„Din culisele cinematografiei“. Cum s-a luptat Florin Piersic cu ursoaica Ţuţi în „De-aş fi...Harap Alb“

Îndrăgitul actor ştia din basmul lui Ion Creangă că ursul cu care trebuia să se bată pe pod nu era altcineva decât personajul tatălui său, îmbrăcat într-o blană veche, însă regizorul Ion Popescu-Gopo i-a „copt-o“ şi i-a adus la filmări o vedetă a Circului de Stat, care l-a plăcut din prima, după ce interpretul lui Harap Alb a servit-o cu zahăr şi tutun Virginia.

„De-aş fi...Harap Alb“, ecranizare în cheie parodică a basmului lui Ion Creangă, prezentat pentru prima oară publicului la 26 iunie 1965, la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, a fost unul dintre marile succese ale lui Ion Popescu-Gopo în filmul de ficţiune. 

„Harap Alb este pentru mine o veche pasiune. Păstrez şi acum ziarul din 1948 care anunţa începutul muncii mele la un film desenat pe această temă. Am lucrat 4.000 de desene timp de opt luni de zile şi apoi am renunţat. 4.000 de desene reprezentau trei minute din cele 80 pe care trebuia să le aibă filmul. Desenele erau inegale, unele inexpresive şi azi îmi pare bine că n-am continuat. În 1959, Studioul Bucureşti mi-a aprobat un scenariu Harap Alb pentru un film cu actori. Înainte de a-l începe, «mi-am încercat mâna» pe un scurt-metraj («O poveste ca în basme»), pentru a verifica unele metode noi la care mă gândisem. Rezultatul: o nouă amânare a lui Harap Alb. Cu gândul la el am continuat experienţele în «S-a furat o bombă» şi «Paşi spre lună». Acum de-abia, la 16 ani de la primele încercări, cred că sunt pregătit să duc până la capăt povestea lui Harap Alb“, mărturisea regizorul în numărul din octombrie 1964 al revistei „Cinema“.

Retras de la difuzare din cauza Licăi Gheorghiu

Filmările avuseseră loc între 9 martie şi 26 aprilie 1964, exterioarele la Străuleşti, Buftea şi Snagov, iar interioarele la Buftea. Distribuţia a fost una de excepţie: Florin Piersic (Harap Alb), Irina Petrescu (Fata Împăratului Roşu), Cristea Avram (Spânul), George Demetru (Craiul), Fory Etterle (Împăratul Verde), Emil Botta (Împăratul Roşu), Liliana Tomescu (Ochilă), Florin Vasiliu (Setilă), Puiu Călinescu (Gerilă), Mircea Bogdan (Flămânzilă), Viorel Manta (Păsărilă). 

Nu a lipsit nici Lica Gheorghiu, în rolul Zânei, filmul fiind de altfel retras de la difuzare tocmai din acest motiv, după ce fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit persona non grata în cinematografie. Totuşi, filmul a reuşit să adune 4.228.784 de bilete vândute şi fost premiat pentru originalitatea regiei la Festivalul Internaţional al Filmului de la Moscova, în 1965.De ce s-a ales varianta „De-aş fi...Harap Alb“ şi nu o ecranizare fidelă a basmului? Tot regizorul a oferit explicaţiile de rigoare, în numărul din aprilie 1965 al revistei „Cinema“.

„Cine eşti dumneata, domnule Spân, unde dormi, ce mănânci?“

„La mine, convenţia e una: eroii ştiu — ca în mitul oedipian — episoadele de viaţă pe care le vor trăi, totuşi speranţa că vor mai întâlni şi altceva, că destinul poate fi modificat, îi face să nu se clintească din drum, în faţa bucuriei ori a durerii. Omeneşte, ei «uită» la un moment dat basmul, atmosfera e credibilă, în plus, identitatea fiecărui personaj a fost riguros stabilită, astfel încât putem alcătui adevărate biografii ale unor tipuri care traversează basmul numai în treacăt. Am făcut investigaţii poliţiste. Spânului, i-am zis: «Cine eşti dumneata, domnule, ce sunt părinţii dumitale, unde dormi, ce mănânci, ce urmăreşti cu adevărat? Să-l ucizi pe Harap Alb? L-ai avut în mână şi n-ai făcut-o. Să-i iei tronul? Nu. Atunci?» Am aflat că acest spân (pe care nu înţeleg de ce l-aş fi făcut dizgraţios) urmăreşte o subtilă răzbunare. E şi el fiu de crai şi potrivit dorinţei de a-i pedepsi pe ucigaşii (probabili) ai tatălui său, el alcătuieşte planuri de shakespeareană viclenie. Uneori, un singur detaliu ne-a făcut să imaginăm «biografii» complete, indispensabile filmului, nu neapărat necesare în textul literar. Am încercat apoi să situăm în timp povestea noastră, în timpul istoric concret. Am avut multă bătaie de cap şi cu veşmintele eroilor. E greşit să ni-i închipuim totdeauna în costumaşe naţionale ca în serbările şcolare de sfârşit de an, cu căciulă de ciobănaş şi opincuţe tradiţionale. Eroii tuturor basmelor lumii au în «stăpânire» pământul întreg. Ei nu aparţin în exclusivitate vreunuia dintre popoare, miturile migrează fabulos —şi cred eu — feţi-frumoşii poveştilor nordice, germanice, balcanice sunt îmbrăcaţi cam la fel. Personajele fantastice vor fi în filmul meu oameni în primul rând. Însuşirile lor ieşite din comun nu sunt monstruoase, nu sperie, ţin de grotescul metaforei populare, de capacitatea poporului de a fantaza. Am descoperit în cele mai aparent banale fraze ale lui Creangă uluitoare relaţii cu dramaticul context al basmului (de fapt nuvelei) în cauză. El spune, de pildă, cu dezinvoltura geniului: «Una e una şi două sunt mai multe» şi în virtutea logicii matematice, «nevinovata» zicală capătă semnificaţii exacte, umorul lui Creangă nu e niciodată de divertisment, fără implicaţii, ci ţinteşte cu precizie sensuri, împinge imaginaţia noastră, ne sileşte să-i împrumutăm modul de a vedea lumea“.

„Dacă-ţi dă ăsta o labă nu mai joci teatru toată viaţa“

Un episod memorabil din perioada filmărilor s-a petrecut în ziua în care trebuia să se imortalizeze pe peliculă bătaia între viteazul Harap Alb şi tatăl său, craiul, deghizat în urs. „Filmam pe câmpul de la Străuleşti. Şi într-o zi mi-a zis Gopo: «Mâine o să filmăm bătaia cu ursul. Îmbrac pe cineva în urs, dar nu într-o blană de-asta colorată, ci într-una adevărată». Bine, zic, dar cine o să îmbrace blana? «Las’ că găsim noi!», mi-a răspuns Gopo. Bineînţeles, credeam că o să-l înving cu uşurinţă pe omul îmbrăcat în blană de urs, conform scenariului“, şi-a reamintit Florin Piersic. A doua zi, actorul a venit extrem de degajat la filmare. „M-am îmbrăcat, am început să vorbesc cu Septimiu Sever, cu Nae Roman, cu Nucu Păunescu, cu toţi. Şi la un moment dat, am văzut că vine un camion, care s-a oprit exact lângă noi. A venit un cetăţean la mine şi mi-a zis: «Să trăiţi, tovarăşu’ Florin, sunt Vântoiu. Dresorul de urşi de la circ...V-am adus-o pe Ţuţi!». Dom’le, ştii ce era în pantaloni la mine în momentul ăla? «S-o luaţi cu binişorul, îi daţi nişte zahăr, nişte tutun Virginia, că asta-i place...», mi-a zis Vântoiu. «Hai, Florine, înşfac-o! Ia-te la trântă cu ea», mă îmbia Gopo. Dresorul, pe de altă parte: «Tovarăşe Florin, ăsta nu-i câine, e urs, nu-mi iau nicio răspundere». Copiii tocmai ieşeau de Ia şcoală, se adunaseră destui gură-cască. Gopo: «Tu eşti Harap Alb. Trebuie să arăţi cât eşti de viteaz». Septimiu Sever îmi şoptea:«Dacă-ţi dă ăsta o labă nu mai joci teatru toată viaţa»...Eu, mi-am făcut zece cruci, am luat zahăr în palmă. Ursul s-a apropiat. A început să lingă zahărul. M-a plăcut din prima! Era şi într-o dispoziţie bună, a crezut că-mi ardea de joacă, Vântoiu mai striga din când în când: «Fii cuminte, Ţuţi!». Când în sfârşit i-am scăpat din braţe, mi se părea că m-am născut a doua oară. Pe urmă, până când materialul a ieşit din laborator, am avut nişte emoţii... N-aş mai fi refăcut secvenţa, cu riscul de a nu mai face film niciodată“, a mai povestit Piersic.

„Întâi le face şi pe urmă le apreciază riscul“

Episodul acesta, dar şi alte fapte de vitejie ale lui Florin Piersic, de pe platourile de filmare, au fost evocate şi de Ion Popescu-Gopo. „Florin era pe deal cu paloşul său de fier, cu brâu, cu cizme, un fel de de-aş fi Harap Alb. Gata, strig eu, Motor! Aparatul de filmat porneşte şi Florin, urlând voiniceşte, coboară dealul în fugă şi sare în fântână. Am dat stop şi-am aşteptat, s-a făcut tăcere. Florin nu ieşea din fântână, care era o groapă de vreo doi metri, căptuşită cu saci de paie. Ne-am apropiat cu teamă, speriaţi să nu se fi lovit în săritură. Florin stătea pe fundul fântânii şi îşi scutura pălăria de praf. «Nu mai sar, e periculos», zise el mucalit. Aşa e Florin: întâi le face şi pe urmă le apreciază riscul. Călărea ca un cowboy, sărea de pe cal, urca pe dealuri cu calul cu un curaj extraordinar. Odată calul a alunecat pe-o creastă de deal şi s-au rostogolit amândoi zece metri. Când am alergat noi, Florin era în picioare şi era îngrijorat de cal. E înzestrat cu forţă şi curaj. Bătaia cu ursul a fost una adevărată. Ce-i drept, ursul era dresat, dar o mângâiere cu laba lui ar fi putut schimba cariera actorului. Aş putea adăuga multe exemple de curaj şi pregătire pentru calitatea sa excelentă de actor de film, dar Florin este la fel de bun şi pe spaţiul limitat al scenei, pentru că are într-adevăr talent”, nota regizorul în numărul din august 1968 al revistei „Cinema”.

«Hai, Florine, înşfac-o! Ia-te la trântă cu ea», mă îmbia Gopo. Dresorul, pe de altă parte: «Tovarăşe Florin, ăsta nu-i câine, e urs, nu-mi iau nicio răspundere» Florin Piersic actor

Originea pseudonimului Gopo

Numele de familie al mamei regizorului care cucerea mult invidiatul trofeu „Palme d’Or“ în 1957, cu „Scurtă istorie“, un film animat care concentra, în zece minute, povestea devenirii umanităţii, era Gorenco, iar al tatălui său, Popescu. De aici pseudonimul Gopo, pe care l-a folosit pe tot parcursul carierei sale artistice.