OK! Un titan la 72 de ani: adevarata faţă a lui Robert De Niro
0
Peste 100 de filme, două Oscaruri şi cinci nominalizări la trofeu. Plus şase copii şi un CV amoros surprinzător de înţesat şi încâlcit. Titanul de 72 de ani a ştiut mereu să ducă, în norul lui de discreţie, o viaţă fascinantă.
„Cel mai mult urăsc aroganţa“
Anul acesta a debutat cu un film în care nu m-aşteptam să-l văd vreodată pe De Niro: în Bunicul dezlănţuit, legenda marelui ecran îşi iniţiază nepotul, pe Zac Efron, în petreceri sălbatice, trecând prin scene de un umor grosolan pe... multe alocuri. Iar asta-mi aminteşte de o vorbă citită despre el: „De Niro a trecut de la întrebarea «Cum a reuşit să facă asta?» la «De ce a făcut asta?»“. Nu e singurul. Sunt atâţia actori extraordinari care fac şi filme proaste. Iar asta nu le ştirbeşte cu nimic talentul. De altfel, criticii spun de multă vreme că De Niro n-a făcut doar alegeri bune în carieră, Righteous Kill ori Showtime fiind exemple de pe lista prestaţiilor lui „nepreferate“. Poate lumea s-ar fi aşteptat mai puţin de la el să facă Bunicul dezlănţuit. Fiindcă până la urmă vorbim de actorul care se bate de decenii bune cu Al Pacino pentru coroana de cel mai bun actor al tuturor timpurilor. Sau, din contră, poate unii s-ar fi aşteptat tocmai de la el să vină cu ceva şi mai exploziv după seria Meet the Fockers. Dar, până la urmă, umorul e o chestiune de gust, iar părerile sunt împărţite. Şi De Niro a demonstrat ceea ce şi-a propus: că încă poate să fie motorul către un box office de succes. Cu un buget de 11 milioane de dolari, Bunicul dezlănţuit a încasat până acum peste 93 de milioane de dolari. Iar asta nu-i rău la 72 de ani! În plus, el poate risca oricât vrea. Statuia lui rămâne neclintită. Dar treaba cu comedia e pentru el o chestie psihologică, ce durează din anii ’70, când regizorul Mike Nichols l-a concediat cu nervii la pământ din distribuţia filmului Bogart Slept Here, spunându-i că habar n-are ce-i comedia. Producţia a fost ulterior numită The Goodbye Girl, iar el a fost înlocuit cu Richard Dreyfuss, care a luat şi Oscarul pentru rol. De-atunci Bob a demonstrat că poate face şi comedie.
Bunicul dezlănţuit (2015) Criticii au atacat dur acest film, numindu-l cel mai prost al lui De Niro. Dar la capitolul box office nu stă rău.
Şi mai e ceva: cei care-şi închipuie că actorul s-a transpus într-un rol cu care n-are chiar nimic în comun sunt foarte departe de adevăr. Cartea lui Shawn Levy, Robert De Niro: A Life, lansată în toamna lui 2014, vorbeşte tocmai despre latura sălbatică a marelui actor, cu petreceri nebune, droguri şi prostituate. O carte cu dezvăluiri surprinzătoare despre cel care a ales să fie regele discreţiei, nu doar fiindcă e atât de retras şi taciturn, încât chiar mulţi dintre cei care au lucrat cu el spun că nu l-au cunoscut cu adevărat. Ci pentru că Bob crede cu tărie că viaţa personală a unui actor trebuie tăinuită cu atenţie, pentru a nu se interfera în mentalul public cu vreunul dintre rolurile sale. Este şi unul dintre motivele pentru care a vorbit rar cu presa de-a lungul timpului. Stă ca pe ace atunci când e intervievat. În 1989, când a acceptat, la presiunea studiourilor de film cu care lucra, să fie chestionat de Lawrence Grobel pentru Playboy, De Niro i-a oprit de 11 ori reportofonul, s-a uitat la ceas de şapte ori şi a spus de vreo cinci ori că trebuie să plece. „Nu sunt foarte bun la a exprima ceea ce simt“, s-a apărat el.
Cât adevăr? Cartea din 2014 despre viaţa actorului vorbeşte despre un trecut neaşteptat de zbuciumat.
Dincolo de marele ecran, în public, cel mai mult îi place să treacă neobservat. Atât de bine, încât atunci când Burt Young, cu care juca într-o piesă de succes pe Broadway, a ieşit cu el de la teatru, s-a trezit asaltat de fanii care-l întrebau unde e Bob De Niro şi de ce nu vine să le dea autografe. Omul stătea liniştit, cu o bască pe cap, chiar în mijlocul mulţimii care-i striga numele fără să-l vadă.
Pe el, cel care luase două Oscaruri – pentru rolul capului mafiot din Naşul şi pentru cel al boxerului Jake LaMotta din Raging Bull – şi care făcuse atâta vâlvă cu filme ca răscolitorul Taxi Driver, Vânătorul de cerbi ori genialul Brazil. Şi să nu credeţi că atunci a ridicat mâna ca să strige „Prezent!“ în mulţime. Nici în 2012, când fotografa Brigitte Lacombe l-a rugat să realizeze un material în atelierul tatălui lui, De Niro Sr., un pictor expresionist cu succes modest în anii ’40-’50, actorul n-a fost prea cooperant. Noroc că pe jurnalistă o recomandase Meryl Streep, Lacombe fiind ca fotografa ei de casă. Aşa că a trimis-o singură la atelier. După doi ani, Bob a spus ce avea de spus despre subiect realizând un documentar. „Mereu mi-am dorit să fac asta pentru familie şi cei foarte apropiaţi“, spune actorul care din 1993, după moartea tatălui, a păstrat intact atelierul. În film, reuşeşte imposibilul: îşi mărturiseşte vina şi regretul enorm de a nu-l fi convins pe Senior să se trateze de cancerul la prostată care i-a adus sfârşitul – aceeaşi boală de care actorul s-a operat cu succes în 2003. Nu e singurul lui mare regret.
Se încarcă comentariile...
