INTERVIU Teo Trandafir, la 48 de ani: „Toată viaţa am fost o răzvrătită. Am făcut armata, am furat patru gloanţe şi am fost numită «duşman al poporului»“

Teo Trandafir împlineşte 48 de ani, prilej tocmai bun pentru a rememora copilăria avută de mâna tatălui prin spitale, pentru a povesti amintiri din armată, dar şi cum a ajuns „duşman al poporului“ şi a fost la un pas de a fi exmatriculată.

Altcineva trebuia să meargă la întâlnirea cu Teo Trandafir. Mărturisesc, nici nu prea aveam chef. Dar i-am luat locul colegei mele şi m-am prezentat la interviu. Teo Trandafir arată impecabil, dar a plătit un preţ, pentru că i-a fost greu să trăiască în societatea asta arătând „neconform“. A fost obligată să suporte glumele grobiene, care i-au rămas întipărite în minte până astăzi, i-a fost greu să treacă de „acele priviri“. Dar a reuşit, acum o mai atinge doar faptul că nu este întotdeauna puternică: „Eu spun despre mine că sunt o femeie de fier, mi se întâmplă să nu fiu şi asta mă dezamăgeşte teribil.“ 

Teo Trandafir a avut o copilărie zbuciumată, s-a mutat de colo-colo şi de fiecare dată a suferit, pentru că i-a fost răpit sentimentul siguranţei. A alergat pe holurile spitalelor, pentru că tatăl a fost medic pediatru şi cardiolog, a copilărit printre oameni bolnavi şi „a studiat“ cazuri. O singură întâmplare a afectat-o şi a fost de ajuns pentru a renunţa la Medicină, alegere pe care astăzi o regretă. Se pregătise exemplar pentru admitere, deşi până la facultate a fost întotdeauna „un elev de şaspte“, spre tristeţea mamei, care s-a nimerit să-i fie şi învăţătoare la un moment dat. „Pentru a nu se uita copiii urât la mine, mama era cea mai afurisită cu mine, nu voia să mă ajute nici măcar la teme.“

În rest, Teo Trandafir a fost un copil exagerat de cuminte. O singură mare boacănă a făcut în liceu şi a fost aproape să fie exmatriculată. La ora de tragere, unde era cea mai bună, a sustras patru gloanţe în vederea unui „experiment“ pus la cale de un coleg. La percheziţie i-au fost descoperite în sutien. A devenit „duşman al poporului“ şi s-a propus exmatricularea, dar inspiraţia mamei a salvat-o.

Teo Trandafir a făcut parte din trupele PTAP, programul Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei implementat de Ceauşescu în 1968. Fete şi băieţi erau obligaţi să facă pregătire militară. Cu tată medic, ar fi putut să se scutească, dar îi plăcea să tragă cu arma. De fapt, ea trăgea pentru toate colegele ei. „Nu era nicio fată căreia să-i placă să-i fie dislocat umărul. Toate erau amărâte, îţi dai seama, la 19 ani.“

Mărturisesc, mă bucur că nu am fost eu cea care a ratat interviul ăsta.

În zilele ce urmează „Adevărul“ va publica a doua parte a interviului, în care Teo Trandafir povesteşte despre singurul om pe care l-a urât vreodată pentru că i-a răpit un om pe care l-a iubit.

„Adevărul“: Împliniţi 48 de ani. Este sau nu doar un număr?

Teo Trandafir: În cazul meu este o situaţie specială pentru că în timpul tinereţii eu am fost ocupată să fiu bătrână. Aveam mulţi ani în plus, multe greutăţi în plus, multe kilograme în plus, multe speranţe în minus. Am început prin a fi bătrână, e trist. Dacă stau să mă gândesc, tinereţea a trecut pe lângă mine ca un fel de povară, dar romanţa românească „dă-mi, Doamne, anii tinereţii şi mintea mea de acum“ la mine se aplică. Sunt în forma mea fizică maximă. Am înţeles cum se joacă jocul, am înţeles de la început ce nu trebuie să fac şi am pornit în acest joc ştiind că nu tot ce zboară se mănâncă.

Sunteţi un fel de Benjamin Button.

Da. Mă uit la prietenele mele, toate sunt disperate că primesc nişte ani şi nu li se pare oportun nici măcar să vorbească despre asta. Eu aştept un an mult mai bun decât acesta, aştept să fie şi mai bine. E foarte complicat să trăieşti în societatea asta arătând neconform. O dată pentru că societatea te presează să arăţi ca ea şi în al doilea rând pentru că îţi este foarte greu să te adaptezi şi să treci de acele priviri.

Vă afectează deci acele priviri.

Acum nu, dar la început a fost îngrozitor, a fost un coşmar. Nu am să uit cum doi actori, pe care nu îi voi ierta niciodată, au făcut un cuplet în care Mircea (Mircea Badea - n.red.) îmi aducea nişte trandafiri într-o cutie albă, foarte frumoasă, doar că în loc de trandafiri erau cârnaţi. Nu am să uit niciodată glumele grobiene, la „Cârcotaşi“ eu eram întotdeauna jucată de Mistreţu'. Sigur că nu ar fi putut să mă interpreteze o Bebeluşă şi nici nu am pretins vreodată acest lucru, dar mi s-a părut peste orice limită, mai ales că niciodată nu m-am dat altceva decât sunt. Nu e ca şi cum am zis vreodată că eu sunt Zsa Zsa Gábor a televiziunii din România, dar nu înţeleg de ce a trebuit să fiu atât de rău taxată pentru greutatea mea. Chiar m-am întrebat, când am slăbit prima dată, în 2001: „Bun, dacă nu o să mai fiu grasă, ce vor mai spune? Probabil vor trece la următorul nivel: eşti proastă! Perfect!“

Acum nu vă mai ating răutăţile.

În trecut nu am reuşit niciodată să nu mă las afectată. Dar în momentul ăsta nu mai e cazul, pentru că am greutatea optimă pe care trebuie să o aibă un om, nici măcar un kilogram în plus sau în minus faţă de calculele pe care le fac nutriţioniştii pe hârtie. (se ridică în picioare pentru a mă convinge – n.red.)

Revenind la ziua de naştere, veţi sărbători?

Niciodată nu am avut planuri de ziua mea. Este primul an în care nu lucrez cu cea mai bună prietenă a mea pentru că lucrurile în televiziune sunt foarte dinamice. Ea îmi organiza întotdeauna ziua de naştere. Eu vin la muncă şi mai departe se întâmplă ce se întâmplă.

Kanal D a devenit sinonim cu „acasă“ după anii petrecuţi aici?

Nici nu se poate altfel. Nu m-aş vedea în momentul de faţă în alt loc. După trei ani deja faci lucrurile fără să ajungi să te mai gândeşti la ele. La început era complicat, eu fiind o persoană foarte ciudată. Mi-e greu să mă adaptez. La Kanal D suntem toţi în acelaşi loc, în open space, eu nu am lucrat niciodată aşa. Echipa alături de care am venit lucrează împreună, cam în aceeaşi formulă, de 16 ani, şi suntem nişte secretoşi, ne închideam într-o cameră, nu vorbeam niciodată, comunicam doar prin mesaje. Un străin în aceeaşi cameră cu noi se simţea înfiorător. Când am venit la Kanal D şi am văzut hala asta imensă, am început să mă gândesc cum o să mă adaptez. Eu nu îmi ies din tabieturi, pentru că e o performanţă să faci emisiune zilnic fără să clachezi. Dacă vezi că ceva funcţionează, faci tot timpul la fel, nu te abaţi stânga, dreapta.  Mănânc acelaşi lucru la aceeaşi oră, acum, de exemplu, ar trebui să-mi comand supă de la bufet, cred că doamna de la bufet se întreabă ce-i cu mine, dacă nu cumva o să mă şi sune. (Râde)

Un exerciţiu rapid de imaginaţie: faceţi cunoştinţă cu un străin care nu a auzit de Teo Trandafir şi de emisiunea „Teo Show“. Cum îi explicaţi cine este Teo şi ce se întâmplă în show-ul ei?

A auzit măcar de Oprah Winfrey, de la care am pornit, şi probabil a auzit şi de Ellen DeGeneres, la care am ajuns. I-aş explica pe limba sa că vin de acolo şi am ajuns aici, sigur, translatat pe spiritul poporului român, pentru că dacă apari vreodată la televizor să spui că ai altă orientare sexuală (referire la Ellen DeGeneres care este lesbiană – n.red.) cred că se umple ecranul de roşii şi ouă. Personal, nu cred că e o crimă să fii homosexual. Deci, vin de la Oprah şi m-am oprit, deocamdată, la Ellen. Aşa i-aş explica, m-aş folosi de astfel de repere.

În urmă cu aproape zece ani spuneaţi aşa: „Nu sunt eu prea mulţumită de mine, dar îmi ador prietenii şi familia şi cred că din acest motiv zâmbesc atât de mult.“ A trecut timpul, sunteţi, în sfârşit, mulţumită de dumneavoastră?

Nu.

Cum aşa? Un om ca dumneavoastră...

Pentru că mi se întâmplă să am zile proaste. Eu spun despre mine că sunt o femeie de fier, mi se întâmplă să nu fiu şi asta mă dezamăgeşte teribil, şi că mă dezamăgeşte nu ar fi o problemă, dar îmi strică încrederea în mine. Gândeşte-te că sunt un acrobat. Un acrobat care are o clipă în care se gândeşte ce ar fi dacă s-ar prăbuşi de la înălţimea asta nu mai e un acrobat. Eu tot timpul consider că firul pe care merg, spânzurat între doi stâlpi, este o autostradă. Eu merg pe autostradă, am momente în care mă întreb dacă nu cumva ies de pe autostradă. Asta nu-mi place. Nu-mi place când am zile în care îmi patinează mintea, nu-mi place când am zile în care aud în cască, dar nu procesez informaţia, nu-mi place că nu mă pot stăpâni întotdeauna, nu-mi place că nu sunt complet de fier.

Teo Trandafir: „În toată copilăria mie mi-a fost frică doar de tata“

Haideţi să trasăm un arc peste timp şi să ne întoarcem în copilărie. V-aţi născut în Piteşti, dar v-aţi mutat mult.

Da, am copilărit peste tot. Cea mai frumoasă perioadă a fost însă copilăria din Piteşti. M-am născut într-o casă foarte interesantă, pe o stradă pietonală care duce către parc, nu treceau maşini, puteam să ne jucăm în voie. Sâmbăta şi duminica trebuia să ne îmbrăcăm frumos pentru că ieşeam pe terasă. Am fost crescută de o mână de fier ascunsă cu atenţie într-o mănuşă de catifea. Naşa mea, care m-a şi crescut, ne punea să ne spălăm vasele de la cinci ani. Bineînţeles că le spălam prost, bineînţeles că le mai spăla încă o dată, dar noi aveam această obligaţie. Toate generaţiile de copii care i-au trecut prin mână au fost crescuţi să fie riguroşi.

Cum era această femeie?

Zâmbea mult şi mi-a dat senzaţia aia de respect fără să-ţi fie frică. În toată copilăria mea mi-a fost frică doar de tata.

Vă bătea?

Nu de bătaie mi-era frică, pentru că nu m-a lovit niciodată, îmi era frică să nu-l dezamăgesc. Tata investea foarte mult în mine şi în momentul în care îl supăram nu mai vorbea cu mine, ceea ce pentru mine era îngrozitor pentru că nu aveam alt divertisment în afară de tata.

Era un om glumeţ?

Tata era cel mai amuzant om din lume şi acum este. Cu tata te distrai, cu tata te jucai, lui tata îi împărtăşeai toate lucrurile. Eu îi spuneam absolut tot, fiind şi medic îmi era uşor să discut cu el din toate punctele de vedere. Mama e o pudică, o delicată, o fină. Şi dacă îmi lua cea mai importantă avere a mea şi anume pe el, îmi era foarte greu. La un moment dat, când am avut copilul meu, l-am sunat pe tata şi l-am întrebat cum pot să cresc un copil căruia să-i fie frică de mine, dar fără să-l lovesc vreodată. Şi mi-a explicat: „Îi iei ce are mai sfânt – pe tine.“ Numai că pentru asta trebuie să investeşti foarte mult în copil pentru a putea să retractezi, pentru că dacă şi cu tine, şi fără tine îi e totuna, nu funcţionează. Sigur, poţi să-i iei telefonul, dar se obişnuieşte fără el, îi iei tableta, dar se obişnuieşte fără ea, îl baţi, perfect, se va obişnui cu bătaia, dar cu lipsa ta nu se va obişnui niciodată.

Dumneavoastră a trebuit să vă obişnuiţi cu mutatul.

Da, mutatul ăsta haotic m-a lăsat fără sentimentul siguranţei. În momentul în care mă împrietenesc cu cineva, rămân prietenă cu persoana respectivă toată viaţa, fiindcă toată copilăria am suferit din cauza asta. Părinţii mei m-au făcut când erau foarte tineri şi erau complet iresponsabili, m-au mutat tot timpul. Am făcut clasa I la Piteşti, clasa a II-a în comuna Dudeşti, din Brăila, clasele a III-a şi a IV-a în Bucureşti, clasa a V-a la Brăila.

Prima dată v-aţi mutat în clasa a II-a. Aţi suferit lăsând în urmă locurile copilăriei?

A fost foarte complicat, am suferit îngrozitor de fiecare dată când m-am mutat. Atunci ne-am mutat într-un spital dintr-un sat. A fost îngrozitor pentru mine, nici apa nu-mi plăcea, gustul apei de la Piteşti nu se compară cu nimic. Plus că mie mi-au plăcut limbile străine de mică, învăţam o limbă străină încă din clasa I, iar eu făcusem spaniolă la Piteşti. În momentul în care am ajuns în comună, acolo se făcea franceză şi mi-a fost profesoară mamă.

Automat v-aţi atras antipatia colegilor, bănuiesc.

Da! Şi aveam două motive de stres. O dată pentru că era mama şi nu era bine, toţi copiii se uitau ciudat şi mama, tocmai pentru a nu se uita toată lumea urât, era cea mai afurisită cu mine, nu voia să mă ajute cu nimic la teme, pentru că nu i se părea cinstit faţă de ceilalţi copii. În al doilea rând, uram franceza visceral.

De ce?

Adoram spaniola şi asta pentru că o adoram pe profesoară, care îmi dădea 10. Eu am avut note foarte mici la şcoală, pentru că nu am înţeles un lucru, pe care continui să nu-l înţeleg azi în legătură cu meseria mea. Bunica mea era vânzătoare, o bună parte a copilăriei am trăit-o sub tejghea pentru că nu avea voie să mă ia cu ea la muncă. Şi bunica avea o maşină de marcat. Eu m-am dus la şcoală şi învăţătoarea m-a întrebat: „Câţi bani a cheltuit Anca dacă a cumpărat trei kilograme de mere, care costă 3 lei, şi un kilogram de pere, care costă 4 lei?“ Nu am înţeles întrebarea. Nu are casă de marcat? Pe bune, mă întrebi pe mine câţi bani a cheltuit Anca? Şi care e problema mea? Nu mă interesează deloc. Toţi copiii înţelegeau şi răspundeau 7 lei, numai eu nu înţelegeam. Aşa, şi? Care e poanta?

Şi profesional ce întrebare nu înţelegeţi? Teo Trandafir, la vârsta de şapte ani FOTO Arhivă personală Teo

Cu cine trăieşti? Poftim? Nu înţeleg. Din acest motiv m-am şi certat foarte tare cu o doamnă de la un ziar, care m-a întrebat ce am vorbit ultima dată cu tatăl meu. Normal că am întrebat-o: „Dar dumneavoastră ce aţi vorbit ultima dată?“ Cum să mă întrebi aşa ceva? Sunt discuţii private între tata şi mine. Câţi bani a cheltuit Anca? E problema ei, sunt banii ei. Dragostea mea nu e pe bani publici, nu e pe televizoare publice. „Trebuie să vă asumaţi, pentru că sunteţi persoană publică“, mi-a zis doamna ziaristă. Nu! Treaba funcţionează aşa, eu am un serviciu, cum ai şi tu. Eu intru la serviciu şi lucrez între anumite ore, ce hotărăsc eu că trebuie să ştii în calitate de telespectator, îţi zic, ce nu consider, nu mă întreba, că nici eu nu te întreb. Deci nu înţeleg câţi bani a cheltuit Anca. (Râde)

Teo Trandafir: „Eu am locuit foarte mult timp în spitale. Ce vedeam acolo mi se părea normalitate“

Tatăl era cardiolog şi medic pediatru. Îl însoţeaţi prin spital?

Nu doar că-l însoţeam, eu am locuit foarte mult timp în spitale. Tata a locuit în spitale din comune şi din punctul ăsta de vedere am avut o copilărie tare zbuciumată, dar extrem de educativă, pentru că am învăţat medicină pe stilul vechi. Nu exista tehnologia de astăzi, dar tata îmi arăta tot timpul ce face, de când eram copil eu am văzut cazuri, cazuistica te salvează din foarte multe situaţii. Dacă cineva îmi spune la telefon care sunt simptomele, eu pot să-i spun unde să se ducă măcar. Undeva în minte eu am şi diagnosticul, dar mi-e frică să-l dau, pentru că sunt totuşi filolog şi nu-mi permit.

Nu vă afectau în vreun fel lucrurile pe care le vedeaţi în spitale? Eraţi totuşi micuţă.

Mi se părea normalitate. M-a afectat o singură dată, aşa am şi renunţat să dau la Medicină.

Povestiţi-mi.

Trebuia să dau la Medicină, m-am pregătit foarte mult, tata a insistat să fiu impecabilă, mai ales că sunt „ceauşel“, eu sunt născută în 1968, iar Ceauşescu, după ce a interzis avorturile, nu s-a gândit că ar putea suplimenta locurile la facultate. Şi veneau de zece ori mai mulţi copii şi atunci trebuia să învăţ foarte bine. Nu am mai dat la medicină pentru că tata m-a luat la o vizită şi am auzit un ţipăt cerebral la o fetiţă de câteva luni. Am înţeles, din ce mi-a zis tata ulterior, că dacă are noroc moare. Pentru că la vremea respectivă nu se putea face absolut nimic, medicina era cum era, tata nu mi-a spus-o aşa. Mi-a spus: „Ştii, nu va face performanţă niciodată, iar familia ei nu va putea să o întreţină aşa cum trebuie, pentru că va avea nevoie tot timpul de îngrijiri speciale şi de asistenţă, iar părinţii nu-şi permit.“ I-a extras lichid cefalorahidian într-o eprubetă şi m-a trimis pe mine să văd dacă e limpede ca apa de stâncă. Şi atunci mi-am dat seama că meseria asta nu e pentru mine. Vedeam apa de stâncă, era limpede, deci copilul urma să fie bine, dar vedeam şi ce nu era. M-am speriat foarte rău, nu am mâncat şi nu am dormit vreo cinci zile.

Cum l-aţi anunţat pe tata că fiica lui nu va fi niciodată medic?

M-am întâlnit cu tata pe hol, la 5 dimineaţa, eu mă duceam să fur nes de la mama, aflasem unde îl ascundea. Mă întâlnesc cu tata şi el mă întreabă: „Până la urmă ce vrei să faci cu viaţa ta?“ I-am spus că vreau să mă duc la limbi străine şi tata a zis: „Bine, dar te vei duce la o facultate unde să nu râdă toată lumea că ai picat la engleză, vreau să te duci să pici la sârbo-croată, japoneză, chineză, ceva mai complicat, că ne ştie toată lumea în oraş, ne facem de băcănie.“ Exact aşa mi-a zis. Eu terminasem un liceu spartan, unde rata de intrare la facultate era de 98%. Deci eu dacă mă duceam la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele sau la Conservator, intram. Toţi eram crescuţi aşa. Eu am fost un copil de nota „şaspte“. Dar la facultate am intrat cu nota 10.

Aţi regretat vreo clipă că nu aţi dat la Medicină?

Da. Dar e prea târziu. Am de atâtea ori dreptate, încât mă oftic. Ştiu suficient de multă medicină încât să fac rău, din acest motiv nici nu aplic ce ştiu, pentru că e suficient de puţină încât să fac rău. Dacă aş fi făcut Medicina, aş fi plecat glonţ din ţară, eu nu am patriotisme. Şi aşa eu nu văd cum o să îmbătrânesc în ţara asta.

Vă gândiţi să plecaţi?

Toţi românii se gândesc la asta. Pentru că nu e firesc ca eu să intru într-un spital în România şi să nu găsesc tratament. Pe mine nu mă mai aşteaptă în momentul ăsta altceva decât pregătirea unei frumoase bătrâneţi şi pregătirea educaţiei unui copil. În şcolile din România copiii fumează cot la cot cu profesorii. Nu pentru asta mi-am crescut copilul. Sigur că nu o să am curaj să plec, vorba lui Dan Teodorescu în piesa „Strada mea cu un singur bec“ – „E-adevărat, e-adevărat că sunt şi prea bătrân să plec.“ Dar rămân gândul, dorinţa sinceră şi speranţa că într-o bună zi Dumnezeu o să-mi trimită providenţial un semn.

Teo Trandafir: „Mi-aduc aminte ziua în care mi-am ales bocancii pentru armată“

Înapoi la copilărie. Care a fost cea mai mare boacănă pe care v-o amintiţi?

Tata, când am împlinit 18 ani, mi-a zis un lucru: „Fă şi tu ceva să simt şi eu că am avut copil în casă.“ Eram un copil exagerat de cuminte, chestie care pe tata îl plictisea îngrozitor, pentru că tata şi-ar fi dorit un partener de joacă mai sprinţar. Ştiu că într-o zi, când a venit tata să mă vadă, de bucurie am sărit în pat, ceea ce nu aveam voie, şi am dat jos calul-bibelou de pe comodă. S-a spart. (Râde)

Totuşi o boroboaţă tot aţi făcut în liceu, era să plătiţi cu exmatricularea. Cum s-a întâmplat de aţi scăpat şi ce aţi făcut?

S-a întâmplat că mama s-a dus şi a spus adevărul: „Da, domne', a greşit, exmatriculaţi-o.“ Eram în liceu şi am vrut să ajut un coleg să facă un experiment. Am sustras, pe vremea lui Ceauşescu, patru gloanţe.

De unde gloanţe?

Mie îmi plăcea foarte mult să trag cu arma şi aveam ore de trageri, eu am făcut parte din trupele PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, programul implementat de Ceauşescu în 1968 care presupunea pregătirea militară  obligatorie pentru toţi tinerii, băieţi şi fete – n.red.), eu am făcut şi armata. Atunci am tras gloanţele mele, pentru că trăgeam bine, şi la mine, şi la el, pentru că nu se aştepta nimeni să le nimerim pe toate. La sfârşit, el mi-a dat cele patru gloanţe ale lui şi le-am băgat în sutien. Nu s-a găsit tubul de cartuş şi s-a trecut la percheziţie corporală, le-au găsit asupra mea şi ne-au dat afară din liceu. Eu am zis că e vina mea, că eu am vrut să fac un experiment, iar băiatul respectiv nu a îndurat şi a zis că le-am luat pentru el. A fost o dovadă de prietenie şi de loialitate.

Cum au fost înştiinţaţi părinţii?

Au fost chemaţi imediat la şcoală pentru a li se comunica. Mama a avut inspiraţia să zică: „Foarte corect!“ Noi am fost numiţi atunci duşmani ai poporului. Mama colegului meu nu a fost la fel de inspirată şi a zis: „Domne, e o copilărie, daţi-o încolo de treabă, nu a omorât pe nimeni până la urmă. E posibil să daţi pe cineva afară din liceu? Îi distrugeţi cariera, îi distrugeţi viitorul“, „A, da? La revedere!“ Mama le-a zis că tata o să mă rupă în bătaie, ceea ce nu era adevărat.

Şi tata chiar deloc nu a fost supărat?

E, ba da. Mi-a zis: „Foarte rău ai făcut, pentru că se numeşte furt. E ultima oară când faci aşa ceva. Dar acum ce să facem, dacă te exmatriculează o luăm de la început.“ Dar am scăpat.

Spuneaţi de armată. Cum a fost?

Studentele în anii II, III şi IV făceau armată, iar eu, cu tată medic, puteam să mă scutesc, că toată lumea se scutea. Dar tata a avut o super idee. „Bun, de acord, eu pot să te scot bolnavă de ce vrei tu, vorbesc cu un coleg şi te scoate de parcă ai muri mâine, dar tu făcând arabă, dacă nimereşti într-o ambasadă în Liban, de exemplu, ce faci? Nu prea poţi la condiţia fizică pe care o ai. Dacă nimereşti în Libia? La căldurile care sunt acolo, nu o putem trimite pe Teo a noastră, că moare mâine. Deci nu mai bine faci tu armata?“ Zis şi făcut.

Ce amintiri păstraţi de atunci?

Mi-aduc aminte ziua în care mi-am ales bocancii. Toţi erau purtaţi, era o grămadă imensă de bocanci legaţi cu şireturi între ei. Am găsit o pereche, mi s-a părut mie ceva ciudat, dar i-am luat pentru că nu erau chiar găuriţi de tot. Când am ajuns acasă, unul era numărul 40, unul 41. Nu a fost plăcut, m-am chinuit trei ani cu ei. (Râde) M-am umplut de păduchi. Dar am tras cu arma în perioada aia. Colegele mele plângeau din cauza reculului şi atunci le trăgeam eu pe toate. Se puneau păturile, eu trăgeam şi treceam la următoarea, aia se dădea la o parte şi trăgeam tot eu, şi tot aşa. Nu era nicio fată căreia să-i placă să-i fie dislocat umărul. Toate erau amărâte, îţi dai seama, la 19 ani.

Aţi picat şi BAC-ul.

A picat toată clasa, părinţii au depus contestaţie, s-a făcut comisie de la Universitatea din Galaţi a doua zi de dimineaţă,  şi am luat 9,50 şi 10, unde luasem 3,50, respectiv 4. Cam asta era. Profesorii noştri din liceu mi-au făcut asta, iar cei de la Universitate au venit şi mi-au dat notă maximă. Dar toţi am ajuns bine, chiar mă uitam în jur, foarte mulţi colegi de liceu au ajuns sus.

Cum a fost admiterea?

Am intrat la facultate din prima, eram singura de 18 ani din toată Universitatea din Bucureşti, ăia nu mai văzuseră aşa ceva.

Nu înţeleg.

Grupa de arabă se făcea din patru în patru ani şi dacă picai puteai să mai încerci abia peste patru ani, dacă rămâneai repetent un an la fel. Foarte puţini intrau din prima. Eram terorizată, nu dormeam noaptea gândindu-mă ce aş fi făcut dacă rămâneam repetentă. Am terminat facultatea cu nota 10, la mine în liceu terminam cu „şaspte“. (Râde)

Mama era profesoară, nu a necăjit-o faptul că nu eraţi conştiincioasă?

Eu am fost un elev bunuţ, mie nu-mi plăceau lucrurile inutile. Citeam foarte mult, ăsta a fost norocul meu. Din acest motiv am şi intrat la facultate şi am terminat-o cu bine. Nu-mi plăcea însă să fac Socialism Ştiinţific, nu înţelegeam la ce îmi foloseşte, am înţeles că „Ceauşescu e Dumnezeu pe pământ“, am înţeles „comunismul e viitorul societăţii.“ Altceva? La 80% dintre materiile pe care le-am făcut nu le-am înţeles niciodată utilitatea. Simţeam că ne pierdeam vremea. Nu mi-a plăcut şcoala ca sistem draconic de mutilare a minţii copilului. Şcoala de acum îmi place, şcoala privată de acum îmi place. Copiii se duc împreună cu educatorii, învăţătorii şi profesorii în parc, se duc la echitaţie. Noi nu ne duceam niciodată nicăieri, era tot timpul la fel, iar eu m-am născut o răzvrătită. Aşa am fost toată viaţa mea.