INTERVIU Andrei Gheorghe, realizator de radio şi TV: „Niciodată nu am putut să râd la glumele de Revelion. Toma Caragiu mă plictisea de muream“

INTERVIU Andrei Gheorghe, realizator de radio şi TV: „Niciodată nu am putut să râd la glumele de Revelion. Toma Caragiu mă plictisea de muream“

Andrei Gheorghe, omul care se bucură de trecut şi iubeşte viitorul. Ne-ar trebui mai mulţi oameni ca el FOTO David Muntean

AMINTIRI Andrei Gheorghe (53 de ani) este unul dintre oamenii care au scos românii în stradă. El povesteşte, pentru „Adevărul“, cum „o minoră revelaţie“ a dus la naşterea unui adevărat fenomen: Revelioanele Pro TV

Ştiri pe aceeaşi temă

Când vorbeşte despre Revelioanele din stradă, Andrei Gheorghe se agită pe canapea, trăieşte intens fiecare aducere aminte şi mai că pare că din clipă în clipă se va ridica şi cu un microfon imaginat va da startul unui Revelion chiar acolo, în sufragerie, pentru a mă face să înţeleg măcar un pic mai bine cât de frumos era totul. E bucuros. Însă tonul lui se schimbă brusc când îşi aminteşte de nopţile dintre ani petrecute în faţa televizorului. Se încruntă şi îmi spune că toţi erau „oribili, alb-negru, plicticoşi“. Şi mai aveau şi glume proaste. Cu Revelioanele Pro altfel a stat treaba. O armată de oameni lucra pentru ca totul să iasă perfect. Bineînţeles că, în realitate, nu există aşa ceva şi nimeni nu l-a putut împiedica pe George Vintilă să-şi rupă toate oasele sau pe Vali Bărbulescu să determine, fără voie!, o mulţime de oameni să înjure ca pe stadion. Tocmai detaliile astea au clădit un fenomen, care astăzi este doar o amintire, căci „maşinăria“ Pro a renunţat să mai scoată românii în stradă de Revelion. Şi atunci e firesc ca Andrei Gheorghe să râdă în hohote şi să se lase pradă nostalgiei când rememorează acele vremuri. 
 
„Adevărul“: Pro TV a lansat moda Revelioanelor în stradă. Citeam că a fost ideea ta. 
 
Andrei Gheorghe: Am citit şi eu. M-a bufnit râsul. Ia uite, mă, Gheorghe e plin de idei! Nu! Ideea mea a fost să utilizăm Pro TV-ul, care era un uriaş emiţător şi o goarnă imensă, în folosul nostru, al Pro FM, să ne facem cunoscuţi şi remarcaţi. Mai ales că în perioada respectivă la radio nu se auzea deloc muzică românească. Pro FM-ul avusese câteva tentative, dar niciuna nu funcţionase. Ultima fusese „Star Station“. Arăta foarte bine. „Star Station Pro FM, recunoaşte de pe acuma că e cel mai bun refren“ (fredonează cu voce groasă – n.red.), cântat de Timpuri Noi. Foarte mişto, atâta doar că, la câteva luni după campanie, oamenii au plecat pentru că era prea sofisticat, prea american (se strâmbă sugestiv – n.red.) Nu ştiam ce să mai facem, iar într-o zi am avut o minoră revelaţie.
 
Şi anume?
 
Că muzica românească este şansa şi obligaţia noastră. Radiourile erau de un snobism...
 
Era totuşi o consecinţă a Comunismului. 
 
Da, pentru că în timpul Comunismului nu aveai voie. Normal că oamenii şi-au zis: «Gata! Noi nu mai punem decât tot ce n-am avut voie.» Eu şi colegii mei când am făcut radioul, l-am făcut pentru a pune muzica pe care o ascultam noi acasă, pe discurile noastre. Cam atâta media înţelegeam noi atunci. (Râde) Drept pentru care s-a lansat o acţiune importantă care s-a numit „Propaganda“ şi am făcut un concert de 24 de ore, unde s-a cântat tot ce se putea cânta. BUG Mafia, Vama Veche, Iris, Holograf, Viţa de Vie, Racla, Paraziţii, Andre. Tot. Şi a mers foarte bine. 
 
Şi aşa au mers şi Revelioanele Pro TV.
 
Da. Revelioanele au început să expună, într-un mod extrem de spectaculos pentru români, muzica românească. Noi am utilizat această platformă, pe care Pro TV-ul a creat-o din nişte raţiuni foarte clare şi deştepte, comerciale. Adică, identificarea unui loc şi transformarea unui eveniment în ritual. Mintea consumatorului să aştepte acel moment. 
 
Cum a făcut şi cu seria „Singur acasă/ Home Alone“.
 
Exact. A venit Crăciunul, avem „Singur acasă“. 
Pro TV când construia ceva se asigura dinainte că starea de aşteptare există şi că succesul va fi acolo. Atât de bine au mers mecanismele. Concertele de Revelion pentru Pro TV erau strict pentru onoare, pentru fală şi mândrie. Pentru că rtingul era la Antenă. 

O uzină care nu producea

Revelionul era făcut mai mult pentru prestigiu.
 
Exact. Pro-ul, în general, a mers pe „punct ochit, punct lovit“. Ştia ce face. Când construia ceva se asigura dinainte că starea de aşteptare există şi că succesul va fi acolo. Atât de bine au mers mecanismele. Adrian Sârbu era cel care conducea şi implementa aceste mecanisme, care ne-au permis să putem executa absolut orice, să avem resurse. Ulterior, Revelionul a devenit un fenomen şi Pro-ul a fost cumva obligat, în ciuda nevoilor sale financiare directe, să întreţină o uzină care nu producea. Concertele de Revelion pentru Pro TV erau strict pentru onoare, pentru fală şi mândrie. Pentru că ratingul era la Antenă. 
 
Ce înseamnă „resurse enorme“?
 
Nu ştiu sume şi cifre. Însă cel mai mare şi cel mai tare, cel mai puternic şi cel mai mişto a fost cel din anul 2000, „Millennium“. A fost pregătit de o armată întreagă. 
 
Cum lucra această „armată“?
 
Pro-ul a fost primul loc în care am văzut şedinţe chiar ca la armată, la care participau minim 60 de oameni, dar erau mult mai mulţi implicaţi. Se lucra cu mult timp înainte, de prin octombrie. Prima dată se venea cu o idee, ne gândeam care să fie schema astfel încât să fie diferit de ce se făcuse în trecut. Trebuia să ai un concept bun. Trebuia să ai o echipă bună de producători care să ţină foarte bine în frâu toate elementele care participau la realizarea producţiei. Trebuia să ai un pachet bun de muzicieni şi prezentatori, pe care oamenii să vrea să-i asculte. Apoi, se stabilea cine se ocupă de lumini, cine se ocupă de artişti, cine se ocupă de căldură, cine se ocupă de primărie. Ăla care se ocupa de primărie avea întotdeauna o geantă plină cu bani cash. „Avem probleme cu pompierii?“ Se scoteau banii. 
Nici un artist nu voia să intre în jurul trupelor Paraziţii şi BUG Mafia. Hip-hop-ul în trecut era la fel de malefic cum sunt manelele în ziua de azi. Se credea că hip-hop-ul o să tâmpească tinerii, care vor deveni reacţionari cu pantaloni lăsaţi în vine.
O practică de actualitate.
 
Da, inspectorii ISU nu veneau să facă ceva, ei veneau ca să-şi ia ceva. (Râde) În final, aranjai să fie şi jandarmi, şi pompieri, şi, în general, dacă îţi făceai treaba, ieşea totul bine. Bineînţeles, existau şi drame, lacrimi, plânsete. „Eu nu intru după ăla“, „Ba eu nu intru după ăla“. 
 
De cine se fereau cel mai tare?
 
Ştiu că nimeni nu voia să intre în jurul trupelor Paraziţii şi BUG Mafia. (Râde) Hip-hop-ul pe vremea aia era la fel de malefic cum sunt manelele în ziua de azi. Se credea că hip-hop-ul o să tâmpească tinerii. Vor înjura tinerii, vor fi reacţionari cu pantaloni lăsaţi în vine. Nu e frumos, nu e elegant. Acest gen avea o audienţă foarte clară, dar mică. De exemplu, vedeai o mulţime de lume care se distra, iar în mijloc era un grup compact care striga de la începutul serii obscenităţi: „M***, m***, m***, noi vrem B.U.G. Mafia! M***, m***, m***, noi vrem Paraziţii!“ Ceea ce era foarte mişto, pentru că tu trebuia să construieşti un concert live şi să nu-ţi intre înjurăturile în direct. Iar tu nu poţi să vorbeşti cu 15.000 de oameni şi să le spui: „Vă rog frumos, ştiţi, trebuie să intrăm în live, şi dacă se poate...“

Zeci de mii de români au fost prezenţi la primul Revelion în stradă organizat de Pro TV (1999 – 2000) FOTO Arhivă Pro TV

Revelionul ca un stadion de fotbal

Şi cum vă descurcaţi?
 
Concertul într-un fel merge live acolo, în alt fel este găzduit live pe Pro FM şi în alt fel e găzduit live şi pe Pro TV. Asta înseamnă că tu stai cu casca în ureche şi sunt tot felul de numărători: „la ora aia e o pauză“, „între Călinescu şi Popescu, fiţi pregătiţi şi intraţi cu...“. Eram cu desfăşurătorul la secundă, dar una e ce vorbeşte echipa şi alta e ce se întâmplă. „Ne-am decalat două minute.“ „Alo! Ce facem două minute?“ Şi la un moment dat a fost un decalaj din ăsta. Pe vremea aia DJ era Vali Bărbulescu şi i-am zis: „du-te, bă, în faţă“. El era un foarte bun MC, dar era MC de club şi una e când trebuie să vorbeşti în faţa a mii de oameni. Cadenţele sunt altfel, discursurile sunt altfel. Şi mai e şi un know-how pe care trebuie să-l posezi. Iese Vali al meu şi începe cu obişnuitele: „Hei-Ho! Hei-Ho! Pregătiţi-vă! Începem, intrăm în live. Bravo!“ O singură problemă, el nu le avea deloc cu fotbalul. Zero. Şi face greşeala fundamentală să pregătească intrarea în direct ţipând: „Ooooo!“ Lui i s-a părut o idee bună şi ţie ţi se pare o idee bună, dar tu nu ştii fotbal. Ştii ce face stadionul aici? Înjură! (Râde)
 
N-aţi avut cum să cenzuraţi, deci.
 
Nu, dar eu m-am prins, m-am dus în faţa lui Bărbulescu, i-am luat microfonul, oamenii au înjurat, dar am întârziat câteva secunde şi am intrat pe live inocenţi. Dar a fost malefic. Oamenii înjurau şi noi: „Bună seara, suntem la Pro TV“ (n.r. – cu o voce suavă). Am scăpat atunci la milimetru. Şi în general asta se întâmpla. Ăla intră, nu-i merge sunetul, nu-i convine, dincolo nu s-a auzit bine, iar tu îi întreţii pe toţi, trebuie să-i ţii şi în format, să-i ţii şi bine dispuşi. Dar atmosfera era senzaţională. Erau concerte foarte mari, artiştii se expuneau unui public la care altfel nu aveau cum să ajungă şi uite aşa, încet-încet, muzica românească a devenit din „mai dăm şi noi o piesă“ în ceea ce este astăzi.
 
Aminteai de „Millennium“.
 
Da, acolo au fost o sumedenie de idei mişto, nu toate ale mele. (Râde) S-a apelat la Ducu Darie şi el a venit cu un concept destul de teatral. Era vorba de un fel de curte a misterelor, saltimbanci care dansau, unindu-se cu toţii într-un reper comun care este scena şi din scenă începe să iasă un înger uriaş. Îngerul Mileniului care era alb, auriu, argintiu şi se ridica cu aripile desfăcute şi devenea mai mare decât scena, iar la un moment dat rămânea în suspensie şi apoi se ducea în sus. O construcţie imensă. Surprinzător, totul a mers bine, adică totul s-a legat, în timp ce în jurul nostru natura era cu picioarele în sus. 

„Motanul“ Mocanu, încolăcit în îngerul Mileniului

Cum a decurs?
 
A fost o furtună îngrozitoare în mijlocul Bucureştiului. Dar tocmai chestia aia l-a făcut unic. Pentru că fiind condiţiile atât de demente, oamenii au intrat într-un fel de vibraţie: „Da, putem! Nu ne lăsăm“. Nu s-a văicărit nimeni, nimeni nu s-a mai plâns. Intrau fetele pe scenă în chiloţi şi la buricul gol, chiar dacă bătea vântul şi ningea cu fulgi mari. Imaginea era absolut uluitoare, era ceva suprarealist. A fost foarte greu, imposibil de greu. Nu se vedea nimic. Toţi lucram pentru marea numărătoare şi aia trebuia să iasă la secundă. 
 
A ieşit?
 
Când se dădea startul din Pro TV, în exact acea secundă trebuia să se ridice îngerul. Şi îngerul s-a ridicat, atâta doar că a luat cu el şi pe un coleg de la producţie, pe Călin Mocanu. Era vântul atât de puternic încât oamenii au încercat să-l ţină în tensiune cât să-l controleze. Deşi era gras ca un dop Mocanu al nostru, îngerul s-a dus cu Mocanu în sus. (Râde)
 
Şi? Ce s-a întâmplat cu Mocanu?
 
Toţi urlau disperaţi, şi afară, şi în căşti, şi pe comunicaţie internă: „Tăiaţi cablurile“. Şi o altă voce se auzea în toată hărmălaia aia: „Nu, că-l pierdem pe Mocanu“. Sârbu, care era la Hilton şi se uita de pe balcon, cumva a înţeles că s-a încolăcit un motan în înger. (Râde) Dar totul a ieşit perfect, s-a legat totul la milimetru. Am fost foarte încântaţi. Şi nimeni nu a păţit niciodată nimic, dar asta nu înseamnă că nu ar fi putut să păţească. 
 
Au fost un soi de lecţii.
 
Da, au fost concertele în care am învăţat. Am învăţat că dacă mă urc pe scenă e bine să am ochelari de soare. 
 
De ce?
 
Pentru că nu vezi moneda când vine. Oamenii aruncă cu monezi, se distrează. Îţi vine în ochi şi nu o vezi. Am ajuns la concluzia asta când şi-a spart capul colegul de lângă mine. Sau când George Vintilă a învăţat că crowd surfing-ul (n.r. – când o persoană este plimbată pe deasupra capetelor spectatorilor de către aceştia) în România mai are de aşteptat. A venit urlând, a sărit de pe scenă şi toată lumea s-a dat la o parte. S-au rupt toate oasele în el, dar şi-a revenit repede. 
Nu am avut niciodată niciun accident, sute de mii de oameni, iar noi vorbim de anii de după ’90. Dar ţara a evoluat în aşa hal că nu mai e în stare să producă un concert cu 400 de oameni într-un club. Ruşinos
Petreceaţi după?
 
Da! (Râde) Închideam şi făceam urgent un micro-Revelion al nostru, care dura cam o oră, într-un cort separat şi unde lumea se îmbăta foarte repede. Cântăreţii îşi făceau de cap. Erau invitaţi toţi cei care fuseseră acolo, începând de la ultimul paznic până la artişti. La sfârşit, ni se mulţumea tuturor. Era un moment în care ne simţeam bine de tot. 
 
Unul dintre cele mai reuşite Revelioane Pro TV a fost cel din 2000 FOTO Arhivă Pro TV
 
Anul acesta Pro TV a renunţat „să iasă în stradă“.
 
Era normal, genul ăsta de întreprindere, oricum ai face-o, te costă câteva mii de euro. E enorm de scump. Locul, asigurarea perimetrului, gândeşte-te câţi oameni, câte resurse, pompieri, jandarmi, iar noi făceam asta, aveam caiete de sarcină unde pompierii erau băgaţi, era obligatoriu să fie acolo. Se întâmplă o bătaie, pe unde ieşim? Face cineva o măgărie, încotro ne repliem? Aveam forţele noastre de ordine. Noi a trebuit să învăţăm pe spinarea noastră. Ce faci când o gaşcă de beţivani demenţi începe să arunce cu sticle în scenă? Ce faci în momentul ăla, cum ieşi? Pe de altă parte, sunt oameni care au venit cu copii. Cum faci să nu iasă iureş? Cum detensionezi? Am învăţat multe lucruri. 
 
Au fost incidente majore?
 
Nu. De obicei, identificau repede grupul şi intrau foarte violent, îl atacau pe şeful grupului şi îl scoteau. Ăsta era modul prin care se putea produce detensionarea. Nu am avut niciodată niciun accident, sute de mii de oameni, iar noi vorbim de anii de după ’90. Dar ţara a evoluat în aşa hal că nu mai e în stare să producă un concert cu 400 de oameni într-un club (n.r. - incendiul din clubul Colectiv în urma căruia au murit 63 de oameni). Ruşinos. 
Îi vedeam pe Stela Popescu şi pe Alexandru Arşinel ore întregi. Şi auzeam glume foarte proaste pe care le auzi azi la Radio România Actualităţi. Şi mai era şi foarte multă muzică populară, iar dimineaţa, dacă erai cuminte, primeai zece minute de Boney M. Cât de tâmpit trebuie să fii ca să regreţi aşa ceva? Care e nostalgia atât de intensă încât să negi realitatea? 
Revelioanele în stradă nu s-au bucurat de acelaşi succes şi în audienţă.
 
Pro TV, fiind mult mai fandosit decât Antena 1, nu a reuşit niciodată să cucerească Revelionul, în pofida faptului că a investit resurse enorme. Asta pentru că Antena 1 mergea pe o invenţie foarte simplă şi clară: Arşinel şi clanul lui ne spun glume până dimineaţa. 
 
Să înţeleg că nu eşti adeptul Revelioanelor din studiou?
 
Mie niciodată nu mi-au plăcut producţiile de televiziune. Şi pe vremea lui Ceaşcă am fost foarte confuz. Revelionul la TV era pentru moşi. Astăzi nici nu înţeleg de ce să stau o seară acasă, să mă uit la televizor şi să-mi curăţ peştele de sticlă. 
 
Unii au nostalgii.
 
Da, mare şmecherie. Îi vedeam pe Stela Popescu şi pe Alexandru Arşinel ore întregi. Şi auzeam glume foarte proaste pe care le auzi azi la Radio România Actualităţi. Şi mai era şi foarte multă muzică populară, iar dimineaţa, dacă erai cuminte, primeai zece minute de Boney M. Cât de tâmpit trebuie să fii ca să regreţi aşa ceva? Care e nostalgia atât de intensă încât să negi realitatea? 
Măi frate, ce tâmpiţi, ce proaste, ce ţaţe. Cine vorbeşte de înainte? Eu vin dinainte. Era un rahat, era o vomă. Normal că oamenii îşi regretă tinereţea şi prin urmare cum supravieţuiesc? Spunând că „vai, pe vremea noastră“. Nişte tâmpenii, habar nu au, dar le place să se văicărească pentru că în felul ăsta cred că sunt mai autentici, borâtori ai valorilor străbune. Ăştia toţi sunt mâncători de asfalt, orăşeni. 
 
Deci nu-ţi plăceau glumele de Revelion. Nici măcar Caragiu?
 
Niciodată nu am putut să râd la glumele de Revelion, făcute de artişti care astăzi sunt în legendă. Niciodată nu mi s-au părut încântătoare. Toma Caragiu mă plictisea la Revelion de muream. Toţi erau oribili, alb-negru, plicticoşi. A avut Caragiu un moment, foarte bun de altfel, în care a spus „că aşa e în tenis“. Vai! Revoluţie! Nu, Revoluţia a fost în ’89 când am ieşit în stradă pe bune. Toate alea erau libertăţile puşcăriei. Tu stai în puşcărie şi eşti încântat că unul dintre voi s-a strâmbat când s-a întors gardianul cu spatele. Îmi place schimbarea, îmi place prezentul şi cel mai mult îmi place viitorul. Trecutul? Mă bucur de el că a fost, dar de ce să-l readuc astăzi şi să-mi oblig copiii să-l retrăiască? Să-şi trăiască prezentul lor! 
citeste totul despre: