INTERVIU Cuzin Toma, actor: „La 7 ani, mi-am strâns bani într-un borcan să mă duc să cumpăr speranţă de la bâlci“

INTERVIU Cuzin
Toma, actor:

„La 7
ani, mi-am strâns bani într-un borcan să mă duc să cumpăr speranţă de la bâlci“

Cuzin Toma este cel mai bine cunoscut drept Firicel din serialul Pro TV „Las Fierbinţi“

Cuzin Toma (40 de ani) nu mai crede în speranţă. De fapt, prima dezamăgire din viaţa lui a fost cauzată de dorinţa de a avea speranţă. Crede, în schimb, în muncă şi în ambiţie. Aşa a ajuns actor. Nu pentru că şi-a dorit, ci pentru că s-a încăpăţânat să le dovedească altora că în viaţă poţi să faci orice, numai să ştii ce vrei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cuzin Toma este, fără doar şi poate, cel mai simplu om celebru pe care l-am cunoscut. Am tras concluzia cu mult înainte de a-mi mărturisi, spre sfârşitul interviului, că nu ştie cum să fie popular: „Eu încă n-am învăţat să fiu omul de succes. Nu mi l-am asumat şi nu cred că mi-l voi putea asuma vreodată“. Cuzin Toma are ceva din înţelepciunea lui Moromete, ceva din stilul zglobiu al lui Creangă de a-şi povesti amintirile şi ceva din modestia omului simplu de la ţară, care, brusc, s-a trezit în Capitală. A copilărit muncind pe şantier, iar la 11 ani şi-a luat trăistuţa şi a plecat în lume. Nu ştie exact de ce, îşi dorea mai mult, deşi nu avea visuri măreţe. Voia să facă orice, dar cu două condiţii: să facă bine şi să evolueze. A terminat liceul, a devenit electrician şi a coborât în mină vreme de 14 luni. Apoi a vrut să simtă, aşa că s-a transformat din miner în dansator al Ansamblului „Doina Gorjului“, deşi habar n-avea să danseze. A urmat armata, unde s-a dus de bunăvoie şi de unde a fugit când nu i-au dat permisie să-şi vadă iubita. Fata de care s-a îndrăgostit fulgerător la 16 ani şi de care nu s-a mai despărţit niciodată. Fata care l-a convins să se mute în Bucureşti. „Tu-ţi dai seama în ce intrasem eu? Eu eram miner şi intrasem într-o familie de artişti“, îşi aminteşte zâmbind. Dar şi-a găsit repede locul, n-a suferit de sindromul provincialului. Nu şi-a dorit să devină actor, la admitere s-a prezentat din ambiţia de a le demonstra unor amici cât de mult greşesc. Nu a simţit nicio emoţie în faţa comisiei, dar totul s-a schimbat odată ce a început cursurile. Actoria l-a ajutat să se descopere şi l-a învăţat să fie autentic. Probabil ăsta este şi motivul pentru care nu se va obişnui niciodată cu succesul şi va rămâne mereu cel mai simplu om celebru.    

„Weekend Adevărul“: Citindu-ţi biografia, am fost surprinsă să aflu că, de fapt, Cuzin este numele mic. Care-i povestea?

Cuzin Toma: Da, Cuzin este numele de botez. Pe naşa mea o chema Cuzina şi aşa s-au gândit să masculinizeze numele şi m-au botezat Cuzin. De fapt, este un nume mai vechi de familie, care s-a păstrat de-a lungul anilor şi s-a transformat în nume de botez.

Te-ai născut în...

Drăgăneşti-Olt.

Şi ai copilărit în Gorj.

De când m-am născut (râde). Acolo am copilărit, acolo am învăţat. În comuna Peştişani. Pe un şantier ceauşist. Între sate erau acele şantiere muncitoreşti, acolo se construiau nişte barăci pentru 10-15 ani, cât durau lucrările. Era un şantier care aparţinea de Hidrocontrucţia SA pe care o ştim astăzi. Construiau hidrocentrale, termocentrale, galerii şi alte lucruri.

Cum a fost copilăria pe şantier?

Frumoasă, interesantă şi deloc plictisitoare. Ne jucam toată ziua, nu aveam Facebook, nu aveam internet, exista câte un televizor la şase case. Ne jucam toate jocurile copilăriei, de la şotron, prinselea pe echipe până la ascunselea şi castelul.

„Cu o traistă şi o pungă de un leu“

Ce fel de copil erai?

Harnic şi ascultător. Harnic sigur eram (râde). Mi-e greu să vorbesc despre mine, chiar mi-e foarte greu. Cred că ar trebui să vorbească despre asta cei care mă ştiu de atunci sau de dinainte de actorie, pentru că eu am o viaţă înainte de actorie şi o viaţă după actorie.

Să zicem că erai un copil curajos. E deja emblematică plecarea de acasă pe când aveai 11 ani.

Da, e deja celebră plecarea mea cu o traistă şi o pungă de un leu, ambiţia de a-mi lua viaţa în piept (râde).

A fost dintr-un soi de răzvrătire?

Mai mult sau mai puţin. A fost din dorinţa de a face mai mult sau de a face şcoală. M-am dus în Gorj şi m-am înscris la şcoală.

Ţi-a plăcut şcoala deci.

Şcoala nu cred că-i place niciunui copil, dar au fost materii care îmi plăceau – Istoria şi Geografia –, doar că munceam destul de mult. Erau acele munci pe care le făceau copiii de la vârste foarte mici, de la săpat grădini, săpat vii până la legat, prăşit, cosit. Iar programul meu era dimineaţa la şcoală, după-amiaza la muncă. Dar învăţam cu două săptămâni înainte de vacanţă ca să-mi iau media de trecere, nu am rămas corigent, nu am rămas repetent şi am luat BAC-ul
cu o medie de 8. Acum nu ştiu cât contează, pot spune doar că atunci se învăţa mult mai bine, din experienţa mea, în sensul că într-o clasă erau mult mai mulţi care învăţau sau care ştiau decât cei care nu ştiau sau nu voiau să înveţe.

„Nu aveam visuri, nu-mi doream nimic“

Ce îţi doreai să devii când erai mic, la ce visai?

Nu m-am gândit niciodată să fiu actor, nu aveam visuri, nu-mi doream nimic, poate doar să ajung să-mi fac o familie. Cred că mi-am dorit dintotdeauna o familie. Ştii cum e, fiecare visează la ce nu are sau la ce i-a lipsit cândva. Nu-mi aduc aminte să fi visat la ceva, să-mi fi propus să ajung cineva.

Dar nu aveai vreun talent aparte?

Nu am crezut niciodată în talent. Toţi suntem talentaţi. Talentul este acea sclipire pe care o ai tu la un moment dat sau o ai de la un anumit punct încolo în ceea ce faci. Este capacitatea ta de a-ţi lăsa amprenta, de a fi creativ. Nici în noroc nu cred, nici în speranţă nu cred. Pentru mine, speranţa este ceva ce nu pot cumpăra şi, dacă nu o pot cumpăra, nu o pot avea. Când eram mic, mergeam la bâlciuri şi eu ştiam că de la bâlci se cumpăra tot ce nu puteai cumpăra în mod normal, de acolo îţi luai alviţă, îngheţată. Şi, pentru că tot o auzeam pe mamaia: „Lasă, maică, dacă ai speranţă, le duci pe toate“ – ştii cum e, omul sărac trăieşte din speranţă –, am început să-mi strâng bănuţii într-un borcan să mă duc la bâlciul de Sfântul Petru să-mi cumpăr speranţă. În capul meu, la 7 ani, trebuia să merg la bâlci să cumpăr speranţă, fir-ar mama ei de speranţă.

Şi ai ajuns la bâlci?

Ce să mă mai duc la bâlci? Când m-au prins cu borcanul fraţii mei... „Ce faci, mă?“ „Vreau să-mi cumpăr speranţă!“ „Ce speranţă, mă? De la bâlci îţi iei alviţă, nu speranţă!“ Şi m-au luat la mişto. E, uite, asta a fost prima mea mare dezamăgire. Când afli cum e cu speranţa de fapt, suferi şi prima ta dezamăgire. Mi-au lăsat banii, dar nu-mi puteam cumpăra speranţă, aşa că mi-am luat alviţă.

Despre fericire şi alte greutăţi

 

Crezi că banii aduc fericirea?

Nimic nu aduce fericirea. Fericit eşti sau nu. Banii te pot bucura periodic, banii te pot ajuta să-ţi faci prieteni, cunoştinţe şi o familie, să ai un statut social, dar nu-ţi aduc fericirea.

Tu eşti un om fericit?

Am momente de fericire, dar sunt un om bucuros. Mi-e greu să fiu fericit când ştiu ce se întâmplă în jurul meu, mi-e greu să fiu fericit când ies din satul ăsta şi văd oameni vai mama lor. Mi-e foarte greu să fiu fericit, poate că aşa sunt construit, dar să trăiesc cu bucurie pot. Nu mi-am pierdut capacitatea asta, ba chiar mi-am dezvoltat-o, pot să mă bucur de ce fac eu şi mai ales de ce fac alţii în jurul meu. Asta m-a hrănit şi mă hrăneşte dincolo de orice, dar îţi duci luptele mai departe, că n-ai ce face. 

„În comunism, pe şantier nu ne lipsea nimic, alimentara era tot timpul plină cu de toate“

Cum se simţea comunismul în satul din Gorj? Resimţeaţi limitările regimului?

Respiram comunismul. Ştiam cumva ce înseamnă, pentru că eram foarte aproape de graniţa cu sârbii şi auzeam tot felul de lucruri din Germania. Mai ales până în Revoluţie se vorbea destul de mult despre Occident şi despre ce poţi avea şi ce nu aveam noi: „Băi, există televizoare color!“. Dar nu vedeam limitele aşa accentuate, netrăind într-un mediu cultural sau artistic. Cred că asta te face să vezi limitările, nevoia de cunoaştere, nevoia de a şti care ţi se blochează. Nu-mi dădeam seama exact ce se întâmplă, din contră, abia aşteptam să muncesc pentru patrie, eram pregătit, cum am şi făcut (râde).

Deci nu prea înţelegeai ce şi cum e cu Ceauşescu. 

În ’90 nu înţelegeam ce se întâmplă, eu eram un băiat crescut pe şantier. Plus că trăiau bine şantieriştii. De exemplu, nouă nu ne lipsea apa caldă, nu ne lipsea nimic, alimentara era tot timpul plină cu de toate, inclusiv pâinea se dădea la liber pentru noi, nu pe cartelă cum era peste tot. Şi-atunci 

nu înţelegeam, pentru că imediat după ’90 vedeai cum se surpă o lume. Oamenii ăia trăiau într-o armonie perfectă, indiferent de mediul social din care făceau parte, şi dintr-o dată s-a stricat armonia. Ani la rând nu am înţeles ce se întâmplă. Cum a fost şi cu capitalismul. Eu 

n-am ştiut ce înseamnă capitalismul până nu am început să cumpăr apă plată – „Aha! Ăsta e capitalismul, frate“. Prin ’93 începuseră românii să plece afară şi se întorceau şi ne spuneau că ăia cumpără apă plată şi noi râdeam: „Ăia cumpără apă plată! Hahaha!“. Şi uite-ne azi. Nu numai că luăm apă plată, am vândut tot ce înseamnă apă plată (râde).

Cei care pleacă şi cei care rămân

 

Ai plecat de acasă la 11 ani, nu te-ai gândit să pleci şi din ţară?

Nu m-am gândit niciodată. Am colegi de şcoală şi prieteni din copilărie care au plecat de atunci, imediat. A fost o perioadă în care foarte mulţi au abandonat şcoala, plecau la sârbi, că nu aveai unde să te duci în altă parte, şi de acolo în Germania. Dar nu am avut niciodată dorinţa de a pleca să muncesc în altă parte, mereu m-am gândit să muncesc aici. Dacă aici nu fac nimic, de ce aş face acolo? Voiam să fac ceva pentru mine, pentru evoluţia mea şi creşterea mea socială ca individ. Să plec să ce? Să muncesc? Păi, de ce nu muncesc aici? Că n-ai ce! Nu există aşa ceva. Dar asta ţine de educaţie. Ne gândim să muncim, dar nu ştim ce şi cum şi atunci fugim crezând că ne dau alţii mai bine. Cred că de-asta se pleacă din România. Dintr-o lipsă de educaţie, pentru că omul nu ştie, nu i se dă o direcţie, nu i se dau mai multe variante. Munceşte pentru tine, chiar şi când eşti angajat. Eu, practic, muncesc pentru mine, să fiu mai bun în fiecare zi, să trăiesc din ce fac.

Dar sunt şi oameni care stau ani întregi pe băncile şcolii şi apoi primesc un salariu din care nu-şi pot întreţine familia.

Asta ţine de sistem. Vrei mai mult, faci mai mult. Munceşte 12 ore, depăşeşte-ţi limitele, dar limitele tale, nu alea impuse de contract. Şi o să fie bine. Astea sunt condiţiile sociale, dacă vrei să schimbi, trebuie să faci ceva. Dacă vrei să schimbi, trebuie să te schimbi pe tine. Totul vine din educaţie. Ne-am învăţat să aşteptăm să ni se dea, la început ne dau părinţii, mai târziu prietenii, apoi dacă te simpatizează cineva te angajează pe undeva bine, dar mereu ni se dă. Hai să mai şi facem. Aşa cred. Dacă oamenii ar gândi puţin mai pozitiv şi mai în perspectivă... Ne lipseşte gândirea în perspectivă, gândirea dincolo de pragul casei. Şi când eşti la lucru trebuie să gândeşti dincolo de pragul casei, dar spre interior, e o altfel de gândire. Un profesionist care trebuie să se păstreze într-o permanentă condiţie de lucru, ceea ce e foarte greu. Dar când lucrezi pentru tine, vrei să evoluezi şi atunci serviciul nu ţi se termină că s-a făcut ora 16.00. Mie niciodată nu mi s-a terminat serviciul după program. De multe ori, după ce se termina programul, pentru mine abia atunci începea munca, pentru că atunci aveam timp cu mine să mă gândesc la ce am făcut, la ce nu am făcut, la ce pot face mâine. Dacă nu gândesc aşa, o să o iau tot timpul de la zero, nu e niciun pas în plus, niciun pas în faţa mea. Eu aşa am gândit tot timpul. Azi am bătut un cui, mâine poate îl bat şi pe al doilea, poate şi pe al treilea – sau poate folosesc un holţşurub, că mi-e mai uşor.

La Revoluţie cu lopeţi

 

Unde te-a prins Revoluţia?

Pe şantier. Era unitate militară, ieşiseră pe baricade cu lopeţi că n-aveau arme (râde). Era o unitate militară de infanterişti care erau scoşi la muncă, se construia ţara cu armata şi cu puşcăriaşii, un lucru foarte bun de altfel. Armată nu mai avem, dar pe puşcăriaşi cred că ar trebui să-i scoatem la muncă. Eu, personal, aş construi ţara cu puşcăriaşii, cei care vor să muncească şi cred că ar fi mulţi, ca să scape mai repede de puşcărie.

Ce s-a schimbat după Revoluţie, cum a fost pentru tine?

Nu înţelegeam prea multe, ştiam că putem ieşi din ţară şi că pot veni alţii pe la noi, dar în acelaşi timp eram speriaţi, se surpa o lume în care eu voiam să mă integrez, la care aspiram, nu mai aveam nicio direcţie. Alimentara care până atunci era plină pentru noi, s-a golit, ba chiar s-a închis după un timp. Chioşcul, care până atunci avea pâine proaspătă în fiecare zi, nu mai avea aceeaşi pâine. După care a apărut acea franzelă după care strigau toţi românii, dar care nouă nu ne plăcea, că eram învăţaţi cu pâinea aia proaspătă. Cum să înţeleg eu la vârsta aia? Eu eram educat să am carte de muncă. Eu aşa am fost învăţat, de aici transferul în interes de serviciu din funcţia de miner în funcţia de balerin, în capul meu era că trebuie să am ani pe cartea de muncă. E trist ca după 30 de ani să fim în acelaşi punct, mai rău, chiar dacă vedem color la televizor, la nivel social suntem mai rău. Dar eu cred că se vor schimba lucrurile, de-aia nici nu am plecat, de-aia nici nu-mi educ copiii să plece din ţară, pentru că eu cred că de ei şi de colegii lor depinde viitorul. Şi de noi, noi trebuie să-i susţinem, pentru că dacă fac pentru ei, fac pentru ţară. Şi cred că va fi bine, dar atâta timp cât suntem conduşi de hoţi şi de impostori... Tu în ce crezi? Crezi în România? Crezi în perspectiva pe care ne-o oferă politicienii? Păi, atunci când crezi în viitorul unei ţări, te raportezi la direcţii. Asta e direcţia noastră... de hoţi. Şi eu nu vreau să fim hoţi. Să furi e uşor, pe mine nu m-a speriat şi nu mă sperie nici acum puşcăria, dar nu mă face chiar să o accept. E trist, dar eu cred că se vor schimba lucrurile. De schimbat se schimbă, în bine sau în rău se schimbă.

„Din mină, am plecat direct dansator la «Doina Gorjului»“

Cum de ai ales liceul de reparaţii şi întreţinere utilaj minier?
 
Când am intrat eu la liceu, în ’91, apăruse conceptul de Informatică şi eram foarte speriaţi de tot ce însemnau calculatoare şi informatică. Asta pentru că profesorii ne spuneau că ne radiază, că străinii, că nu e bine (râde). Şi nu ştiam dacă să aleg Informatica şi-mi aduc aminte că foarte puţini dintre colegii mei au avut „curajul“ să se ducă la Informatică, era ceva nou. Am făcut liceul, iar după liceu m-am angajat.
 
Cum ai ajuns să cobori în mină?
 
Din dorinţa de a lucra cu carte de muncă. Era o nebunie în perioada aia. În ’95 se închideau fabrici, uzine, întreprinderi, se demolau inclusiv şantierele în care lucrasem. Nu te mai angaja nimeni. Dacă voiai să lucrezi, efectiv nu mai aveai unde, doar în mină. Galerie-mină, pentru că nu era cărbune, era o mină de anrocamente, care făcea parte din lanţul de hidrocentrale Cerna-Motru-Tismana. Se săpa o galerie pe sub munte din Peştişani-Gorj până la Tismana-Motru. Acum sunt terminate lucrările.
 
Cum a fost prima zi în mină?
 
Te bucuri de prima zi de lucru, dar după şase ore începi să te sperii puţin (râde). Iar eu am lucrat un an şi două luni.
 
Ţi-a fost vreodată teamă, ai avut parte de incidente?
 
Nu mi-a fost niciodată teamă, am avut un mic incident, când am stat puţin prinşi pe acolo, blocaţi de pietre. A fost un moment care ne-a pus pe gânduri şi ne-a motivat. Cred că mi-a fost uşor din punct de vedere psihic, pentru că am coborât în mină mereu cu gândul că nu o să stau acolo prea mult. Eram într-un loc, dar mă vedeam în cu totul şi cu totul altă parte.
 
Unde?
 
La suprafaţă. Eu eram electrician şi m-am gândit că nu rămân mult timp acolo, că sigur o să primesc un post în condiţii, nu neapărat mai uşoare, că dacă nu ţi le face sistemul, ţi le faci tu până la urmă mai uşoare, dar mai bune. Să am totuşi speranţa că mai văd lumina zilei şi a doua zi. Ceea ce s-a şi întâmplat. De acolo am plecat direct dansator la „Doina Gorjului“.
 
Îţi plăcea să dansezi?
 
Al dracului de mult. Deloc, absolut deloc! (Râde) M-am dus că nu erau discoteci, nu erau cluburi, baruri, Facebook, aşa cum sunt azi. Trebuia să intri în vorbă cu o fată şi n-aveai unde şi se mai făcea câte o horă în sat sau te mai duceai la câte un bal.
 
Deci ai plecat din mină la ansamblu pentru a cuceri fete.
 
(Râde) Am plecat de la mină ca să-mi schimb meseria, să fac altceva, altceva care credeam eu că mă va ajuta şi uman, nu numai în evoluţia socială. Voiam să cresc şi emoţional, nu doar financiar. Şi am găsit un loc care să mă ajute să evoluez şi sufleteşte, care mă punea faţă în faţă cu un alt tip de emoţie. 
 
Ce emoţii îţi stârnea dansul?
 
Chiar dacă era dans şi era vorba mai mult de o emoţie fizică, există şi o emoţie afectivă acolo, pentru că lucrezi cu oameni, intri într-o echipă, transmiţi un lucru şi asta te solicită emoţional. A fost un lucru care mă punea faţă în faţă cu mine şi cu stări sau trăiri pe care nu le înţelegeam. Sub o formă sau alta, acolo mi le manifestam şi cred că asta m-a şi ajutat cumva să stau, am făcut destul de repede performanţă. 
 
Dar te-ai pregătit înainte? Ziceai că nu ştiai să dansezi.
 
Da, da, am făcut nişte cursuri înainte, de dans clasic şi balet. Când eram în mină m-am dus să mă pregătesc. Iniţial, eu trebuia să mă angajez cu jumătate de normă, dar, după o lună de pregătire, directorul a fost atât de încântat de mine, încât mi-a făcut contract cu salariu întreg, dar oricum era un salariu mic faţă de cât câştigam în mină. E ca şi cum ai câştiga azi 500-600 de lei. Dar nu conta la vremea aia salariul, când eşti foarte tânăr şi vrei să faci altceva nu prea te gândeşti la cât câştigi atunci, te gândeşti ce poţi să faci ca să câştigi mai mult mai târziu, atunci când chiar ai nevoie.
 
Ai fost în turnee cu ansamblul, ai văzut ţara?
 
Am mers peste tot cu ansamblul, am lucrat vreo trei ani până când am plecat în armată.
 

Când a sărit gardul

 
Cum au fost anii de armată?
 
Sunt unul dintre cei care cred că le-a prins bine armata. Ba chiar m-am dus la cerere, în ’96-’97 cred că m-am încorporat. Eu m-am dus la cerere de frică, nu care cumva să uite de mine şi să mă ia la 30 de ani, până la 35 de ani armata era obligatorie. Eu chiar am vrut să o fac. Atunci am avut un an de pauză, în care să mă gândesc ce fac mai departe. Şi mi-a prins bine. Am fost radiotelegrafist, am învăţat codul Morse. Am stat pe centrala staţiei radio. Am învăţat lucruri interesante în armată, plus ordine şi disciplină, care lipsesc multora. 
 
Deci nu îţi pare rău. Te întreb pentru că am auzit de multe ori cuvântul „umilinţă“ în dreptul poveştilor despre armată.
 
Absolut deloc. Era şi umilinţă, erau acele legi nescrise, dincolo de regulament, pe care nu le puteai controla. În armată erau 300 de adolescenţi, fiecare cu bagajul lui de cunoştinţe şi cu educaţia lui, dar acolo toţi eram îmbrăcaţi la fel, iar bătaia de joc pe care o primeai ca soldat o primeai nu de la cadrele militare angajate, ci mai mult de la colegii tăi mai mari. Ăia erau cei care făceau miştouri.
 
O amintire importantă din armată?
Am făcut şi prostii în armată (râde).
 
Vai! Ce?
 
Am fugit, dar am fugit să mă întâlnesc cu iubita mea. Le-am zis că nu vreau permisie de sărbători, ci doar să-mi dea învoire să-mi văd prietena. Nu mi-au dat şi atunci am sărit gardul de nebun şi am plecat în oraş. Am stat toată noaptea.
 
Ai fost pedepsit?
 
Păi, cum altfel? (Râde) De dimineaţă, când m-am întors, a trebuit să suport consecinţele. M-au mutat disciplinar, m-au mutat din Târgul Jiu în Sadu, la o subunitate. Tot pe centrala telefonică am ajuns până la urmă. Mă ocupam de tot ce înseamnă comunicare între unităţi.
 
Dar nu erai în vreun fel privilegiat, nu? Nu erai scutit de înviorare, să zicem?
 
Absolut deloc, armata era armată. Te scutea în sensul că aveai alt program, poate nu făceai înviorarea în acelaşi timp cu ceilalţi, dar o făceai, mergeai la instrucţie, la tras cu arma. Plus că trei luni toată lumea avea acelaşi program, după aia armata devenea mai uşoară, când ţi se dădeau sarcini specifice. 
 
Spuneai că armata a reprezentat un an în care să te cunoşti pe tine şi să-ţi dai seama ce vrei să faci. La ce concluzii ai ajuns?
 
Am vrut să mă fac popă, pentru că părinţii mei spuneau tot timpul: „Băiatul ăsta are voce puternică, îl dăm la seminar să-l facem preot“. Am ratat lucrul ăsta. Am vrut, dar m-am răzgândit, tocmai pentru că în armată m-am gândit mult şi, vorba lui Nea Mărin, „ce fac, rămân prostul satului?“. Tre’ să fac şi eu facultate, trebuie să învăţ, m-am ambiţionat. Dar ce să învăţ? Nefiind premiant sau foarte studios la şcoală, nu ştiam ce şi am zis „gata, preot mă fac.“ Am stat şi m-am gândit, am început să citesc despre biserici şi religii. Cred că în armată eu am realizat că mai sunt şi alte religii. Şi mi-am pus multe întrebări la care nu am găsit răspunsuri şi până la urmă am renunţat la preoţie.
 

„Când am venit în Bucureşti locuiam într-o baracă“

Ai venit în Bucureşti la Facultatea de Sport. Cum ai luat această decizie?
 
În armată mi-am dat seama că mie îmi plăcea sportul. Făceam sport şi am zis că la facultatea de sport nu e mult de învăţat (râde). Plus că am vrut să vin în Bucureşti pentru iubita mea.
 
Cristina, actuala ta soţie, de care te-ai îndrăgostit la 16 ani.
 
Da, de când am cunoscut-o pe un lac, unde se duceau copiii să facă baie. Am văzut-o şi trei ani n-am mai văzut nimic în faţa ochilor. (Râde) 
 
Adică nu ţi-au mai trebuit alte fete?
 
Nu, chiar n-am mai vorbit cu ea trei ani. Ea venea doar în vacanţe la ţară. Am căutat-o, am urmărit-o şi am văzut-o doar de vreo trei ori în cei trei ani. Eu oricum eram un puşti de 16-17 ani, incapabil să vorbească sau să-şi articuleze vreun gând. Plus că eu lucram în mină, ea terminase liceul de arte plastice la Craiova.
 
Şi cum s-a produs reîntâlnirea?
 
Ne-am întâlnit la discotecă, am scăpat-o de golani (râde). A doua zi ne-am întâlnit pe stradă, am intrat cu ea în vorbă, am cucerit-o cu vorbe dulci, cu bunătate şi îngăduinţă, şi din momentul ăla nu ne-a mai despărţit nimic.
 
 

Meditaţii la Română cu mama-soacră

Şi ai venit după ea la Bucureşti. Ţi-a fost greu să faci tranziţia?
 
Nu mi-a fost deloc greu, nu m-am speriat, ştiam că o să-mi găsesc locul.
 
Ai fost discriminat?
 
Am fost, dar n-am luat în seamă, n-am avut sindromul provincialului. Pentru că eu veneam de pe şantier, nu veneam de la ţară, nu veneam dintr-un oraş de provincie, nu veneam de niciunde. Eu veneam din ACH Bistriţa Gorj, eu locuiam într-o baracă când am venit în Bucureşti, adică ce sentiment să am? Am fost învăţat să tratez oamenii de la egal la egal, să nu mă simt nici mai mic, nici mai mare.
 
Părinţii Cristinei ce-au zis de relaţie?
 
Tu-ţi dai seama în ce intrasem eu? Eu eram miner şi intrasem într-o familie de artişti, de oameni de cultură, mama ei era profesoară, tatăl ei era inginer, iar ea, artistă. Îţi dai seama cum eram eu... La întâlnirile cu ei nu trebuia să vadă şi să simtă... Cumva, am reuşit să-i păcălesc până n-a mai fost nevoie să mă prefac în faţa lor. Ei m-au plăcut oricum, am avut o relaţie foarte bună. Mama ei, fiind profesoară de Română şi Franceză, chiar m-a învăţat gramatică. Mă hotărâsem să dau la Sport şi mama ei m-a învăţat să vorbesc, să scriu cât de cât corect şi aşa am intrat la Facultatea de Sport, dar nu am terminat-o, pentru că în 2002 m-am apucat de Actorie. 
 

„Lasă că vă arăt eu vouă! Intru şi la Actorie!“

Ce te-a împins spre actorie?
 
Ambiţia, orgoliul, nevoia de a demonstra încă o dată că în viaţă faci ce vrei, numai să ştii ce vrei.
 
Cui voiai să-i dovedeşti?
 
Am dat la Actorie în urma unei discuţii avute pe holurile unui cămin. Se făcea o discriminare profesională, pentru meseria aia trebuie să faci nu ştiu ce, pentru aia altceva şi s-a ajuns şi la actori. Ziceau: „Domne, ca să fii actor trebuie să provii dintr-o familie de cultură“. Greşit! Mai ales că e o meserie, o profesie de creaţie, trebuie să-ţi placă şi să o simţi sau să te placi tu în meseria aia, în mediul ăla. Dacă te placi pe tine te vor plăcea şi alţii. Şi-am zis: „E, lasă că vă arăt eu vouă. Să vedeţi că intru şi la actorie!“. (Râde)
 
Deci ai dat admiterea doar pentru a le dovedi prietenilor că greşesc.
 
Cam ăsta a fost impulsul, după care a fost o necesitate, o nevoie de-a mea de cultură. Eu nu aveam niciun gând să fac actorie, nici nu visam, nici nu mă interesa, dar procesul de a învăţa pentru acel examen a schimbat ceva în mine. Andi Vasluianu, căruia îi mulţumesc, mi-a schimbat percepţia şi modul de a acţiona şi reacţiona. Prin simplele discuţii, Andi a reuşit să mă facă să văd dincolo de un cuvânt şi să mă facă pe mine să mă văd dincolo de ce vreau să spun.

 
Şi a venit ziua admiterii. Cum a fost?
 
A fost foarte uşor şi frumos. I-am avut în comisie pe Adrian Pintea, Doru Ana, Mircea Albulescu, Dumitru Colceag, Florin Zamfirescu. Eram sâsâit, aproape peltic, nu prea puteai să înţelegi ce spun. Bine, nici acum nu vorbesc prea clar, de-aia vorbesc repede, ca să distrag atenţia (râde). Dar n-am trăit emoţia unui examen, n-am trăit deloc panica şi frica pentru că nu aveam dorinţa aia profundă de a mă face actor. Eram foarte relaxat, îi încurajam şi pe colegii de pe holuri: „Haideţi, mă! Sunteţi nebuni? Intraţi şi ziceţi ce aveţi de zis“.
 
Ce s-a schimbat apoi?
 
Mi-a plăcut, nu m-a interesat decât să cunosc oameni care îşi fac treaba foarte bine şi de la care să învăţ şi eu. Şi asta am făcut toată facultatea, când nu se făceau cursuri, eram prin teatru, la repetiţiile lui Ciulei sau ale altora. Mi-a plăcut mult, mi-a plăcut procesul, mi-a plăcut de mine, am început să pot să-mi exprim gândurile, mi-a plăcut că am început să-mi înţeleg anumite gânduri, sentimente, emoţii, mi-a plăcut că am început să pot comunica, cred că asta mi-a plăcut foarte mult, asta m-a ţinut şi nu mi-a mai dat drumul. Unii zic că am avut noroc, eu zic că am avut destul de multă putere de muncă şi ambiţie. Aşa am făcut în primul an de facultate primul film de lungmetraj şi multe scurtmetraje. Plus că eu trebuia să şi câştig repede bani, pentru că nu-mi dădea nimeni niciun leu. 
 

„Încă n-am învăţat să fiu omul de succes“

Cum ţi-a ieşit Firicel din „Las Fierbinţi“ în cale?
 
Mi-a spus de el Dragoş Bucur. Am dat probă, nu ştiam ce se întâmplă, am venit cu o propunere de abordare a textului, am venit cu ceva în plus, m-am gândit dincolo de textul de la probă şi asta le-a plăcut la mine. De exemplu, în primul sezon, personajele jucate de mine şi de Adrian Văncică erau secundare, eu trebuia să apar doar în trei episoade, dar mi-am făcut bine treaba. Eu am muncit cu sufletul, nu cu creierul.
 
Există corespondenţe în viaţa reală a acestui personaj?
 
Da, au fost mai multe persoane care m-au inspirat. Foşti colegi de pe şantier, râsul este al fostului meu profesor de actorie, Puiu Şerban, la el l-am auzit prima dată.
 
Aşadar, toată această paletă de meserii te-a ajutat în cariera de actor.
 
Absolut. Dacă te soliciţi foarte mult fizic, capeţi o mobilitate fizică. În momentul în care intri în contact cu foarte mulţi oameni din categorii sociale diferite şi eşti onest în interacţiunea cu ei, capeţi o mobilitate interioară care te ajută, mai ales în actorie. Capeţi o uşurinţă de a trece şi a înţelege mai multe sentimente şi emoţii.
 
Cum ai primit acest succes? Pentru că, practic, e rolul care te-a propulsat.
 
Nu mă aşteptam la un asemenea succes, nu mi l-am asumat şi nu cred că mi-l voi putea asuma vreodată. Dar e mult spus succes, am căpătat un anumit tip de popularitate, iar pentru asta nu eşti pregătit niciodată. Eşti pregătit poate doar dacă asta îţi doreşti dintotdeauna. Eu încă n-am învăţat să fiu omul de succes. 

„Procesul, nu succesul“


Te agasează va să zică această popularitate.
 
Uneori, da, dar asta din cauza lipsei de educaţie a unora. Dar până la urmă trebuie să-i înţelegi şi pe aceştia, aşa îşi manifestă bucuria, chiar dacă mai mitocan sau mai de prost gust. Suntem oameni înainte de a fi actori. Suntem oameni, cu trăirile noastre, cu probleme, cu bune şi cu rele. Dar asta-i meseria.
 
Ţi-a fost vreodată teamă că vei rămâne veşnic Firicel?
 
Mi l-am asumat, mi-am asumat orice. Dacă se termină serialul, voi face altceva, chiar dacă în memoria colectivă poate voi rămâne Firicel. Dar oamenii uită mult mai repede azi decât acum 20-25 de ani, pentru că au acces la mult mai multe informaţii şi lumea se schimbă mult mai repede. După „Las Fierbinţi“ am făcut „Aferim!“, am făcut „Comoara“, „Bucureşti Non-Stop“, anul trecut am făcut „Pronunţare“. Anul ăsta am făcut „Moromeţii“, unde joc un personaj nou, sunt un comunist, un agitator.
 
Ai un top al filmelor tale?
 
Toate filmele mele sunt de suflet. Nu tot timpul ceea ce îţi place ţie sau ce te satisface e şi de succes, ba se întâmplă fix invers de multe ori. Dacă urmăreşti succesul s-ar putea să fii într-o permanentă dezamăgire. Aşa că procesul, nu succesul.
 
 
Ai tot schimbat meserii. Te-ai gândit vreodată să renunţi şi la cea de actor?
 
Dacă mi-am dorit ceva, mai ales în ultimii ani când am avut dezamăgirile mele, mă refer strict la meserie, a fost să fac ceva să nu mai depind de meserie, să nu mai trăiesc din actorie. Până acum ziceam că nu regret nimic, că n-aş schimba nimic, acum pot spune că aş face în aşa fel încât să mă dezvolt cumva în actorie, dar să reuşesc să trăiesc din altceva.
 
Să fii mai selectiv, poate?
 
Nu, că selectiv am fost sub o formă sau alta, dar să nu depind de ceva ce nu ştiu când şi cum vine. Dar asta e greu din cauza sistemului, e o nesiguranţă. Eu am ajuns la 40 de ani şi e foarte greu să nu ai o siguranţă după 20 de ani de muncă, adică e obositor psihic, şi cam aşa trăieşte toată societatea. Sper ca voi la 40 de ani să nu trăiţi aşa. Această nesiguranţă îţi dă o nelinişte şi nu te lasă să te bucuri în profunzime.
 
Care a fost primul film şi primul spectacol de teatru pe care le-ai văzut?
 
Primul film a fost „Zorro“. În fiecare weekend venea caravana cinematografică: „În seara asta va rula filmul «Zorroooo»!“. Şi ne duceam. Prima piesă de teatru cred că a fost „A 12-a noapte“, după multe insistenţe: „Hai, hai la teatru“. Apoi au fost spectacolele lui Puric din vremea respectivă, din anii 2000. Teatru clasic mai văzusem la televizor, dar acele spectacole mi-au dat o formă de manifestare artistică nouă, a fost incredibil. Apoi, în facultate, am văzut foarte multe piese de teatru. Şi la un moment dat m-am oprit.
 
De ce?
 
Mă ajută să văd un spectacol bun, nu doar piese de teatru. Adică un spectacol care să mă provoace, să mă pună pe gânduri. Sunt şi dezamăgit probabil, pentru că la un moment dat când vezi multe, multe începe să nu-ţi mai placă. La început îţi place tot, iar mai târziu devii selectiv, pretenţios şi cauţi doar acele lucruri care chiar te hrănesc, nu care te consumă.
 
Ce ai învăţat în toţi anii ăştia din meseria de actor?
Am învăţat să fiu, nu să mă fac că sunt. 
 
citeste totul despre: