Center for World University Rankings (CWUR), unul dintre cele mai importante sisteme internaţionale de ierarhizare a universităţilor din întreaga lume, a anunţat recent (pe 3 aprilie) rezultatele pentru 2017 (aici link). CWUR, care analizează peste 1000 de instituţii de învăţământ superior şi oferă date cu privire la principalii factori de calitate academică (nivel de educaţie, nivel de angajare a absolvenţilor, nivelul pregătirii angajaţilor, publicaţii, influenţă internaţională, citări, impact general şi patente), arată că România nu este prezentă în top zece la nicio categorie din cele peste 200 de domenii de specializare.

Unii profesionişti ai condeiului de la noi se plâng că este o conspiraţie a celor de la Oxford şi Harvard, care nu recunosc meritele nevorbitorilor de limbă engleză. Analizând, însă, cele mai importante categorii vedem că dominaţia anglo-saxonă poate fi concurată. Sunt ţări precum Iranul sau Brazilia (la petrol şi inginerie, respectiv zoologie), ori Belgia sau Israel (în psihologie, respectiv calculatoare), Africa de Sud ori Singapore (în antropologie, respectiv studii de urbanistică), care se regăsesc pe primele locuri.

Putem să ne dăm seama cât de gravă este situaţia doar dacă ne comparăm cu aceste ţări. Datele şi faptele, aşa cum sunt confirmate de către sistemele de indexare, arată că România este o ţară plină de inteligenţi, dar lipsită de intelectuali adevăraţi. Avem zeci de mii de doctori în felurite ştiinţe, dar nu avem nicio universitate în top 100 mondial!

Suntem la coada tuturor clasamentelor, dar suntem în fruntea tuturor ifoselor.

Pe cheiurile Dâmboviţei şi prin diverse cotloane academice mioritice pot fi întâlniţi diverşi „intelectuali” de mare prestigiu, de fapt nişte nulităţi barate. Fără cărţi, fără vizibilitate internaţională, fără recunoaştere dincolo de micile lor coterii, sunt cu toţii plini de sine, enunţă felurite pretenţii, de parcă panseurile lor inepte ar avea vreo însemnătate mai departe de coteria din care fac parte. Ei îşi dispută funcţii, poziţii academice sau felurite titulaturi bombastice, dar nu există în dialogul intelectual mondial. Dacă am menţiona numele celor mai „titraţi” specialişti de la noi, care îşi arogă nişte merite iluzorii aidoma broaştei lui La Fontaine, aproape niciunii nu ar fi măcar recunoscuţi de „colegii” lor din universităţile cu prestigiu.

Cine e de vină pentru această situaţie? În primul rând trebuie să acceptăm că suntem rezultatul mai multor decenii în care incompetenţa a domnit România. Suntem o societate victimizată de o categorie socială specializată în nepricepere, de căpuşe instituţionale necalificate, netoţi care s-au cocoţat în vârful ierarhiei publice, de unde au creat, după chipul şi asemănarea lor, un întreg sistem auto-reproductiv al inepţiei. Am avut miniştri ai învăţământului agramaţi, avem şefi de instituţii de cultură grobieni şi dictatori, suntem înconjuraţi de impostură şi apreciem lipsa de valoare.

România a fost distrusă din interior prin lipsa unei adevărate meritocraţii.

În ultimul timp s-a tot vorbit, pe bună dreptate, despre plagiate şi despre furăciunile ordinare ale unora care conduc această ţară intelectuală. Era secretul lui Polichinelle, toată lumea ştia în ce mizerie se scaldă universităţile de la noi. Dar măcar hoţomanii s-au străduit să facă ceva, au publicat cărţi care existau doar sub formă de copertă sau au plătit tot felul de ageamii care să le colporteze nişte teze. Măcar au scris ceva!

Mai grav este faptul că există universitari în România contemporană care n-au scris nimic în toată cariera lor! Avem „intelectuali” care nu au publicat niciun rând, nici o iotă, nimic, nimic. Sistemul academic din România, după cum am mai scris în altă parte, este admirabil, dar lipseşte cu desăvârşire. Populat cu tot felul de ispravnici şi zapcii de slujbe la stat, el nu are cum să avanseze. Posturile în învăţământul superior la noi se scot după principiul nu e important „ce ştii”, important este „pe cine ştii”. Aşa că, diverse creaturi ignare, coconet de ispravă, feluriţi gigolo şi tot felul de nepoţei şi ginerei s-au oploşit pe unde au putut, de preferinţă în instituţiile unde şi-au făcut veacul înainte soţii, amantele şi socrii lor cumsecade. Ei au moştenit la rândul lor slujbele de la stat de la alte rubedenii.

De ce le-ar trebui acestor inşi slujbe prost plătite în sistemul public? Răspunsul e foarte simplu. Pentru că vor prestigiu. Vor să fie „universitari” şi „intelectuali”, să se laude când merg la coafor sau când ajung pe la diverse sindrofii că sunt „în sistemul academic”.

De fapt, românilor, după cum constata nenea Iancu, le place să lucreze la stat. Adică pur şi simplu să stea. Să nu facă nimic, să nu se obosească, să nu se murdărească, să nu se deranjeze. Vremea trece, leafa merge! Iar indexările internaţionale reprezintă o oglindă clară a unei intelectualităţi de paradă, care continuă să prospere în sistemul academic de la noi.

Noroc cu de-alte Negoiţă, Olguţa şi Pandele, că ei ne vor scoate din anonimat şi vor aduce România în rândul lumii.