***

Am avut curiozitatea mai demult să vizionez prima producţie cinematografică rusă IMAX 3D „Stalingrad”, un film cu buget de blockbuster hollywoodian. Ştiam că e un film de propagandă dar aşteptările mele au fost mult depăşite: soldaţii sovietici, întotdeauna curajoşi, generoşi, descurcăreţi şi virtuoşi, în contrast cu inamicul încărcat cu defecte, au reuşit rapid să mă amuze prin scenele teatrale în care toate replicile luptătorilor pentru pace păreau a fi copiate din Pravda.

Nu ştiu dacă a reuşit să excite sentimentele patriotice ruse într-o măsură semnificativă, cert este că imediat după lansare a început scandalul din Ucraina.

Senzaţia mea a fost similară şi în cazul unul alt film de propagandă destinat aparent publicului global: „Marele Zid”. Măiestria organizatorică, avansul tehnico-ştiinţific, puritatea morală dar şi fizică a chinezilor sunt aici subliniate fără prea multe ocolişuri în opoziţie cu amibiguitatea morală şi retardul civilizaţional al occidentalilor. Ca să fie totul clar, aceştia sunt prezentaţi murdari, neciopliţi şi nedemni de încredere. Norocul occidentalilor din film a venit din faptul că au fost socotiţi utili în războiul purtat de chinezi cu o specie de monştri oribili. Genul de creaturi înspăimântătoare pe care îl mai vedem în filmele horror asiatice.

Să mai remarcăm doar, în paranteză, că Marele Zid a fost construit împotriva invadatorilor din stepă precum hunii şi mongolii, despre care chinezii de azi mai par a avea reprezentări atroce. Duceţi voi ideea mai departe...

Tocmai m-am întors de la vizionarea încă unei astfel de producţii, de data asta britanice: „Dunkirk”. Deşi este evident tot o creaţie de propagandă cu pretext războinic, nu poate să nu te şocheze diferenţa fundamentală dintre modul în care producătorul occidental încearcă să obţină efectul de mobilizare (emoţie+entuziasm) şi soluţiile analoage găsite în cinematografiile mai estice.

Mesajul rus/chinez ar trebui să ne fie de altfel cunoscut din producţiile epocii comuniste: unitate - adică omogenitate - de monolit a poporului, alcătuit din personaje schematice, rectilinii, fără defecte. Orice abatere de la discursul sau de la psihologia oficială sunt indiciu imediat şi aproape inevitabil al trădării. Nu doar că îndoiala este erezie dar misterul este şi el interzis: deznodământul povestirilor de acest gen este evident de la bun început ceea subliniază încă odată, dacă mai era cazul, că finalurile fericite sunt certe pentru personajele pozitive şi viceversa.

În contrast, discursul din filmul lui Nolan are un cu totul alt traseu prin care ajunge la sufletul spectatorilor. Construit în jurul evenimentului unei înfrângeri majore, populat cu anti-eroi care ar face orice, chiar şi sacrificarea camarazilor, dezertarea sau profanarea morţilor pentru a scăpa din iadul de la Dunkirk, producţia despre evacuarea britanică din 1940 este o metaforă a succesului pe calea liberal-individualistă. Este o poveste despre modul în care sentimentul datoriei şi eforturile individuale, motivate în cele mai prozaice feluri, ale celor afectaţi - chiar dacă nu ale tuturor, coordonaţi de lideri care se ridică doar cu un pic peste limita mediocrităţii, împreună cu un pic de noroc, pot produce rezultate colective senzaţionale. În timp ce mai spre est eroismul este unul colectiv - rezultat din adeziunea tuturor, fără ezitare, la înaltele comandamente ale momentului, eroii occidentali sunt rari şi decisivi precum vedetele show-bizului. Astfel de personaje schimbă soarta unei bătălii precum Tom Hardy succesul de casă al unui film (:-))

Este clar că filme precum „Stalingrad” sau „Marele Zid” fac apologia organizării totalitare prin reprezentări aproape caricaturale ale colectivismului. Tot atât de limpede este că „Dunkirk” (dar şi altele precum „Salvaţi-l pe soldatul Ryan” şamd) promovează civilizaţia occidentală modernă - pluralistă şi individualistă - prin sublinierea posibilităţilor de reuşită colectivă chiar prin indivizi dubioşi din punct de vedere etic, incerţi din punctul de vedere al motivaţiilor şi al credinţelor.

Între cele două paradigme posibilităţile de dialog sunt infime, la fel ca şi probabilitatea ca „Stalingrad” să fi reuşit să sensibilizeze publicul occidental ori „Marele Zid” să-l facă pe Matt Damon mai respectat în SUA. Acestea sunt indiciile faptului că astfel de producţii sunt pentru uzul intern al unor blocuri cultural-militare care par a se pregăti psihologic pentru confruntare.