Interviu exclusiv cu Ştefan şi Anca Lungu: „Suntem unul, nu suntem doi“, într-o şedinţă foto de familie

Ştefan, Anca şi Natalia, acasă! FOTO Sorin Stana

De regulă, ai în faţă imagini idilice, imagini pe care cei a căror poveste o spun interviurile vor să le lase în urmă. Şi apreciez talentul acesta al lor. Fiecare se prezintă în public în vari­anta promoţională. Talentul răspunsurilor e să ascundă, al întrebărilor, să descopere.

Interviu de Radu Buzăianu

Dar pe oamenii aceştia trei îi cred. Ştefan, Anca şi Natalia Lungu. Cred că sunt cine povestesc că sunt. El îi zice ei Ancuţa, iar ea îi spune lui, cu seriozitate, Ştefan. Natalia strigă prin casă festiv: „Na Ti!”. E o poveste frumoasă, care tre­ce printr-un moment delicat. Dar şi ele, mo­mentele delicate, fac parte din viaţă. Viaţa e delicată. Şi nu sunt mulţi cei care înţeleg ce înseamnă să te bucuri de ea. Eu vi-i prezint pe doi dintre ei.

Ce nu se ştie din felul în care a început povestea voastră?

Ştefan: E o poveste cu final frumos.

Stai, că încă nu e finalul!

Anca (râde): E o poveste fără final.

Ştefan: Ce se ştie e că a început pe Facebook şi s-a terminat în vreo trei ţări. Ce nu se ştie e că a început într-o campanie electorală. Eram atunci implicat în campania prezidenţială, eu ocupându-mă şi lucrând în publicitate. Sin­gurul lucru frumos care mi s-a întâmplat în perioada aceea a fost că am primit o cerere de prietenie pe Facebook din partea Ancuţei.

Credeam că de căsătorie.

Ştefan: (râde) Nu, nu!

Versiunea coincide sau ai alt început?

Anca: Da, eu i-am trimis o cerere de prietenie. L-am adăugat pentru că mi-a plăcut chipul lui, pur şi simplu.

Ştefan: Eu cred că aşa s-au aranjat astrele. Ăsta a fost debutul poveştii, putea să se întâmple şi altfel. Cred că s-ar fi produs şi dacă, în loc să fiu în campanie electorală, eram în Statele Unite, când am avut probabil cea mai mare oportuni­tate din viaţa mea. S-ar fi întâmplat oricum.

Dar s-a petrecut cam târziu.

Ştefan: Eu cred că s-a întâmplat exact când tre­buia, pentru că la început bărbaţii sunt foarte imaturi. Eu aşa eram. Şi destul de instabil emo­ţional.

Aveai şi o relaţie celebră atunci.

Ştefan: Nu ştiu cât era de celebră, cât mai ales era o relaţie din care ieşeam. Lumea nu ştia.

Le încurc. Era cu Malvina sau cu Albertina?

Ştefan: Cu Albertina. Ieşeam din rela­ţia aceea, Anca ieşea din relaţia ei şi deci ambii eram liberi. Nu ne-am grăbit să rezolvăm formalităţi­le şi de aici o serie întreagă de controverse. Probabil e şi vina mea pentru că nu am dat la momentul oportun explica­ţiile.

Adică a părut cumva că pentru Anca te-ai despărţit de Albertina. Sau, în fine, datorită, nu din cauza.

Ştefan: Da, lucrurile cu ea se terminaseră în urmă cu un an.

Şi atunci te întreb de la obraz, Ştefan.

Ştefan: Te rog!

A fost greu de cucerit Anca?

Ştefan: După, a fost foarte greu. Ea făcuse un prim pas, doar că să-ţi spun ce mi-a făcut după. Spiritul ei, extrem de aprig…

Anca: Am şi faţă de om aprig.

Ştefan (râde): Când am văzut-o pe Facebook, fată drăguţă să mă adauge, trebuie să fie o glumă.

Anca (râde): Am fost o glumă bună.

Ştefan: Până să-mi demonstrez eu capabili­tăţile, ea m-a căutat pe Google. Unde păream însurat. Şi mi-a transmis că a greşit, dar să ră­mânem strict prieteni virtuali. Am tot încercat să-i explic. Că stai, că nu mai este. Că am rămas doar prieteni. Nimic! I-am dat 1.000 de mesaje. Ea, nimic. Era ca o cetate asediată.

S-o lămurim: practic, intraseşi şi tu în campanie electorală.

Ştefan (râde): Da! Doar că eram unicul partid candidat. Pe 14 decembrie era şi ziua mea, m-am aşteptat să-mi spună „La mulţi ani“. Ni­mic! Eu continuam să-i dau mesaje.

Ce părere aveai despre această situaţie a mesajelor?

Anca: Un obsedat!

Să nu influenţăm instanţa.

Anca: Sincer? Îmi părea rău de faptul că nu era o relaţie care să continue.

Mi se pare şi o strategie defectuoasă, să pari un om disperat.

Anca: Era foarte insistent.

Asta în primele zece mesaje. Apoi devine ceva disperat.

Ştefan (râde): Cred că au fost 400 de mesaje, dar erau creative.

Anca: Pe undeva Radu are dreptate. Să ştii că decăzuseşi uşor în ochii mei.

Ştefan: M-am oprit din proprie iniţiativă. Doar că, de Sfântul Ştefan, inexplicabil mi-a trimis un „La mulţi ani!“. Sec.

Acum, te întreb şi eu sec. De ce, Anca?

Anca: N-am un răspuns. Să întreb Divinitatea. Eram acasă la Suceava, la părinţii mei.

Ştefan: Acolo eşti mai aproape de Dumnezeu, sunt multe biserici.

Anca: Ştii cum e de Crăciun, primeşti multe mesaje de la foarte mulţi oameni. Eu primisem multe mesaje de la un singur om. (râde) Îmi pă­rea rău de el. Mă gândeam că poate se simţea singur, dacă mi-a dat atâtea. De-aia i-am zis: „La mulţi ani!“.

Ştefan: După aceea, linişte până de Revelion. Eram singur acasă. Lucram pe calculator.

Anca: Şi eu lucram. Prezentam ştiri din sport la vremea aceea. Programul meu era până la 10 şi jumătate. Aveam messengerul deschis. Iar, din toată lista mea, un singur prieten era online: Ştefan! (râde) Ceea ce mi-a stârnit curi­ozitatea. De ce stă omul acesta pe messenger în noaptea de Revelion? L-am întrebat de ce n-a plecat la petrecere.

Citiţi mai mult în noul număr al revistei OK!, de azi disponibil la toate chioşcurile de presă din ţară!