De Paşti cu „Cardinalul“

Am văzut de ceva vreme emoţionantul film al lui Nicolae Mărgineanu, Cardinalul. Am vrut să scriu atunci, dar ceva mă oprea. Poate ideea micimii noastre lumeşti.

De Paşti însă, în toată agitaţia administrativă produsă în jurul Sfintelor Sărbători m-am gândit altfel la destinul de suferinţă al episcopului Iuliu Hossu şi al celorlalţi înalţi prelaţi condamnaţi la temniţă grea, despre care povesteşte filmul amintit. Când diversele instituţii ale statului nu se mai înţelegeau cu privire la ̎proceduri ̎ mi-au venit în minte siluetele sleite, în zeghe, îngenuncheate în celulele de la Aiud, de unde rugăciuni murmurate se înălţau la ceruri.  

Nu cred că au văzut prea mulţi filmul. În cinematograful de cartier unde eu l-am urmărit era vreo jumătate de sală. Critica a fost şi ea parcimonioasă, iar un condei viteaz din rândul numelor noi s-a grăbit să-l judece cu asprime, recunoscându-i cu maximă generozitate, gen treacă de la mine,  utilitatea.

Da, e util şi e nevoie să aflăm de la persoane de încredere adevărul despre istoria neamului, despre acest episod al întemniţării preoţilor greco-catolici şi forţarea convertirii la ortodoxie de către cei care se plecaseră ruşilor şi despre care s-a vorbit doar în ultima vreme şi doar sotto voce. E nevoie să recunoaştem/să aflăm  că acest popor a fost şi altfel, capabil de sacrificii şi trăiri profunde, nu mimate. Da, scoaterea la lumină a faptelor consemnate în jurnalul Episcopului Iuliu Hossu şi în mărturiilor fraţilor de credinţă e o datorie de conştiinţă pe care realizatorii filmului au înţeles-o exact cum trebuie. Nu propagandistic, nu sloganard şi triumfalist ca odinioară şi ca azi pe la multe case.

 Faptul că un artist sensibil ca Nicolae Mărgineanu, ardelean ortodox, om întreg, discret, capabil de viaţă interioară intensă s-a încumetat să o facă se cuvine apreciat nu doar la nivelul intenţiilor şi al curajului ci şi prin prizma reuşitei artistice incontestabile a acestei creaţii cinematografice întrutotul convingătoare. Nu este un film documentar. Scenaristul Bogdan Adrian Toma cu care regizorul  a colaborat i-a urmat cu fidelitate indicaţiile intervenind ficţionar în câteva episoade pe firul povestirii imaginate de Nicolae Mărgineanu în strânsă legătură cu realitatea pentru a da şi mai multă carne documentului. De bază evident a rămas jurnalul Episcopului Hossu, mărturiile celorlalţi fraţi de suferinţă dar şi istoria însăşi reconsiderată de cercetători precum mult apreciatul Florin Constantiniu a cărui filozofie o regăsim aici. Sunt evocate episoade semnificative precum implicarea Episcopului Hossu în evenimentele de la Alba Iulia din timpul Marii Uniri când a rostit celebrul discurs, ca şi alte multe fapte din lucrarea acestor sacerdoţi ai Ardealului . Sunt sugestii privind contextul politic, comenzile comisarilor sovietici care-au supravegheat distrugerea elitelor la Sighet, a credinţei strămoşeşti. Chiar şi acţiunile fotografului Samoilă Mârza, fotograful  Marii Uniri, sunt inspirate din realitate, el fiind personajul care declanşează în scenariu reconstituirea. Dar cele mai cutremurătoare momente redate în film sunt umilinţele suferite în temniţa de la Aiud de cei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi cu preţul vieţii. Filmările la faţa locului în cenuşiul unor zile ce amintesc de atmosfera terifiantă de odinioară, deţinuţii frământând glodul în curtea închisorii unde se învârteau a plimbare acei bătrâni neputincioşi, sau scenele din celula în care se împarte frăţeşte o ceapă cu care fusese miluit un deţinut de către un temnicier mai milos, sunt marile reuşite ale filmului domnului Mărgineanu prin capacitatea de a induce o emoţie maximă cu mijloace simple şi o racordare exemplară la un trecut dureros retrăit acum prin intermediul peliculei. În acest context carceral însoţind ritualul cotidian marcat de  anchetele agresive şi presiunea subliminală a unor solicitări de trădare, apare şi un episod sentimental, menit să sublinieze  puterea credinţei la un popor care a învins nu de puţine ori cu gândul la cruce şi la răstignire. El e susţinut cu mare emoţie de actriţa Maria Ploae care într-o  întâlnire clandestină cu Părintele Hossu facilitată de fratele ei, directorul, îi cere ajutorul duhovnicesc la salvarea fiicei sale grav bolnavă. Urmează scena cheie despre puterea credinţei în care unirea rugilor, mamă şi preot ,la ora stabilită nu poate fi e zădărnicită de nicio altă forţă. Ea  răzbate cu folos arătându-ne de ce e în stare rugăciunea inimii.

 I se reproşează sporadic regizorului o anume îngroşare din comportamentul gardienilor, limbajul grobian pe care regizorul însuşi îl regretă  explicându-ne cum o înjurătură valora punitiv mai mult decât  tortura în cazul intelectualilor condamnaţi, prin frângerea demnităţii umane. Şi ei ştiau asta. Vezi umilinţa din timpul dezbrăcării, tunsorile, percheziţiile corporale.

 Distribuţia inspirată responsabilă şi ea de succesul filmului îl are în frunte pe actorul sătmărean Radu Botar. O descoperire, dat fiind experienţa restrânsă a actorului, mai ales în film. Figura lui ascetică, expresia suferinţei pe care o conţine natural dar şi capacitatea de a răspunde echilibrat, cu sobrietate la sarcinile rolului  contribuie esenţial la redarea staturii personajului. De la început  până la final când din recluziunea domiciliului forţat unde şi-a trăit ultimii ani de viaţă  episcopul respinge chemarea sa la Vatican în calitate de cardinal, actorul impune onestitatea acestui mare caracter devenit simbol naţional.  Îi stau alături particularizând  grupul deţinuţilor actorii Mircea Andreescu, Remus Mărginean, Bogdan Nechifor, Liviu Crăciun, Tache Florescu care-i reprezintă pe cei 12 episcopi greco-catolici întemniţaţi de comunişti şi canonizaţi nu demult de Papa Francisc. Din construcţia echilibrată a scenariului face parte şi  un personaj  dilematic -Căpitanul-  din categoria opresorilor mai de neam, cu ceva carte şi conştiinţă, pus să acţioneze împotriva convingerilor, disputat aşa dar între sarcini şi dorinţa de a-i salva pe preoţi. Actorul Ioan Andrei Ionescu susţine frământările personajului cu talent şi măsură. Confruntările cu episcopul Hossu pe această temă dau naştere unor bune momente dramatice în care se definesc cele două poziţii. Demnitate versus servilism, moralitate creştină versus slăbiciune omenească. Poetul slab de înger Enache Viziran e interpretat potrivit fragilităţii de care dispune natural de Richard Bovnocski. Figuri care se reţin sunt şi Radu Bânzaru, directorul închisorii care-şi reprimă omenia cu o brutalitate forţată dar cerută de împrejurări şi Cristi Iacob în rolul fotografului care ne călăuzeşte în acest dialog cu istoria din care şi el face parte. Cu o permanentă surpriză în joc actorul ne cheamă în această aventură cu multă empatie.

Realizat în 2019 graţie programului naţional privind centenarul Unirii filmul Cardinalul în regia atât de specialului cineast, Nicolae Mărgineanu e mai mult decât o evocare, e o chemare la reflexie despre credinţa din noi şi adevărata vocaţie a martiriului. Foarte folositor în aceste zile şi nu numai.