Atunci încep amintirile mele cu Andrei Gheorghe: pe radio. Probabil aşa încep şi amintirile generaţiei mele în ceea ce-l priveşte. Şi nu suntem puţini. Ale altora „se leagă“ de „Lanţul Slăbiciunilor“ sau de alte emisiuni sau, poate, de unele scandaluri, postări pe Facebook sau amintiri personale. Eu sunt printre cei dintâi, dar şi printre norocoşii din urmă.

Şi neagră a fost noaptea de ieri, pentru mulţi: simpli admiratori, amici, prieteni, colegi de breaslă. Au curs altfel şi algoritmii pragmaticului Facebook, că prea ne-a copleşit pe toţi vestea.

Şi-au fost zeci de mesaje, şi de postări, şi de  fotografii, şi de amintiri şi eu n-am putut decât să tac, pentru că cine eram eu să vorbesc despre Gheorghe, chiar şi aşa, într-un ucigător de alb miez de noapte.

Însă amintirile au revenit mai rapid decât închidea el telefonul, în direct, la radio, celor care-şi începeau frazele cu „Deci”. De la nopţile cu „Midnight Killer” şi vise care abia se năşteau până la zilele în redacţie, cu articole despre el, cu telefoane şi declaraţii, de la întâlnirile într-un studio imens din Buftea până la interviurile la care uitai şi de cafeaua pe care o aveai în faţă, pentru că o conversaţie cu el era cel mai bun stimulent.

Şi toate celelalte au curs, firesc, din asta. Fie că l-am ascultat doar la radio, fie că am discutat ocazional cu el, că i-am fost prieteni, colegi sau simple cunoştinţe, Andrei Gheorghe ne-a dat lecţii. Despre bunătate, asumare, revoltă, sinceritate, acceptare, pasiune, sclipire, excelenţă.

Şi-n noaptea mea albă şi neagră de ieri, printre zeci de mesaje, amintiri, regrete şi bucăţele de suflete, mi-am dat seama că, na, acuma suntem mari şi spunem noi cuvintele alea pe care le spunea Andrei pe radio, şi facem des 13-14, dar nu prea mai visăm şi nici pe alţii nu-i prea facem să viseze. Dar, chiar şi-aşa, cum suntem, Andrei Gheorghe, ne-a lăsat un dar imens să umple golul ăsta: amintiri despre cele mai bune, cele mai frumoase variante ale noastre. Cele care visau. Şi care o mai pot face.