători, deşi se simt atraşi unul de celălalt. Un cuplu de bătrânei (inegalabilii Victoria Cociaş şi Constantin Drăgănescu), roşi de boli şi cârcotaşi. Un cuplu de părinţi (Dana Porlogea şi Gavril Pătru), care luptă cu durerea atroce a morţii copilului lor. Un purtător de cruce şi de acordeon (un Tudorel Filimon melancolic) şi un preot (un Constantin Cotimanis altfel decât îl ştim) par a fi raisonneur-ii acestei lumi alcătuite întâmplător, cei care, în felul lor propriu, trec din spaţiul faptelor relatate, reflectând la valorile morale. Acestea sunt câteva din personajele cu partituri solistice, bine integrate în merituosul ansamblu al distribuţiei.

Inspiraţional spune regizorul că este filmul său. Dar aş considera întregul complex al acestei producţii independente a fi inspiraţional. Fiindcă Tedy Necula a reuşit ce nu mulţi izbândesc: i-a convins pe investitori privaţi să-i finanţeze producţia şi distribuţia filmului. Adică i-a făcut şi pe alţii, oameni ai cifrelor, să vadă lumina ce îl călăuzeşte pe el, atunci când vrea să spună ceva, prin film. Aşa că a realizat o peliculă, cu un buget de doar 110.000 de dolari, ce nu i-a permis să filmeze într-un metrou real decât 3 ore, cu alte două nopţi într-o staţie de metrou şi restul în decorul construit în studiou, asemenea vagoanelor vandalizate cu graffiti-uri, ale liniei bucureştene, ce merge spre Străuleşti. Aşa i-a convins şi pe posesorii drepturilor pentru muzica formaţiei Goodbye to Gravity să-i cedeze folosinţa, cu titlu gratuit. Aşa i-a convins şi pe actori să joace, pentru onorarii mai mult simbolice, trebuind să îşi alcătuiască un decupaj regizoral, adaptat faptului că nu a putut avea actorii tot timpul, pe platoul de filmare, aşa cum ar fi vrut.

Dar această inspiraţie şi bunăvoinţă a tuturor, pentru realizarea unui film remarcabil, produs în condiţii dificile, pe care puţini regizori ar fi reuşit să le depăşească, a impregnat întreaga operă, adăugând valorii ei cinematografice şi reuşita de a fi adus mulţi oameni împreună, pentru a sluji o idee. Lucru tot mai rar în ziua de azi.

Coborâm la prima

Scenariu: Alexandra Axinte

Imagine: Alexandru Timosca

Scenografie: Valeriu Radu

Costume: Mǎdǎlina Matei

Muzicǎ: Goodbye to Gravity, Lex Dumitru

Cu: Emilian Oprea, Adrian Pǎduraru, Teodora Mareş, Victoria Cociaş, Constantin Cotimanis, Ela Ionescu, Constantin Drǎgǎnescu, Iulia Dumitru, Cezar Grumǎzescu, Dan Murzea, Tudorel Filimon, Dana Porlogea, Andrei Eftene, Gavril Pǎtru, Francesca Leonte, Tomas Ghela, Sonia Teodoriu, Cosmin Cornici, Adrian Georgescu, Gloria Ghela, Maria Aylin Ghela, Radu Catanǎ, Ada Dumitru, Iulia Neacşu, Emi Baroc, Iulian Burciu, Avram Iclozan

Producţie 2018