INTERVIU Pavel Bartoş, actor: „Am învăţat limba maghiară de mic, că altfel nu aveam cu cine să mă joc“

INTERVIU Pavel Bartoş, actor: „Am învăţat limba
maghiară de mic, că altfel nu aveam cu cine să mă joc“

Pavel Bartoş povesteşte întâmplări din viaţă cu aceeaşi bucurie cu care joacă pe scena teatrului FOTO Eduard Enea

UMOR Pavel Bartoş (41 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre copilăria friguroasă şi frumoasă într-o familie numeroasă la Miercurea Ciuc, ce a făcut la Revoluţie, ce reprezintă teatrul pentru el, cum a început aventura lui în lumea televiziunii, şi dacă ar putea să prezinte „Românii au talent“ cu altcineva în afară de Smiley.

S-a lăsat frigul peste Bucureşti. Pavel Bartoş vine să dea un interviu, la sediul Pro TV, cu aceeaşi căldură în suflet şi cu efervescenţa pentru care este recunoscut. E ora 16.00. O zi de luni. După interviu are o întâlnire cu colegii de la Teatrul Odeon. A venit îmbrăcat la cămaşă şi sacou, cu care a potrivit o pereche de pantofi galbeni. De cum intră în încăpere parcă totul prinde viaţă şi zâmbet. „Băi, nu te las să mă fotografiezi, că mă faci viral!“, îi spune unui coleg pe care îl face să râdă. Întinde mâna respectuos, strânge ferm şi se apleacă uşor în faţă ca un soldat în timpul unei ceremonii. Zâmbeşte necontenit. Înainte de formalităţi, povesteşte te miri ce întâmplări. Pavel e iubit de români. E unul de-al lor. Mai că ar fi bun de politică, dar se fereşte să facă ceva pentru care nu a fost menit. El aduce zâmbete şi voie bună. Şi o face poate cel mai bine. Iar acum, pentru  o oră, aduce aceeaşi stare de spirit. 

„Weekend Adevărul“: Cum era copilăria la Miercurea Ciuc?

Pavel Bartoş: Friguroasă (zâmbeşte)! Dar era copilărie! Acum mă uit la copii şi aş vrea să iasă în faţa blocului şi să se joace cum ne jucam noi. Cu cheia la gât, cu creta, cu mingea, cu crosa! Noi jucam şi vara hochei. Pe iarbă, cu mingea de tenis. Iar de prin septembrie începea zăpada, eram aşa fericiţi! Ne făceam terenul nostru, făceam patinoar, pfoai! În plus, trăiam într-un veşnic şantier, în jurul blocurilor noastre creşteau alte şantiere. Ori pentru noi era mană cerească. Bine, ne-am urcat şi în macara, dar părinţii noştri nu ştiau. A fost Raiul pe Pământ. Mă uit acum la copii şi la gadget-urile pe care le au. Nu zic, Doamne fereşte, dacă aşa a evoluat societatea, ne raportăm la ea. Nu înseamnă că e vina copiilor. Depinde de noi, adulţii, să ştim să direcţionăm nişte lucruri. Îmi amintesc şi acum, pe la opt fără zece, se striga din bloc: „Începe «Mihaela»!“. Dar eu fugeam degeaba, pentru că televizorul nostru era mereu stricat. Atunci, mă duceam cu câte un copil, că poate intram cu el în casă. „E, ai venit şi tu, Pavele? Haide, acum!“ (râde). Erau alea zece minute de „Mihaela“. La mine acasă televizorul cu lămpi era mereu stricat. Dar asta a fost bine într-un fel, pentru că am citit enorm. Jules Verne, Alexandre Dumas. Ăla era universul meu. Pentru că eram mulţi în casă, şase oameni în două camere, citeam în baie. Acolo nu deranjam pe nimeni, pe frate-miu sau pe sor-mea. Mă puneam în cadă, îmi făceam un fel de pat şi uneori acolo adormeam.

Ce valori ai preluat de la părinţii tăi?

Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească, au fost oameni simpli. Eram o familie cu copii mulţi, patru la număr. În primul rând, mi-au transmis valorile familiei, pe care mi le-am asumat şi de-aia mi-am dorit şi eu o familie a mea. Ştiu cât de bine ne-a fost nouă, chiar dacă eram oameni simpli, familia însemna ceva. Am avut noroc şi de cei 7 ani de-acasă. Involuntar, când trăieşti într-o familie sănătoasă psihic şi în care oamenii sunt simpli şi ştiu lucrurile simple, preiei acele valori de seamă. Mare noroc am avut şi de şcoală. Acum, că am copii la rândul meu, înţeleg cum e să dai de profesori buni şi cât de greu e să dai de astfel de profesori. Oricum, sistemul s-a deteriorat cumva pe de-a întregul. Ce noroc am avut eu cu învăţătoarea pe care uneori o uram! Dar ea a simţit şi a văzut în mine ceva. Mă întrebam: „De ce mie trebuie să-mi dea cu două cărţi mai mult?“. Atunci nu înţelegeam, mai târziu am înţeles. A fost un moment emoţionant când, la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea şcolii de la Miercurea Ciuc, prima care mă aştepta în faţa liceului era învăţătoarea. Anton Victoria. Ne-am îmbrăţişat şi mi-a zis: „Ştiam că o să ajungi cineva. Ştiam!“. Iar eu: „Probabil! De ce nu mi-aţi spus de atunci? Că nu mă mai chinuiam atât!“ (râde). Dacă ai valorile familiei, fără să vrei, ele conţin şi celelalte valori. Crescând în climatul ăsta nu ai cum să nu ai cei 7 ani de acasă. Probabil că nu îi am pe toţi. Cred că am 6 ani şi 328 de zile. Acum să mă ierte Dumnezeu! Nimeni nu-i perfect! 

FOTO Eduard Enea 

La mine acasă televizorul cu lămpi era mereu stricat. Dar asta a fost bine într-un fel, pentru că am citit enorm. Jules Verne, Alexandre Dumas. Ăla era universul meu. Pentru că eram mulţi în casă, şase oameni în două camere, citeam în baie 

Pavel Bartoş, actor 

Pista, Sanyi, Feri

În copilărie ai avut şi prieteni maghiari? 

 

CV

„Cel mai bun prezentator“

Numele: Pavel Bartoş

Data şi locul naşterii: 20 ianuarie 1975, Miercurea Ciuc

Starea civilă: Căsătorit cu Anca Bartoş. Are trei copii: Eva, Rita şi Sofia

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru, clasa profesorului Marius Bodochi. După terminarea facultăţii este repartizat la Teatrul de păpuşi „Puck“ din Cluj (1993 - 1994). Ocupă apoi un loc în trupa Teatrului Naţional din Cluj şi în cea a Teatrului de Nord din Satu Mare.

În 1999 obţine prin concurs un post de actor la Teatrul Naţional din Timişoara şi la Teatrul Maghiar de stat Csicky Gergely“, colaborează cu Opera Română din Timişoara.

În 2001 este acceptat în trupa Teatrului Odeon din Bucureşti şi începe colaborarea cu televiziunea.

Apare în reclame şi spoturi publicitare, apoi participă în emisiuni de divertisment. Prezintă programul matinal „Bună Dimineaţa, România“, între 2002 şi 2003, la TVR 1, apoi este coprezentator la Pro TV pentru „Căsătorie în direct“.

În 2003 intră în lumea telenovelelor, filmând în fiecare an câte o producţie de gen pentru trstul Pro. A jucat în „Numai iubirea“ (Paul Tănase), „Păcatele Evei“ (Luigi), „Aniela“ (Janos Ionescu Bartok), „Îngeraşii“ (Mafiotul Duda), „Războiul sexelor“ (Filip), „Iubire ca în filme“ (Bubu), dar a avut roluri şi în filme cum ar fi ), „State şi Flacăra - Vacanţă la Nisa“ (Jules), „Martor Ocular“, „Could Montain“ şi „Ho Ho Ho“.

A participat la „Dansez pentru tine“, sezonul şase, alături de Luciana Muntean, ocupând locul al treilea.

Prezintă alături de Smiley, din februarie 2011, show-ul „Românii au talent“. Din septembrie 2011 apare şi în postura de prezentator al emisiunii „Vocea României“.

Alături de Smiley a câştigat premiul TVMania pentru „Cel mai bun prezentator/cuplu de prezentatori TV“, în 2014 şi 2016.

 

Locuieşte în: Bucureşti 

Toţi! Hai, 90%. Erau Pista, Sanyi, Feri. De-aia am şi învăţat limba maghiară, că altfel nu aveam cu cine să mă joc. Aveam puţini prieteni români. Atunci era o singură clasă de români la şcoală. 

Nu eram toţi din jurul blocului. Unul era din Tudor, unul din Culme, altul de la Gară. Erau doar doi copii români cu care mă jucam, restul... Pista, Sanyi, Feri! Am învăţat limba maghiară din reflex. Nici acum nu ştiu să scriu sau să citesc în maghiară. Dar ştiu să vorbesc. E un alt tip de vorbă acolo.

Simţeai atunci că există tensiuni între români şi maghiari?

Pff! Doamne, nu! Abia aşteptai la Kati néni să-ţi dea prăjituri. Kati néni era o vecină care făcea nişte prăjituri! Ştii cum se simţea pe scara blocului? Făceam gălăgie, iar Kati néni ştia că suntem noi şi venea cu o tavă de prăjituri. În blocul nostru cred că erau doar trei familii de români. Când stăteam la coadă la butelii, tot cu maghiarii eram, la fel şi la coadă la pâine. Dacă urăsc ceva la copilăria mea asta este: statul la cozi.

Te trimiteau părinţii la cozi?

Eram cel mai mare dintre fraţi şi trebuia să stau. Cum stăteam eu la coadă la butelie de la 3.00 noaptea! Şi îmi era un frig, oricât m-aş fi îmbrăcat. Stăteam, stăteam până la 7.00-8.00, când mă înlocuiau părinţii la rând. Doamne! Uram şi cartelele pentru pâine.

Parcă ai povestit cândva că ai şi pierdut o cartelă?

Vai! Şi acum ştiu data, era 3 martie! Mă gândeam ce facem până pe 31 martie, Doamne! Când văd acum cozi, stau până intră toţi, apoi ma bag şi eu. De exemplu, în avion. Cum văd doi-trei la coadă, mă îngrozesc. Măcar la concerte îmi asum, merg în şir. Dar, dacă am vreo sechelă de atunci, asta e.

Ce te-a mai marcat în perioada comunistă?

Atunci nu eram aşa de conectaţi la ce se întâmpla, faţă de acum. Sau poate că asta înţeleg acum ca persoană matură, pentru că am şi libertate. Atunci n-avea ce să mă marcheze. Ştiu că ai mei nu-şi permiteau să mă trimită în tabără, costa 600 de lei. Atunci mă duceam la toate concursurile de „Cântare a României“. 

Dacă câştigai, obţineai o tabără gratuită ori la Năvodari, ori la Gura Humorului. Eram atât de fericit că aveam posibilitatea să merg în tabără cu copiii! Fără să vreau, cred că începuse să-mi placă partea asta artistică, mă implicam în brigăzi artistice. Am fost la desen, am câştigat tot felul de concursuri. Atunci mi s-a dezvoltat tipul ăsta de creaţie artistică pe care am conştientizat-o pe la 15 ani şi mi-am zis „Da, vreau la actorie“. 

 

 


Pavel Bartoş, în copilărie FOTO Arhiva personală 

Cum s-a ales cu buza spartă la Revoluţie

Revoluţia cum ai perceput-o? Unde te-a prins?

Mergeam la film, era ora 2.00. Mergeam cu mai mulţi prieteni, am travesat platoul din faţă şi apare un trabant cu un steag fără stema din mijloc. „Ceauşescu nu mai e!“ Am rămas acolo. A fost aşa o stare de spirit, am încins o horă, ne-am luat steaguri. Unii mai curajoşi au intrat în „Casa Albă“, o casă mare de marmură din Miercurea Ciuc, unde se strângeau tovarăşii. Începuseră să arunce cu cărţi. Eram atât de fascinat, pentru că mă uitam la cărţile care zburau şi apoi le răsfoiam: „Mamă, ce colorate sunt!“. Îmi amintesc că nu erau telefoane. Mama se agita acasă, erau zvonuri că vin teroriştii pe Tuşnad şi vor să atace. Când m-am dus acasă, deşi aveam 15 ani, mama m-a luat: „Ce faci?“, că mă văzuse cu sânge. Mă lovise unul cu un steag, agitase steagul şi mi-a dat una în gură. Am avut buza un pic spartă (râde). „Ai văzut teroriştii? Stai acasă!“, şi mi-a mai dat şi ea vreo două palme (râde). La noi, la Miercurea Ciuc, a fost o revoluţie calmă. Mă bucur că a fost aşa, fără victime, împuşcături. Bine, auzeam şi focuri de arme, pentru că era şi încă este o unitate foarte importantă sub pădure. Cică trebuia apărată. Noi eram oricum depăşiţi de situaţie. Eram pe platoul de la Miercurea Ciuc cu toţii şi strigă unul: „Uite un terorist!“, arătând spre deal. Ştii cum au fugit toţi? (râde) Până când şi-au dat seama că era un om beat... de fericire! Şi omul mergea pe deal, avea în mână o sticlă.

Erai destul de tânăr, înţelegeai ce înseamnă libertatea asta câştigată?

Da, şi noi ascultam Europa Liberă şi exista un soi de frică, panică vizavi de a spune ceva. Simţeam asta, ştiam limitele, că nu puteam să zic nimic de tovarăşul. Erau multe lucruri pe care nu aveai voie să le faci. Tânăr fiind, nu puteam să mă revolt, să fac sau să zic ceva. Am luat totul ca atare, că în acele limite trăiam eu. Pe mine m-a bucurat că aveam o copilărie în adevăratul sens al cuvântului. Veneam acasă şi trebuia să-mi fac temele. Într-o oră terminam temele, ca apoi să ştiu că am toată după-amiaza şi seara pentru mine. Asta era fantastic! 

Cel mai important moment de actorie

Părinţii tăi au fost de acord cu cariera în actorie?

Acum mă raportez la mama, că tata a decedat când aveam 16 ani. Tata oricum mă susţinea mult în ce făceam, avea încredere mare în mine, iar mama mergea pe principiul: dacă diriginta spune că trebuie să dai undeva, atunci aşa să fie. Dacă spuneai pe vremea aia că dai la actorie, toată lumea se uita ciudat la tine. Primeam numai descurajări. Mi-am zis mie: „Nu mai zic că dau la actorie, ci că dau la Drept“. Şi atunci nu m-a mai întrebat nimeni. „Ştie istorie, ştie gramatică, foarte bine!“ Perfect! Singura care ştia că nu dau la Drept era diriginta, doamna Maria Grecu. Îmi dădea cărţi să citesc, mă susţinea. Atunci am citit Stanislavski (n.r. - Konstantin Stanislavski a fost un regizor şi teoretician rus al teatrului), nu am înţeles nimic! „Mamă, dacă îmi trebuie ăsta la actorie înseamnă că eu nu o să fiu actor niciodată“, mi-am zis. Am recitit cartea la 30 de ani şi am înţeles multe din ea. După ce am luat, îmi era groază să vin acasă, nu ştiam cum să-i spun mamei. „Mamă, trebuie să-ţi spun ceva.“ „Aoleu, nu ai luat?“ „Ba am luat.“ „Vai...!“ Pe vremea aia, dacă nu intrai la facultate, fie deveneai golan, vezi Doamne, fie te păştea armata. „Dar trebuie să îţi spun ceva. Nu e Drept.“ „Cum nu e drept?“ „E teatru. Am intrat la teatru.“ Pauză de vreo 20 de secunde în care nu a zis nimic, apoi: „Ei, e tot facultate!“ (râde)

Ai făcut facultatea la Cluj. De ce nu ai venit la Bucureşti din prima? 

A fost o întâmplare ciudată, foarte puţini ştiu. Părinţii mei, pe vremea lui Ceauşescu, veneau în Bucureşti să cumpere alimente. Veneam şi eu cu ei şi îmi amintesc că stăteam la nişte cozi în Bucureşti... Erau nişte magazine dedicate şi erau nişte cozi! Gara de Nord mi se părea... pfoai! (n.r. - face tot felul de grimase). Am rămas cu sechele, că e nebunie în Bucureşti. La Cluj fusesem la cineva şi mi s-a părut totul mai moale. Înainte să dau la facultate, toată lumea mă întreba: „Băi, dar tu te-ai pregătit cumva? Te-ai văzut cu vreun actor?“. Da, să te întâlneşti cu un actor în Miercurea Ciuc! (râde). Mă duceam la ei şi le ceream autografe când veneau. Am zis să o iau cu încetul: merg la Cluj, să văd cum e primul an şi să mai pun „carne“ pe mine. Un an mai lucrez în construcţii, poate găsesc alt job. Dar voiam să văd cum e, nici nu ştiam ce e aia „repertoriu“. M-au chemat profesorii şi mi-au zis: „Ne daţi şi nouă repertoriul?“. „I-ME-DI-AT!“ M-am aşezat la o masă şi am scris, dar mă uitam la alţii în foi: două monologuri, ce credeam eu că dă bine. Dar eu ştiam doar două poezii. Am avut noroc că în anul ăla se căutau talente crude. Era după 1990 şi veneau actori care dăduseră de vreo şapte-opt ori pe la Bucureşti şi nu intraseră. Cum se reînfiinţaseră facultăţile la Cluj, la Iaşi, după Revoluţie, fostele mari centre, actorii au tăbărât pe ele.

Şi tu ai dat de 37 de ori un casting.

Dar mi le-am asumat! Cel mai greu au fost primele cinci eşecuri. Pentru că mă costa, că mă duceam la Satu Mare de la Cluj. Dar vedeam şi partea bună. Mai vedeam un spectacol, mă mai cunoşteam şi cu ăla şi cu ăla. Asta e altă poveste. Revenind la probele de admitere la Cluj. Trebuia să zicem şi poezie lirică. „Da, doamnă, la Bacalaureat asta am învăţat, patru stofe din «Floare albastr㻓. Am trecut pe foaie Mihai Eminescu. M-am dus în prima zi şi am zis ce aveam de zis. Era acolo Vistrian Roman, Dumnezeu să-l odihnească, care m-a întrebat: „Nu ai şi ceva liric? Spune «Floare albastr㻓. Pfff! Asudam, tremuram, virgulă la virgulă, lacrimă la lacrimă. Dar ştiam doar patru strofe! Şi cu două cuvinte înainte să termin cât ştiam, mi-a zis „Bravo, gata!“. A doua zi, la examen, venise cineva: „Ne mai spui o dată poezia «Floare albastră»?“. Iarăşi am spus-o , dar acum m-au lăsat până o ştiam. Mamă, şi am început cu o criză de tuse de acolo de unde nu mai ştiam (râde). „Vai, s-a înecat băiatul! Gata, gata!“ Acela a fost cel mai important moment al meu de actorie. Puteam să iau premiul de interpretare. Ştii ce am făcut după aia? M-am dus acasă şi am învăţat „Floare albastră“ (râde). Bineînţeles că nimeni nu m-a mai întrebat de poezie. Dar am învăţat-o! Am intrat, aşadar, la facultate în Cluj şi am dat peste o trupă senzaţională. A fost o gaşcă cu oameni care dăduseră a şaptea-a opta oară, oameni care voiau altceva de la viaţă, eram zece în clasă. Perioada studenţiei a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Atunci eram lipsit de responsabilităţi. Atunci, dacă nu mai voiam să lucrez, nu mai lucram. 

Salahor, ospătar, actor

Ai avut mai multe meserii de-a lungul timpului. Ce ai făcut cu primii bani câştigaţi?

Mi-am luat o cămaşă, pentru că umblam numai în tricouri. Eram băiatul în trening şi în tricou, pentru că aşa umblam, aşa erau toţi tinerii de pe acolo. Cămaşa mi-am luat-o pentru că mai mergeam pe la chefuri şi era bine să araţi într-un fel. Atâta grijă am avut de cămaşa asta că am ars-o cu fierul de călcat, am vrut eu să o calc. Şi mi-am mai plătit căminul cu primii bani. Mereu am vrut să-mi plătesc dările la timp. Când am venit la facultate, am zis că vreau să mă angajez. Puteam să le trimit bani şi alor mei. Trimiteam acasă o sumă şi după aia plăteam căminul. Şi pe urmă ziceam: „Cu ăştia trei lei ce fac? Mă duc şi la chef, mai şi mănânc!“. De-o porţie de cartofi prăjiţi aveam. Dar stăteam cu mulţi în cămin şi abia aşteptam să ne vină pachetele. Când venea pachetul de la unul de acasă era ca de Moş Crăciun. Avea o ciorbă? Toată lumea mânca din ciorba aia! Slana şi cu ceapa nu lipseau, iar ăsta a fost un avantaj. Revenind la întrebarea ta: mi-am luat cămaşă, voiam să fiu şi eu mai mândru. Dar voiam să îmi plătesc şi căminul, că dacă mă dădeau afară, nu aveam unde să stau. Nu îmi permiteam o chirie.

Nici acum nu e mare diferenţă...

Acum, un student are mult mai multe posibilităţi de a lucra. Acum şi angajatorii s-au mulat pe targetul ăsta. Pe vremea noastră nu se putea. Eu lucram într-un magazin de noapte, la un moment dat, la un non-stop, şi i-am zis patronului: „Nu aş putea să lucrez de la 12.00 până la 4.00 dimineaţa?“. „Şi de la 4.00 la 7.00 pe cine aduc?“ Nu înţelegea. Singura chestie pe care am obţinut-o era că o noapte lucram, alta nu. Nu am rezistat mult, doar şase-şapte luni. Când eram în anul trei sau patru, când trebuia să fac lucrurile serios, eram angrenat şi la teatru, mai făceam o figuraţie şi pe la Teatrul Naţional, în Cluj, renunţam la muncile astea. Chiar dacă erau mai mari câştigurile dacă lucram ca ospătar. Meseria de salahor, de exemplu, m-a făcut să îmi zic: „Voi învăţa, mă voi ţine de meseria asta“. Nu îmi place deloc munca fizică de genul ăsta. Şi munca de actor e muncă fizică. Dar nu trebuie să ridic găleţi, să am praf în nas. 

Cum te-ai cunoscut cu soţia ta?

Pavel Bartoş: La Teatrul Naţional din Timişoara. Eu venisem tânăr actor, ea era studentă în anul patru. Ne-am plăcut, dar chiar dacă a fost un coup de foudre, ea nu s-a lăsat uşor. Iar eu am zis: „Opa!“. Dar asta m-a făcut să scot tot ce am mai bun din mine, să încerc să o cuceresc. Un an mi-a trebuit. Cât să-mi rezişti? Pentru că eu chiar mi-am cucerit soţia de-aia am şi o relaţie trainică. Atunci ne-am cunoscut, în adevăratul sens al cuvântului. Şi ne-am dat seama că ne completăm foarte bine. Am noroc cu ea, e mereu cu cinci minute mai deşteaptă ca mine, ştii cum e. E adevărat pricipiul cu „În spatele unui bărbat puternic stă o femeie şi mai puternică“, dar eu merg pe principiul că „În spatele unui bărbat puternic există o femeie fericită“. Sună mai bine! 

Pavel şi Anca Bartoş au rămas nedespărţiţi din studenţie FOTO Arhivă 

Cum e să trăieşti cu patru fete în casă?

Mie îmi face bine atmosfera asta. Noi, de mici, am fost mulţi acasă. Cumva ne completăm, chiar dacă vrem să ne spunem gândurile în acelaşi timp. Acum, la masă, fetele vorbesc pe rând. Dar când intervine asta mică, vorbeşte când vrea ea! Bine, are 2 ani şi 6 luni. Sunt un norocos pentru că am fete. Ne mai ducem în vizite la prieteni care au băieţi. Şi auzi: „Au! Poc! Aoleu, s-au luat la bătaie“. Văd asta şi îmi zic cât de norocos sunt că am fete. La bătrâneţe o să fiu şi eu un alintat al sorţii. Sunt de acum alintat, că sunt fetele sănătoase, sunt minunate. Asta e cel mai important.

Duminica în familie

Cum petreceţi de sărbători?

Ne adunăm la masă. Dar duminica oricum e ziua familiei. Aşa am şi fost obişnuit de acasă. Masa de duminică de la prânz e rezervată familiei. Iar Crăciunul, care este sărbătoarea noastră preferată, este cu atât mai frumos. Ne pregătim de pe acum de Moş Nicolae. Încerc, cu Anca, să le fac conştiente că Moşul nu citeşte 20 de scrisori de rugăminţi şi dorinţe (râde) şi că trebuie să le mai aducă şi celorlalţi copii cadouri. Dar vrem să le facem să şi dăruiască. Le spunem că Moşul le aduce copiiilor, dar şi noi îl putem ajuta. Facem un sac cu jucării cu care nu se mai joacă, dar chiar în clipa aia vor să se joace fix cu acele jucării. Totuşi, au învăţat să dăruiască şi mă bucur. Mă uit la ele, mai ales la fata mea mare, că oferă cu plăcere celor mai puţin norocoşi. Mă bucur că le insuflu dorinţa asta de a dărui.

Dar când luaţi masa în familie la Miercurea Ciuc cum era?

Pe vremea mea era Moş Gerilă, nu Moş Crăciun. Moş Gerilă nu venea de Crăciun, venea în seara de Anul Nou. Şi ştiam că Moş Gerilă îţi aducea hainele cu care te îmbrăcai toată iarna. Ne aducea şi nişte ghete de iarnă. Iar faptul că mai era o ciocolată sau o portocală pe lângă era... vai, Doamne! La noi aşa era: de Paşte, iepuraşul îţi aducea hainele cu care să te îmbraci peste primăvară, iar de Anul Nou, primeai hainele de iarnă. Era un ciclu simplu. Şi aşteptam momentele astea. Părinţii aveau liber şi puteam să stăm împreună. Făceau în aşa fel încât să mergem la ţară, la bunici. Acolo întâlneam oamenii locului, mă puteam masca, puteam să mă duc la colindat şi câştigam bani cu pluguşorul. Îmi plăceau tradiţiile, mă duceam cu copiii pe dealuri. Eu citind toate cărţile de Ion Creangă şi ceilalţi, în care tradiţiile de Crăciun erau atât de bine conturate, mă simţeam bine. Eram ud la picioare, dar era o fericire! De atunci şi până acum, în măsura în care putem, ne ducem la bunici. Ne ducem la colindat, învăţăm colinde. Şi fetiţelor mele le place foarte mult. Ne facem sorcove, nu-ţi mai spun. E intrat în derizoriu acest „quality time“, dar fără să vrei, e un timp pe care îl petreci cu ai tăi. Ne pregătim, ne ducem în excursii, stăm împreună. Îmi plac sărbătorile şi tradiţiile de Crăciun, mai ales să le petrec la ţară. Trăieşti un pic altfel, pe lângă faptul că te deconectezi. Iar copiii savurează altfel atmosfera.

„Oamenii ne aduc oale cu sarmale“

Pavel, eşti recunoscut pentru naturaleţe şi spontaneitate.

Încă! (râde) Încă mai pot, vorba aia! Asta a fost şansa mea. Nu sunt un tip înalt, frumos, nu sunt slim-fit! Tipul ăsta de naturaleţe m-a făcut ceea ce sunt. Completat cu simţul umorului, destul de dezvoltat sper (zâmbeşte). Aud multă lume care îmi spune: „Domnu’ Bartoş! Ştiţi de ce ne place de dumneavoastră? Că sunteţi ca noi! Mâncaţi orice, beţi orice! Parcă sunteţi din familie!“. Când ne ducem la preselecţii la „Românii au talent“, Doamne, toţi vor să ne pună la masă! Oamenii ne aduc oale cu sarmale! Ne aduc slană, pălincă! Se bucură şi îmi zic că eu ştiu să savurez momentele astea. Ne aduc şi jumări! Noi nu le cerem! Odată cineva ne-a adus zacuscă şi i-am zis: „Dar pâine de ce nu ai adus?“. În zece minute s-a întors cu pâine, jur! „Staţi, domnule, că e o glumă!“ „Vă trebuie? Vă trebuie!“ Oamenii mă iubesc pentru că aşa sunt eu. Merg pe stradă şi îmi zic: „Vai, parcă sunteţi ca un vecin de la mine din bloc“. „Dacă e aşa, mă bucur!“ E o chestie de drag. Oamenii au impresia că mă ştiu de multă vreme, deşi mă văd doar la televizor. Cred că e unul dintre cele mai mari complimente care mi se pot face.

Ai avut vreodată o replică sau o glumă pe care să o zici şi apoi să o regreţi?

Se poate, dar nu ai ce să faci. Uite, de-a lungul unei emisiuni live, se poate întâmpla. Dar mă bucur că mi le asum atât de bine, încât orice greşeală pare naturală. Aşa trebuia să fie! Televiziunea m-a învăţat să am autoironie, dar pe care să nu o dezvolt până la extrem. Să recunosc când am greşit. „Aoleu, ce am zis? A fost în spirit de glumă, am râs doar eu, e OK, mă bucur în sufletul meu! Mergem mai departe“. Am învăţat lecţia asta a televiziunii, să fii autoironic înainte să fii ironic.

„După ce dau costumul jos e ca o terapie“

Pe scena Teatrului Odeon ai jucat peste 20 de personaje.

Poate chiar mai multe, doar acum joc opt!

Când le interpretezi înveţi ceva de la ele sau ţi-e greu să fii mereu altul?

Tocmai aici e frumuseţea: că încerci, dar nu înseamnă neapărat că îţi reuşeşte. Uită-te la marii actori! Pentru mine, un rol foarte diferit, pentru că şi fizic mă schimbă, este cel din „Natură moartă cu nepot obez“. Joc un personaj de 170 de kilograme. Am un costum de 17 kilograme pe care îl iau pe mine. Pe 15 ianuarie o să avem al 100-lea spectacol. Să vezi cum iau un ditamai costumul pe mine! E un tot, cu tricou, cu pantaloni. E un alt tip de personaj: chiar dacă începe comic, el este tragicomic. El este obez, n-are nicio relaţie cu o femeie, pentru că nu poate să aibă. E un personaj care te pune pe gânduri. După ce dau costumul jos e ca o terapie. Cumva mă eliberez şi la propriu, şi la figurat. „Mamă, ce bine că nu am problemele lui!“ Şi chiar mă gândesc cum ar fi fost să fiu aşa şi să pierd totul de sub control. Nu te mai poţi deplasa uşor, nu mai poţi să faci lucruri de unul singur. Am şi personaje comice. Joc şi un politician, în „Titanic Vals“. Acum merge la fix în preajma alegerilor. Are o replică la care tot timpul sunt aplauze. Personajul meu se duce la o doamnă, dorind să-i ajute soţul să devină deputat: „Doamnă, aşa e în politică! Te gândeşti la toate înainte şi la nimic după!“ (râde). Personajul este senzaţional. Am multe tipuri de personaje: Prichindelul în „Aventurile lui Habarnam“, Ianache în „Gaiţele“, al doilea rol al meu de când am venit în Bucureşti şi primul pe care mi l-a dat Alexandru Dabija. Jucam rolul soţului personajului interpretat de Carmen Tănase. Acum, la 40 de ani, sunt mai credibil, dar la 27-28 de ani, ştii cum era? Erau provocări pentru mine, jucam un personaj în vârstă. Într-un spectacol nu depinde doar de tine să iasă bine. Nici măcar când faci un one-man-show! Depinde de regizor, de context, de parteneri. Partenerii sunt enorm de importanţi. 

În piesa „Natură moartă cu nepot obez“ 

În rolul soldatului Svejk 


În piesa „Family affaires“ 

„Politica mea e teatrul“

Ţi s-a propus să intri în politică?

Nu mi s-a propus concret, pentru că din start am fost destul de ferm. Am simţit chemarea în jurul meu când eram mai tânăr, dar nu! Am refuzat! Eu merg pe un principiu: consider că mi-am găsit drumul în viaţă. Pe ăsta îl fac foarte bine! N-aş putea să fac altceva. Probabil de-aia avem multe eşecuri în politică, pentru că nu sunt oamenii potriviţi. Trebuie să fii făcut pentru politică. E clar că peste 10-15 ani vom avea adevăraţi politicieni! Până atunci, încă sunt încercări. Nu, eu nu vreau. Mă preocupă aceste lucruri. Am trei copii, am avut îndrăzneala să îi fac. „Cum ai făcut trei copii în vremurile astea?“, mi se zice. „Ce curaj ai avut, nu vezi că nu ştii mâine ce se întâmplă?“ Consider că aşa e normal să fie într-o societate, să îţi faci o familie, să faci copii şi ei să ducă totul mai departe. Consider că aşa e destinul împlinit. Atunci, e normal că mă preocupă soarta ţării. Dar meseria mea, politica mea, dacă vrei, este teatrul. 

„Numele meu aduce public la teatru. Mă bucur că e aşa“

Eşti oarecum nou la Pro TV, dar Pro TV e de mulţi ani în România. A împlinit 21 de ani pe 1 Decembrie.

Am stat la un moment dat să mă gândesc: sunt, de fapt, nou pe postul Pro TV. Şi Acasă TV era tot al trustului. De când sunt aici? Nu vreau să fac o gafă, din 2002 sau din 2003. Sunt vreo 14-15 ani! Am sărbătorit în fiecare an, eram cumva sub acelaşi cort. 

A existat în anii de formare profesională acest vis: să ajungi la Pro TV?

Când eram la facultate la Cluj, ştiu că apăruse Pro TV-ul. Stăteam în cămin şi era emisiunea lui Călinescu, „Ora 7, bună dimineaţa!“. Aveam colegi care-şi împărţeau ziua după programul de la Pro TV. Unii se uitau de la 7.00 la 10.00, alţii de la 10.00 la 16.00 şi tot aşa. Asta ca a doua zi, dacă Florin punea o întrebare şi se nimerea să prindă telefonul, atunci să ştie! Era o efervescenţă, mă gândeam: „Mamă, ce se întâmplă?“. În subsidiar mi-a răsărit cumva ideea asta de televiziune. Datorită lui Florin Călinescu şi acelui moment m-am îndrăgostit de Pro TV. Norocul mi-a bătut la uşă şi m-a adus la Pro TV. Am ştiut că acolo sus cineva mă iubeşte. 

Ca actor la bază, cum priveşti televiziunea? 

Acum cred că o privesc cu destul de multă maturitate. La început era un soi de teribilism, dar în care puteai să-ţi rupi uşor gâtul. Ţi se poate urca la cap, e ca în muzică, poţi să faci un hit şi apoi să dispari. Ceea ce e important e să fii constant. Şi treaptă cu treaptă să-ţi sădeşti cariera. În televizune, asta este foarte important. Dacă apari heirupist, la fel de heirupist o să şi dispari. Dacă nu ştii să gestionezi lucrurile, s-ar putea să regreţi că ai fost în televiziune. Ori eu nu fac aşa. Mă bucur că formatele mari pe care le prezint în Pro TV, mă refer la „Vocea României“ şi la „Românii au talent“, mi-au dat o magnitudine şi o popularitate aparte, la care nu mă aşteptam. Ştiam cum e să te cunoască lumea, dar nu credeam că pot să fiu atât de popular. Adică ştiam ce înseamnă să fii ca Gică Hagi. La un moment dat, apropo, m-am întâlnit cu Hagi în aeroport şi lumea se înghesuia pe amândoi. Iar eu am zis „Mergeţi la domnul Hagi!“. „Nu, nu, nu! Şi cu dumneavoastră vrem poze.“ El, un idol al copilăriei mele, înseamnă o vedetă recunoscută şi în România şi în afara ţării. Nadia Comăneci, Simona Halep! Ele sunt vedete. Noi suntem persoane publice, care se bucură de popularitate. Uite, când munceşti la seriale, o faci pentru ani întregi şi nu apuci să realizezi că munceşti şi că ai succes, pentru că imediat vine alt proiect. 

Apropo, ai jucat multă vreme în seriale. Cum a fost?

Vreo zece ani am lucrat la seriale. Realizam că lumea mă ştia doar când aveam timp liber. Mă bucur că lumea m-a cunoscut drept Pavel Bartoş, dar nu ca un personaj anume. Mă bucur pentru asta, înseamnă că am ştiut să-mi gestionez activitatea de ăst gen. Când au venit aceste lucruri, cumva eram pregătit pentru ele. Au venit pe la 35 de ani. Când eram şi matur profesional, dar şi echilibrat psihic. Când ai o familie, ţi se întâmplă şi în teatru ce ţi se întâmplă, mai vin şi formate de asemenea natură şi contează enorm. Şi echipa a fost foarte importantă. Pentru că mi-a dat relaxarea să fac orice. Noi nu realizasem ce fenomen este „Got Talent“. Abia după prima emisiune ni s-a zis „Mamă, ce audienţe!“. Cred că nici echipa nu a realizat că show-ul va bubui la modul ăsta. Mie mi se părea că fac un lucru normal. Asta pentru că era şi încă este o echipă foarte bună. Atunci le luam ca atare, nu mi s-a urcat la cap. Dar, cel mai important lucru e ca tu ca persoană să fii echilibrată. Mă bucur că toate au venit când trebuia să vină şi am ştiut să le gestionez ca atare. Nu mă consider altfel sau schimbat faţă de cum eram la 35 de ani. Doar lumea din jur s-a schimbat, că mă vede altfel, dar eu mă consider la fel. Sincer, îmi place la fel de mult ciorba de afumătură (râde)

Nu mă consider altfel sau schimbat faţă de cum eram la 35 de ani. Doar lumea din jur s-a schimbat, că mă vede altfel, dar eu mă consider la fel. Sincer, îmi place la fel de mult ciorba de afumătură 

Pavel Bartoş, actor 

Şcoala de la „Căsătorie de probă“

În 2003, ai debutat în „Căsătorie de probă“, cu Alexandru Papadopol. Povesteşte-mi de acea perioadă.

Ăla a fost un proiect în care nu exista tensiune sau încordarea audienţelor. Cei de pe Acasă TV încercau să dezvolte un serial românesc. Atunci am învăţat şi eu cum să stau la cameră, ce înseamnă cruce în televiziune, să nu sar peste axă. Acolo am făcut şcoală. De la regizori, la producători şi maşinişti. Toţi! Ne-am permis acest lucru pentru că nu exista acea responsabilitate ca a doua zi să ne uităm peste audienţe. Şi, culmea, după aia ni s-a zis că a fost un produs foarte bun, peste medie! De când începuseră principalele seriale ne-am interesat. Era un dolce farniente... Hai să nu exagerez, dar era o relaxare în care puteam să ne facem meseria. Era mişto că puteam să greşim, iar a doua zi corectam. Atunci ni se permitea să greşim, acum nu mai putem. Dacă greşeşti, lumea te taxează, o face la cu totul alt nivel. Acum, am norocul că dacă greşesc, lumea nu o ia ca atare. Mă şi bucur pentru acest lucru (râde). Chiar râdeam odată cu Smiley: „Băi, tu îţi dai seama că noi facem toate nenorocirile de pe planetă în emisiune şi lumii îi place, dar şi nouă? Îţi dai seama ce norocoşi suntem?“. Noi copilărim la „Românii au talent“, facem ce vrem. E o copilărie continuă. Oricine, matur fiind, şi-ar dori să copilărească cum o facem noi. Acum mă mai duc şi la Teatrul Odeon, unde fac „Aventurile lui Habarnam“. Tabloul e complet. 

Cu Alexandru Papadopol la repetiţii 

Legat de telenovele, spuneai la un moment dat că Sebastian Papaiani ţi-a zis să mergi pe calea asta.

Da. Colegii din alte teatre se plângeau că nu pot avea colaborări, iar la Teatrul Odeon am găsit înţelegere. La început, când am venit în Odeon, nu am venit cu un statut de la Timişoara. Deşi acolo jucam roluri principale, aici am venit şi am jucat în orice. Trebuia să demonstrez, intram dintr-un spectacol în altul. Mă întreba lumea cum rezist. Rezist! Ştiu să îmi dozez energia. Atunci, mă duceam la ora 7.00 dimineaţa în Buftea, filmam două secvenţe până la 8.00, mă întorceam la 10.00 la repetiţie, până la 14.00. După aceea, fugeam iarăşi la echipa a doua de filmare. Mă mir şi eu cum de am rezistat. Mi-am dat seama cât de pasionat eram de teatru. Lumea îmi zice: „Băi, tu nu ai renunţat o clipă la teatru“. Nu, pentru că iubesc să fac asta. Oamenii din conducere de la Odeon au înţeles că aduc beneficii şi m-au lăsat să fac ce vreau. Numele meu, de bine, de rău, e popular, aduce public la teatru. Mă bucur că e aşa. Când mă duc la un festival de teatru, mă simt bine când ştiu că s-au vândut biletele. Dacă la început lumea venea să mă vadă datorită televiziunii, acum vine pentru că apreciază ce fac şi la teatru. Sunt festivaluri la care mergem de şapte-opt ani. Am putut să transfer popularitatea asta din televiziune în teatru. Papaiani mi-a zis aşa: „Pavele, încearcă orice!“. Ei aveau un ciclu, aşa, îmi povestea. Din octombrie-noiembrie până în februarie-martie repetau la teatru sau aveau spectacole. După aceea, din februarie-martie erau în Buftea până în noiembrie. În filmări, diverse filme, seriale. Aveau acest ciclu, iar cei mai buni intraseră în circuit. Ori noi nu aveam, aşa că mi-a zis să mă raportez la ce am. „Faci strungărie? Nu! Faci actorie! În limitele unui produs, tu începi să-ţi faci treaba cât mai bine. O să vezi ce bine o să fie“, îmi spunea. Şi aşa a fost. Am putut să şi greşesc, dar şi să învăţ din greşeli. 

„Un tip şi un actor simpatic“

Dacă nu apăreai la „Românii au talent“ şi la „Vocea României“, cum crezi că te situai acum?

Probabil că mergeam în aceeaşi notă constantă în care eram: un tip şi un actor simpatic. Iar în timp, lumea cred că m-ar fi cunoscut mai mult. Aş fi încercat să joc, poate, mai mult teatru sau să fac proiecte independente de teatru sau să joc în filme. Dar, din cauza emisiunilor, a trebuit să renunţ şi la alte proiecte, de la film, la proiecte de teatru. Probabil că altfel le-aş fi făcut. Poate că nu aş fi fost la fel de cunoscut, dar nu asta e aşa important. Challenge-ul mare nu e să fii cunoscut, ci ca lumea să se bucure atunci când te vede. Cunoscuţi sunt o gramadă de oameni, dar nu înseamnă că sunt şi iubiţi. 

Challenge-ul mare nu e să fii cunoscut, ci ca lumea să se bucure atunci când te vede. Cunoscuţi sunt o gramadă de oameni, dar nu înseamnă că sunt şi iubiţi 

Pavel Bartoş, actor 

Dacă ţi se propunea să prezinţi „Românii au talent“ cu altcineva în afară de Smiley cu cine crezi că te-ai fi potrivit?

Nu mă văd în altă combinaţie! Poate la început, când mi s-a propus să prezint cu Smiley eram reticent, dar după ce ne-am cunoscut şi l-am cunoscut, oricine ar veni aş refuza. Dacă nu cu Smiley, atunci cu cine? O casă are patru stâlpi. E ca şi cum ai spune că merge construită şi cu trei. Nu! E nevoie de al patrulea. El e acel stâlp. Nu pot să-ţi descriu în cuvinte ce e Smiley în combinaţia asta. 

Un cuplu sudat, alături de Smiley FOTO Pro TV 

Toată lumea îl bate la cap să se însoare. Tu ce îi zici?

E ca şi cum le-ai tot zice copiilor să-şi facă temele. El e o persoană foarte matură, va venit timpul lui, în care va găsi persoana potrivită, pentru că este un om foarte deştept. El este un om foarte bun, pe lângă faptul că este un artist minunat. Toate la timpul lor, bunicul meu aşa zicea. Dacă forţezi ceva, faci cele mai mari greşeli. Va veni şi timpul lui. Când trebuie să te împiedici, te vei împiedica, vorba aia! (zâmbeşte)

O adrenalină aparte

Citeam despre tine că eşti numit de colegi „specialistul în râs“. De ce?

Specialistul în râs? Vorbeşti serios? Mamă, asta ne mai lipsea. Asta mă omoară la televizor, toţi sunt specialişti! Noi suntem o naţie de specialişti. Specialişti în cutremure, specialişti în foaie albastră, în orice! Specialist? Aoleu... Sunt o persoană sociabilă şi cred că de-aia sunt perceput aşa. Nu îmi propun să te fac pe tine să râzi, dar cred că mă simt bine când vorbesc cu cineva. Dacă oamenii zâmbesc cred că este mare lucru. Nu îmi propun ceva în sensul ăsta. E foarte important să îţi şi placă oamenii. Iar eu mă simt bine cu colegii mei, dacă descrierea a venit de la ei. Când mergem în preselecţii, abia aşteptăm să ne vedem, să stăm la un pahar de vorbă. La teatru, mie îmi place foarte mult să merg cu autocarul, deşi lumea nu ştie. „Până la Oradea mergeţi cu autocarul?“ Da! Pentru că suntem o gaşcă mişto la Teatrul Odeon şi ne face plăcere să stăm împreună şi să vorbim. Să ştii că pe oameni nu îi cunoşti decât la drum lung. Iar actorii mari spuneau că lumea se cunoaşte în turneu. Îmi place aşa, mai ales pentru că îmi place să interacţionez.

Unde o să mai apari de-acum încolo?

Vineri încep live-urile la „Vocea României“. Iar mie îmi plac foarte mult, că dau senzaţia aia de spectacol, ca la teatru! Îmi dau o adrenalină aparte. În plus, o să apar în spectacolele de la Teatrul Odeon, pe care îmi face plăcere să le înşir: „Svejk“, un spectacol care a crescut mult şi frumos. A fost şi sold-out. Apoi, „Linişte, sărut, acţiune“, „Natură moartă cu nepot obez“, „Gaiţele“, care se joacă de 15 ani, unul dintre cele mai longevive spectacole din ţară, „Aventurile lui Habarnam“, „Titanic Vals“, „Family Affairs“. Stau şi mă gândesc în câte joc! (Râde) Cum am timp pentru ele? Am timp, că îmi face plăcere! Culmea, am avut şi turnee de teatru în acelaşi timp cu prelescţiile pentru „Româii au talent“. 

Acest interviu a apărut în „Weekend Adevărul“. 

citeste totul despre: