Trei doamne. Trei judecători. Vor vedea adevărul?

Nu văd cum cum un judecător poate face abstracţie de acest simplu fapt pe care domnul Victor Ponta nu l-a explicat niciodată: cum şi de ce apar în teza sa de 289 pagini 115 pagini care nu îi aparţin ? Ce gândire poate face din negru pe alb, alb pe negru?

Astăzi Curtea Supremă, printr-un complet de judecată format din trei doamne, va decide dacă permite declanşarea cercetării penale în cazul de plagiat al domnului Victor Ponta, denunţat în 2012 de trei persoane. E vorba de o carte a doi autori dintre care unul este domnul Victor Ponta. În carte este reluată cea mai mare parte a tezei de doctorat a domnului Victor Ponta: două instanţe academice au dat verdictul clar atunci că teza de doctorat e un plagiat. Cu dovezi clare ca lumina zilei. Lor li se adaugă şi o comisie de trei experţi internaţionali din domeniul Dreptului care, la fel, a confirmat plagiatul.O altă instanţă, însă, instrumentată de ministrul de atunci al Educaţiei, a infirmat plagiatul. Fără dovezi.

Mă gândesc încă odată la tot „dosarul” plagiatului Ponta, ale cărui „piese” de bază încă sunt  pe site-ul Universităţii din Bucureşti. Comisia de Etică a UB a dat cel mai documentat şi doveditor punct de vedere confirmând plagiatul comis de domnul Victor Ponta. Nu văd cum cum un judecător poate face abstracţie de acest simplu fapt pe care domnul Victor Ponta nu l-a explicat niciodată: cum şi de ce apar în teza sa de 289 pagini 115 pagini care nu îi aparţin ? Ce gândire poate face din negru pe alb, alb pe negru?

An un scepticism, moderat însă de o doză de speranţă, că, poate, Curtea Supremă va examina acest caz plecând de la fapte, nu de la explicaţii. Faptul plagiatului este documentat de o literatură de specialitate considerabilă. Acest tip de furt intelectual prin care iei text care aparţine altcuiva şi ţi-l însuşeşti fără să scrii de la cine l-ai luat, este limpede pentru oricine face lucrări de cercetare şi le publică apoi.

Ca să nu furi texte ale altora nu îţi trebuie regulamente dar, pentru că faptul se petrece cu o anume frecvenţă demult în lumea academică, universităţile, sistemele educaţionale au prevăzut dispoziţii în această privinţă. Deşi e vorba de a lua ceva ce nu este al tău şi pe care îl foloseşti în scop personal. Părinţii îţi spun de mic să nu furi. Ca adult, asta devine o chestiune etică, de integritate.

Dar, dacă nu dai doi bani pe obţinerea titlului de doctor, atunci se pot “explica” nepăsarea, neglijenţa, ignorarea regulilor academice. Şi când greşeala este dovedită, surpriza poate fi neplăcută. În acest caz, adevărul vorbeşte de la sine. Adevărul faptei. Vom vedea astăzi şi dacă adevărul juridic îi va corespunde. Ce e de ales între scepticism, pesimism, indiferenţă şi speranţă atunci când e vorba de recunoaşterea adevărului?

Mai ales când doctorandul de atunci este astăzi prim-ministru?