„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns ginerele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej regizor de film la Buftea: „Ce să vorbim, escrocule?!“

Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreună cu fetele sale, Lica şi Tanţi, în 1945

Debutul regizoral al cântăreţului Cezar Grigoriu, membru în faimoasa trupă „Trio Grigoriu“ şi soţul celei de-a doua fiice a liderului comunist, Tanţi, a fost un eşec de proporţii. Văzând că n-o scoate la capăt de nicio culoare, directorul Studioului Cinematografic Bucureşti, Paul Cornea, l-a rugat pe Geo Saizescu să finalizeze pelicula „Dragoste la zero grade“.

Dacă Lica, fiica cea mare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a visat actriţă de cinema, iar poziţia tatălui i-a asigurat, evident, statutul de vedetă a filmului românesc, Tanţi, mezina familiei, s-a mulţumit cu postura de inginer chimist cu diplomă de Moscova.

Mirajul cinematografiei l-a atras însă pe soţul acesteia, Cezar Grigoriu, vedetă a muzicii uşoare româneşti, care a ţinut morţiş să ajungă regizor. Component al faimoasei trupe „Trio Grigoriu“, împreună cu fraţii săi, Angel şi George, între 1946 şi 1960, Cezar a intrat în 1962 în lumea filmului, în calitate de coscenarist al filmului „Vacanţă la mare“. Câteva luni mai târziu, directorul Studioului Cinematografic Bucureşti a considerat că e suficient de „copt“ pentru a i se da pe mână un lungmetraj, „Poiana Soarelui“. Intrat în producţie la 1 decembrie 1962, a fost suspendat la 23 ianuarie 1963. Oficial, din cauza lipsei zăpezii. Neoficial, Paul Cornea îşi dăduse seama că aşa n-o poate scoate la capăt. Au mai trecut alte câteva luni bune până când, pe 14 noiembrie 1963, a intrat în scenă un alt regizor: Geo Saizescu.

„Suntem în producţie cu filmul lui Cezar Grigoriu şi tu ştii în ce relaţii este el cu…“

„Bat drumurile la Studio. Discut cu redacţia de scenarii. Discut şi cu Paul Cornea. Acesta, într-o zi, mă reţine mai mult la el şi-mi dă, cu dedicaţie, o carte de-a lui, despre Anton Pann: «Unui hâtru de azi, din partea unui hâtru de odinioară». M-am bucurat că sînt recunoscut astfel; dar, tot el, Paul Cornea, m-a mai lăudat şi prin ‘58, când, după ce făcusem filmul «Doi vecini», am stat 4-5 ani… pe tuşă. Ce să mai zic? Hai să mă bucur! Sunt în plin ,«protocol» cu echipa de montaj. Bună dispoziţie, glume şi apropouri erotice. Sunt chemat telefonic. Urgent. Să mă deplasez la Paul Cornea. Mi se trimite o maşină specială. Îmi fac idei! M-o chema, mă gândesc eu, să lucrez ceva împreună cu omul pe care îl admiră el, Alexandru Mirodan, sau, poate, cu Mazilu – cel mai în vogă… satiric, ori, în sfârşit, cu Didi Struţeanu, cel neastâmpărat, că se ştie talentat. Ajung. Sunt primit… urgent. Paul Cornea, extrem de protocolar: mă invită la o cafea, ori la un ceai, cum doresc, îmi întinde o ţigară dintr-un pachet de «Kent» – vorba lui Arghezi, «una vorbim şi alta fumăm» – îmi laudă umorul din «Un surâs în plină vară» şi, deodată, se apleacă peste birou şi-mi spune pe un ton grav: «Geo, trebuie să mă ajuţi! Suntem în producţie cu filmul lui Cezar Grigoriu şi tu ştii în ce relaţii este el cu… cei de sus!… Mă-nţelegi, nu?… Dacă ratăm, ne papă… gaia!». «Ce să fac?» «Coregie cu…Cezar Grigoriu!» «Păi, dacă până acum am făcut ce-am făcut, c-am făcut, acum să dau înapoi?» «M-ajuţi pe mine: te-am ajutat odată şi te voi ajuta şi-n continuare…» «N-am citit scenariul. Nu ştiu despre ce e vorba. Cine ştie ce-or fi scris nişte oameni fără experienţa… scrisului cinematografic» «Or fi scris, n-or fi scris, ia-l, nu ezita, citeşte-l şi spune da!» «Până când?» «Până… ieri! Citeşte-l, dau o decizie de regie şi pentru tine şi…pe cuvântul meu de onoare… (şoptit) dacă accepţi, te bag în producţie cu viitorul tău film, fără să-ţi citesc scenariul. Am încredere în tine şi-n autorul tău, care poate fi tot D.R.P. (n.r. - Dumitru Radu Popescu)» Zis şi făcut. Am spus…da! Am intrat în «Poiana Soarelui» – aşa se cheamă, provizoriu, viitorul film“, scria Geo Saizescu în jurnalul său.

„O fată în casă ne serveşte cu whisky şi cu o băutură…imperialistă: Coca- Cola!“

Ce a urmat? O întâlnire între cei doi regizori. Cezar Grigoriu l-a invitat pe Geo Saizescu acasă la el, pe 6 decembrie 1963, pentru a discuta despre…„afacerea“ cu filmul „Poiana Soarelui“. „Cezar locuieşte într-o piaţetă pe lângă Bulevardul Dacia, la etajul II. Bineînţeles că împreună cu Tanţa, fiica lui Gheorghiu-Dej, care, într-o ţinută modestă de casă, dar purtând câteva bijuterii scumpe, ne primeşte cu amabilitate. Zic «ne», căci am venit însoţit şi de Ginel Cornea: dacă eu voi fi regizorul, el va semna imaginea filmului «Poiana Soarelui». Mai sunt prezenţi Hristu Nicolaide, mereu plin de bancuri – ca scenarist, împreună cu fratele mai mare al lui Cezar, Angel Grigoriu, şi, bineînţeles, George Grigoriu, viitorul autor al muzicii, care ne şi mângâie urechile cu nişte măsuri agreabile, încercate la o pianină, aflată în mobilierul casei. Pe pereţi, afişe de la diverse teatre de revistă din ţară – printre protagonişti, «Trio Grigoriu» -, fotografii de-ale lor, de-ale altora, cu dedicaţie. O fată în casă ne serveşte cu whisky şi cu o băutură… imperialistă: Coca- Cola! Cu toţii, antrenaţi atât de Hristu, cît şi de Nae Roman, vedeta comică a Teatrului de Operetă, viitor actor în filmul nostru, venit recent printre noi, ne amuzăm copios, amintindu-ne de scenografia din teatrele bucureştene, care, nu de mult, ca să arate «decadenţa bandiţilor de peste Ocean şi influenţa lor nocivă» asupra spectatorilor, incriminau Coca-Cola, prin afişaje violent colorate, ca pe o băutură a pierzaniei!… “, nota acelaşi Saizescu.

„Am început cu ceaiuri fierbinţi şi-am terminat cu… ţuică fiartă!“

Filmările au debutat la 4 februarie 1964 şi s-au încheiat la 29 mai, exterioare la Poiana Braşov, Braşov şi Bucureşti, iar interioarele la Buftea. Din distribuţie au făcut parte Florentina Mosora (Oana), Coca Andronescu (Ilinca), Iurie Darie (Andrei), Dem Rădulescu (Brică), Dumitru Rucăreanu (Nică) şi Nae Roman (Moş Pavel). Aşa cum era de aşteptat, Geo Saizescu a fost „vioara întâi“ pe platou. „Filmez la Poiana Braşov comedia muzicală «Dragoste la zero grade», viitorul titlu al filmului, început sub numele de ,,Poiana Soarelui”. Cezar Grigoriu – mezinul trio-ului care s-a lansat cu melodia «Broscuţa Oac» -, a dorit neapărat să facă film. Şi nu oricum, ci în calitate de regizor. Condiţii favorizante: este ginerele şefului statului român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin fiica acestuia mai mică. De fapt, Tanţa a pus ochii pe Cezar şi… gata! La fel procedează cu bărbaţii şi Lica Gheorghiu: pe cine pune ea ochii şi… Doamne fereşte, n-o vrea, mai bine să fugă din ţară! Trio-ul – se pare că fraţii Grigoriu erau greci de origine, născuţi pe malul Dunării, nu ştiu sigur dacă în Brăila sau în Galaţi – s-a gândit să-şi împartă astfel drepturile de autor ale viitorului film: Angel, fratele mai mare – ca scenarist, împreună cu renumitul comic de revistă H. Nicolaide; Cezar – ca regizor, iar pentru muzica filmului, drepturile urmau să-i revină, normal, lui George, autor de şlagăre, acesta făcînd parte din grupul de talente recent lansate în muzica uşoară românească: Radu Şerban, Temistocle Popa, Vasile Veselovschi. Iniţiatorii peliculei s-au gândit la titlul anterior – «Poiana Soarelui» – încă înainte de a mă fi solicitat pe mine, spre a salva filmul, care era înglodat în datorii şi cheltuieli neonorate. Ei vroiau să amintească publicului – mai ales celui de altădată – de filmul american de succes «Serenada din Valea Soarelui». «Trag» cadru după cadru, dar nu oricum, ci chiar la minus 30 de grade şi… rezist. Şi eu, şi echipa mea, din care fac parte şi câţiva dintre cei ce lucraseră pentru «Un surâs în plină vară»: George Cornea – imagine, Lidia Luludis-Androne – costume, rămasă în echipa mea încă de la «Doi vecini», Virgil Moise – decoruri, alături de maestrul său, uriaşul talent care este pictorul Liviu Popa, frumosul bărbat care, noapte de noapte, în mantia-i roşie aruncată pe umăr (invidiat de Cornea, ce nu se lasă, nici el, mai prejos), trece majestuos din cameră în cameră, fără alegere: când pe la nemţoaice, când pe la norvegiene, neocolindu-le, când este cazul, nici pe socialistele noastre blonde, venite din Cehoslovacia sau din Polonia. «Noaptea veseli, ziua trişti», ar zice cântăreţul, dar, pentru noi, şi ziua este prilej de mare bucurie: filmăm şi bem, bem şi filmăm! Bem de stingem. O dată, de două ori, de mai multe ori. Am început cu ceaiuri fierbinţi şi-am terminat cu… ţuică fiartă!“, scria regizorul în memoriile sale.

Filmul a avut premiera la 10 septembrie 1964 şi a fost întâmpinat cu serioase rezerve de către criticii de specialitate, care au acuzat în special calitatea îndoielnică a scenariului, însă publicul l-a apreciat, nu mai puţin de 3.444.092 de bilete fiind achiziţionate în cinematografele din ţară.

„Ce să vorbim, escrocule? Ce-a fost, mă, în capul ăla al tău, chelios?”

Anunţarea unei vizite a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, pe platourile de filmare, a creat vâlvă mare în echipa lui Geo Saizescu. „Mare vânzoleală la Hotelul «Sport», unde sîntem cazaţi: vine în vizită Gheorghe Gheorghiu-Dej. «Ho, staţi aşa, că nu e vorba de el, ci de familia lui…», ne calmează Gigi Teban, fercheşul director de producţie, care ştie pe de rost sute şi sute de telefoane, cu care a operat, el, ani şi ani de zile. «Dar, de fapt», continuă Teban, şoptit – căci totul e pe şoptitelea – dacă vin ele, fiicele, e şi mai al dracului: te pârăsc astea lu’ tac-su şi-o încurci rău de tot!Pe platoul exterior de filmare vin cele două fete: Tanţa, ca să-şi vadă soţul… regizor de film, şi Lica, împreună cu noua sa achiziţie, arătosul bărbat Rădoi, ceva gen inginer mare sau director mare, ori nu ştiu ce… mare, dar, oricum, făcut de Lica…mare! M-am pregătit şi eu pentru primirea lor. Teban m-a făcut atent. Aştept în cameră. Mă plimb pe coridoare. Intru şi ies din restaurant. Nimic. Stau şi mă uit pe fereastră, afară. Ninge. Ninge… stufos. Un bătrîn mătură zăpada şi cântă ,,Sanie cu zurgălăi”. Cîntă, inspirat, probabil, de filmările noastre de mai zilele trecute, cu Iura şi Florentina, într-o sanie cu zurgălăi. Se aud paşi urcând şi coborând de la etaj. «Gata, am scăpat… de ele! Se duc la Sinaia, la «Pelişor» A plecat şi Cezar! Noi mergem la Braşov! Mergem la «Cerbul Carpatin». «Bravo lor», îmi zic, «ei au plecat, şi colegul nici măcar n-a găsit de cuviinţă să mă prezinte. Probabil le-o fi spus că nu sînt adevărate ştirile din ziare, cum că eu aş fi vioara ‘ntîi; le-o fi zis că, de fapt, de el este vorba…»“, povestea Geo Saizescu.

„Dau să intru la Paul Cornea, dar… dau nas în nas cu Cezar Grigoriu”

Ulterior, după ce filmul era deja finalizat, în septembrie, în Cezar Grigoriu a mai avut un conflict cu Geo Saizescu. Care a plecat de la bani: „Se fac pregătiri pentru premiera filmului «Dragoste la zero grade». Ca întotdeauna, afişe, pliante, programe, reclame în presă, la Radio şi TV. Cezar Grigoriu este abil, se pricepe la aşa ceva, mai ales că are şi relaţii în anumite «direcţii», favorizat fiind de faptul că lumea ştie al cui soţ este. Sau, dacă nu ştiu ei şi ele, are grijă Cezar să le atragă atenţia asupra acestei realităţi… deloc de neglijat. Mă întîlnesc cu Teban la Casa Scânteii. La biroul de aici al lui Paul Cornea, care mai are un altul, la Buftea. «Ai luat banii?», mă întreabă Teban, făcând un gest sugestiv, însemnând «ai să dai şi tu ceva de băut, nu?». Dau să intru la Paul Cornea, dar… dau nas în nas cu Cezar Grigoriu. «Ai luat banii?», îl întreb. «Am! Hai în Parcul Herăstrău, să vorbim», îmi spune Cezar, împăciuitor. «Ce să vorbim, mă, escrocule, cum ţi-ai permis, tu, să iei banii mei, munciţi de mine? Ce-a fost, mă, în capul ăla al tău, chelios? Ai crezut că pot fi tras pe sfoară?» «Mai degrabă ţepuit, Geo!», bagă şi Teban o strîmbă, că şi el avea un cui împotriva lui C.G. Iese Paul Cornea, care auzise scandalul. Înţelege situaţia şi ne introduce pe amîndoi într-o cameră alăturată, fiindcă în biroul lui intrase deja un tip de la Universitate, unde era cadru didactic. Cornea îl muştruluieşte pe C.G. – acum, roşu la faţă ca un rac fiert -, după care îi dă dispoziţie lui Teban să cheme «Financiarul», să refacă ştatele de plată. Apoi, încearcă să mă îmbuneze, invocînd, drept scuză, faptul că nu fusese atent cînd a semnat actele, în care eu nu eram trecut să-mi încasez drepturile, şi… gata! În aşteptarea lui Teban, trimis să rezolve problema ştatelor, stau îmbufnat şi nu scot o vorbă. Privesc înspre Parcul Herăstrău, aşezat cu spatele la Cezar, pe care îl văd, reflectat în geam, cum se agită: «Cum, măi, Geolică, să crezi tu asemenea lucruri urîte despre mine, să crezi tu că-mi însuşesc eu banii tăi, după ce am muncit împreună? Să fiu eu atît de porc?» «Ai pus punctul pe i», îi arunc eu vorbele peste umăr”.

Cred că nu putem să procedăm mai leal decât să le spunem autorilor acestei pelicule pentru care s-a cheltuit mult timp (şi s-au irosit multe parale) că «Dragoste la zero grade» e un eşec. Credem de asemenea că proaspătul laureat al revistei noastre, Geo Saizescu, al cărui talent n-am contenit a-l sublinia, şi-a înscris cu prea multă uşurinţă numele pe generic Gheorghe Tomozei în „Cinema“ nr. 9/1964 Parcă într-adins, scenariul acestui film a fost solicitat celui care a semnat cel mai prost scenariu de film din câte s-au scris la studioul Bucureşti: cunoscutului (şi apreciatului) comic H. Nicolaide, co-autor al faimoasei «Vacanţă la mare». Notăm următoarele «perle». Un dialog:— Mă iubeşti? — Tu vorbeşti? Alt dialog: — Eşti foarte fotogenică...— E de Piteşti... Gheorghe Tomozei în „Cinema“ nr. 9/1964