Doctoratul şi apa caldă

Problema doctoratelor a ajuns să preocupe opinia publică (sau măcar o tot mai însemnată parte a ei). În principiu, e de bine: dacă publicul e atent la o chestiune academică atât de importantă, ar trebui să credem că societatea noastră e pe calea cea bună. Mă tem însă că e mai complicat.

Tema doctoratelor a ajuns “să ţină actualitatea” după tot mai multele dezvăluiri ale presei în legătură cu plagiatele demnitarilor. Altminteri, n-ar fi interesat pe nimeni. Şi, de fapt, aceasta este situaţia normală: în ţările cu care ne place atâta să ne comparăm, chestiunea doctoratelor e banală şi plicticoasă, nu e nimic de dezbătut despre ele. Doar comunitatea academică e interesată de doctorate – câte se iau, cum, cu ce rezultate etc. Rutină. Publicul larg îşi vede de ale lui, n-are de ce să fie preocupat de tema doctoratelor. Iar când se descoperă vreun plagiat, se rezolvă simplu şi clar: i se retrage titlul împricinatului, iar dacă mai e şi demnitar (cum s-a întâmplat în Germania, SUA ori Ungaria) se lasă cu demisii. De ce? Pentru că abia aici intervine opinia publică: în ţările normale, cetăţenii nu vor să fie conduşi de nişte inşi care au furat. Asta e tot. De ce nu e şi la noi aşa?

În primul rând, pentru că, la noi, opinia publică nu e coaptă. Nu sunt prea mulţi cetăţeni deranjaţi de faptul că nişte demnitari şi-au plagiat doctoratele. Sau or fi, dar nu se manifestă. Aşa că respectivii îşi văd de treabă, profitând şi de faptul că legislaţia a fost făcută în aşa fel încât să-i protejeze. Pentru că s-au făcut suceli şi tumbe legislative şi administrative pentru a complica problemele şi pentru a risipi responsabilitatea către cele patru zări. Există cazuri individuale de plagiat dovedite, dar de ani buni încoace se “dezbate” public într-un soi de relativism care amestecă totul într-o ciorbă insipidă, la grămadă, cu pseudo-argumente de genul “şi alţii au plagiat” sau “s-au dat doctorate pe bandă rulantă” sau “faţă de marea corupţie, probema plagiatelor e minoră” etc., etc.

Recent, ministrul Educaţiei, dl Adrian Curaj, şi-a anunţat intenţiile privind rezolvarea acestei chestiuni (şi între timp a trecut şi la treabă): desfiinţarea vechiului Consiliu Naţional de Etică, constituirea unui grup de lucru care să găsească soluţii, transferul responsabilităţii întregului proces asupra universităţilor. Această ultimă idee mi se pare esenţială: universităţile ar trebui să fie responsabile şi pentru acordarea titlului de doctor, şi pentru eventuala sa retragere (atunci când se constată o fraudă). Am impresia însă că nu e uşor de pus în practică această idee simplă şi sănătoasă: va fi nevoie de oarecari modificări legislative. Căci, deocamdată, nu universităţile acordă titlul de doctor (şi, pe cale de consecinţă, nici nu-l pot retrage). Peste ele se află un Consiliu de la minister care trebuie să avizeze ce au făcut universităţile şi să valideze, în fapt, titlul. Peste universităţile noastre “se bagă”, aşadar, o entitate ministerială (numită politic, după cum s-a constatat) care oricum n-are cum să citească toate tezele de doctorat să vadă dacă sunt bune sau rele, dacă sunt originale sau copiate. Numitul Consiliu îndeplineşte doar un rol birocratic: fără el, candidatul nu primeşte titlul şi diploma de doctor. Peste titlurile de doctor acordate de Harvard ori de Sorbona, bunăoară, nu se bagă nimeni, ele nu mai au nevoie de validări, avizări şi confirmări de la vreun consiliu ori vreo entitate birocratică.

De ce vrem să descoperim apa caldă şi nu facem şi noi aşa? Pentru că n-am avut încredere să lăsăm totul pe seama universităţilor: au fost unii care au crezut că, dacă procesul e “centralizat” şi controlat de minister, se vor evita aranjamentele locale, cazurile de fraudă etc. N-a fost aşa. Să încercăm, aşadar, invers: să le lăsăm universităţilor o autonomie reală şi să sancţionăm sever orice fraudă. Dacă cineva plagiază, va fi în interesul universităţii cu pricina să-i retragă rapid titlul (pentru a nu se face de râs) şi, eventual, să-i retragă şi coordonatorului dreptul de a conduce doctorate. Bineînţeles, ar trebui să aibă dreptul de a organiza şcoli doctorale numai acele universităţi care şi-au dovedit experienţa în materie de cercetare ştiinţifică.

Între timp însă, din cauza zgomotelor de fond şi falselor dezbateri, ideea de doctorat şi-a pierdut din prestigiu în ochii unei părţi a opiniei publice. Va fi mult de lucru până când titlul de doctor va fi din nou perceput aşa cum se cuvine şi până când oamenii vor reveni la ideea că doctoratul e ceva serios.