300: Rise of an empire

La începutul săptămânii am scris despre 300, care a avut un succes la public foarte mare la lansare, acum 8 ani. Am încercat să apăr felul de a spune povestea şi suprarealismul. Tot argumentul ar putea fi rezumat astfel: Exagerările, hiperbola, metaforele se potrivesc în mod natural poveştilor despre eroi. Cine vrea realism trebuie de la început să creadă că nu există de fapt eroi.

Din acelaşi motiv, violenţa oribilă este perfect la locul ei: Poveştile de război nu pot fi cu totul civilizate. De fapt, ceea ce oamenii reproşează filmului când se plâng de calitate, stil, lipsă de cultură şi violenţă este entuziasmul pentru pentru eroismul bărbătesc al spartanilor. Acest eroism nu este dincolo de reproş, dar este, am încercat să arăt, fundamental necesar tuturor oamenilor liberi.

Acum aş vrea să apăr, simetric, noul film 300. De data asta, Temistocle este eroul nostru, nu regele spartan Leonidas. Temistocle este un erou democratic - nu are fizicul impunător al spartanului, nu are nici autoritatea regală. În acelaşi timp, nu are nicio intenţie să moară pentru a-şi apăra oraşul. Atena trebuie lăsată să ardă.

Retorica eroică a filmului reuşeşte în mod şocant să arate într-o lumină pozitivă acest abandon. Scena violentă de sex cu generalul inamic este doar cel mai vulgar semn că acest erou nu este îngrijorat de moralitate. Dar Temistocle nu vorbeşte despre moralitate, zei sau lege - vorbeşte despre libertate. O nouă epocă este vizibilă în acest om, la fel de modern pe cât Leonidas era pre-modern.

Originea democraţiei ateniene s-ar putea să fie decizia lui Temistocle de a salva marina şi a distruge marina persană în bătălia de la Salamina. Marinarii au devenit cetăţeni - la propriu, Atena a fost redusă la marina ateniană şi apoi oraşul a fost reconstruit ca centrul unui imperiu marin. Ori, acest nou destin imperial cere confruntarea cu haosul mării. Violenţa războiului naval este surprinsă bine de film. Voinţa de fier a comandantului, care, spune Clausewitz, este singurul antidot la haosul acestei lumi, este vizibilă poetic ca invincibilitate. Ca orice mare general, Temistocle transformă arta războiului într-un destin.

Libertatea despre care vorbeşte Temistocle este ceva democratic, pentru că înseamnă ca atenienii nu se vor mai închina în faţa spartanilor, întrucât au fost primii care să îndrăznească să se lupte cu regele Persiei. Filmul schimbă câteva fapte istorice: Nu Temistocle, ci Miltiade a fost eroul de la Maraton şi Temistocle nu l-a omorât pe Darius, faimosul rege persan. Aceste schimbări nu sunt un accident, sunt licenţe poetic necesare pentru a-l face pe Temistocle salvatorul şi creatorul Atenei.

La ce bun? Filmul stabileşte o contradicţie între două feluri de imperiu, persan şi atenian. În Persia, toţi oamenii sunt sclavi şi numai un om conduce - pentru a fi adorat ca un zeu, toţi apropiaţii lui trebuie să fie măcelăriţi - un zeu nu are nevoie de ajutor. În spatele acestei statui este un comandant militar care nu se opreşte de la nici o cucerire. Din nou, filmul contrazice poveştile spuse de istoricii greci, dar confirmă concluziile lor: Regele Persiei caută un imperiu universal care reduce omenirea la sclavie.

Imperiul atenian va fi unul comercial, însă, pentru că atenienii sunt liberi şi deci vor să fie prosperi. Iubirea de bani, paradoxal, va ţine în frâu ambiţia politică. Politica apare în film ca o căutare a nemuririi. Darius, pe patul de moarte, înţelege că a depăşit limitele puterilor umane: Îi spune fiului său Xerxes că numai zeii îi pot învinge pe greci. Pentru persan, asta înseamnă că încercarea este sortită eşecului. Pentru greci, asta înseamnă că credinţa în zeii lor este legată de creinţa în libertatea politică a oraşelor lor, pentru care sunt pregătiţi să moară. Pentru comandantul militar, însă, asta este numai o provocare: zeii greci pot fi înfruntaţi de zeul Xerxes.

Apoteoza lui Xerxes este prezentată ca un rău nelimitat - azi i s-ar spune sete de putere sau voinţa de putere - nevoia de a fi nemuritor se naşte dintr-o ură faţă de viaţă care începe ca frică de moarte. Grecii, în schimb, sunt rezonabili: Înţeleg că viaţa umană include moartea. Libertatea lor o datorează credinţei în eroi, care arată că un om poate muri pentru o cauză care, fiind dreaptă, este nemuritoare. Grecii pornesc de la premiza că omul este muritor pentru a ajunge la concluzia că o moarte nobilă este preferabilă unei vieţi ignobile. Persanul nu înţelege asta.