O viaţă care poate nu merită trăită

La Dolce Vita, din 1960, este un film şocant pur şi simplu pentru că aproape fiecare episod sugerează o comedie şi totuşi întregul este depresiv. Este povestea unui om care în mod treptat, fără să îşi dea seama, ajunge să nu mai fie capabil să fie salvat de comedie.

De aici puterea aproape tragică a şocului: Marcello, protagonistul, face tot ce poate pentru a evita un sfârşit ignobil, pe care totuşi îl alege.

Cine ar face o capodoperă din ceva atât de mundan? Fellini este unul dintre numele faimoase din istoria filmului şi încă destul de cunoscut, deşi nu e deloc clar că va mai rezista multă vreme--filmul ca artă s-ar putea să nu aibă multă nemurire de oferit artizanilor. Dacă nu îl cunoaşteţi, dar aveţi o slăbiciune pentru filme alb-negru filmate de un maestru, La dolce vita este un început bun. Este un film foarte lung, dar are atâtea posibile filme înăuntru încât nici un minut nu e de fapt pierdut. Dacă îl cunoaşteţi, l-aţi putea revedea--poate cu cineva care nu îl ştie--şi în acelaşi timp aţi putea vedea lucruri pe care poate nu le-aţi văzut de la început.

În prima scenă, două elicoptere zboară deasupra Romei--Roma modernă, de după cel de-al doilea război mondial. Suntem într-o lume nouă. Primul cară o statuie, suspendată. Cel de-al doilea se opreşte pentru ca Marcello să discute cu nişte domnişoare care se bronzează în costume de baie.--Fetele imediat îl recunosc pe Iisus şi întreabă--unde duc statuia? Marcello, răspunde, la papă--şi le cere numerele de telefon. Fetele îl refuză. Totul în pantomimă, din cauza elicopterului Este un lucru regretabil, să explici o glumă, dar acest film face necesare asemenea lucruri regretabile, pentru că nici una dintre glume nu duce la o comedie.

Filmul ar putea fi despre un om care îl fugăreşte pe Iisus, ca să spun aşa, dar se opreşte să flirteze cu nişte domnişoare care sunt curioase, unde este dus Iisus. Destule femei atrăgătoare apar în film; credinţa în Dumnezeu nu mai apare decât într-un episod central, o farsă la limita sănătăţii mentale, dar este destul de evident că Marcello simte că lumea fără Dumnezeu nu are sens. Este o glumă groasă: zeul produs de maşinării, o statuie mişcată mecanic, este o glumă despre unele tragedii atice. Aici ştiinţa modernă îl face pe Iisus să zboare, dar nu la cer, ci la Vatican...

Nevoia de a da lumii sens nu este acelaşi lucru cu revelaţia. Lumea nouă, atât de evidentă în Roma de după război, care trebuie construită modern, şi lumea veche, în special biserica--care se sprijină pe popor--şi aristocraţii, se pun reciproc în criză. Omul care este conştient de ambele ajunge să tânjească după tragedie. Marcello ar vrea să fie un scriitor serios, ca amicul Steiner, dar este un jurnalist de senzaţie, însoţit mereu de fotograful său, Paparazzo. (Steiner cântă Bach--un protestant--într-o biserică romană inevitabil catolică şi are în mână un manual de gramatică sanscrită. Îl întreabă pe preot, nu cumva îl deranjează: nu, nici un deranj--altă posibilă comedie.)

Filmul este făcut din episoade care nu sunt legate nici tematic, nici de vreo intrigă. În lumea noastră, nu mai este posibilă tragedia. Din acest motiv, intriga este uşor de ignorat. Dar personajele acţionează într-un fel care sugerează din nou şi din nou inevitabilitatea eşecului. Frumuseţea şi plăcerea sunt numai mecanismele care articulează--simultan descriu şi provoacă--deznodământul. Dar episoadele arată, sau încearcă sa arate, lucrurile considerate a fi cele mai importante în Roma--sugerând că frumeseţea nu face decât să ascundă teroarea. Actorii acestei frumuseţi sunt ei înşişi înnebuniţi de realitatea urâţeniei.

Noua aristocraţie a celebrităţilor--incredibil de americanizată, sugerând venirea democraţiei în Italia, cu avionul--şi vechea aristocraţie romană--degeneraţi în castele care degenerează--sunt prezentate pe rând. Lumea nouă este asociată cu muzica cha-cha, petreceri şi orgii, iar lumea veche cu un fel de obscurantism stupid, dar de o eleganţă năucitoare. Maddalena este o aristocrată scârbită de propria promiscuitate, care se amuză agăţând o prostituată--pentru că vrea să facă dragoste cu Marcello în patul ei, într-o mizerie inundată. Maddalena conduce un Cadillac impresionant şi petrece serile în localurile exclusive ale notabililor.

Sfârşitul filmului este sfârşitul declinului lui Marcello. De data asta, într-o plasă de pescuit, un calcan este prins şi adus pe mal. O fată pe care Marcello o comparase cu un înger din picturi îl cheamă înspre ea, dar zgomotul mării îl asurzeşte--Marcello o vede, îngenuncheat, dar nu se poate duce la ea, ci se întoarce la figurile mondene cu care, înnebunit, încercase să pună în scenă Satyricon. Evident, fata aceea, care fredona muzica de la radio--acelaşi cha-cha--poate arăta un fel de speranţă pentru democraţie, dar nu pentru Marcello, pentru că nu poate compensa toate speranţele năruite ale oamenilor din lumea veche. A fi conştient că a existat o lume înainte de lumea nouă este a fi parte din lumea veche...

Am să scriu curând despre un film care revizitează La dolce vita. La Grande Bellezza, noul film italian, care a câştigat Oscarul pentru film străin şi acum a ajuns în România la un festival de film, BIFF.