Copiii, legumele şi Universitatea

Pentru ce sunt pregătiţi copiii noştri? Pentru o lume unde legile votate şi viaţa sunt două lucruri ce par, de multe ori, să meargă în paralel? De ce atunci când legile educaţiei sunt în discuţie, lipsa de creativitate, de imaginaţie privind un viitor …probabil sunt frecvente?

Astăzi, în Figaro, un articol despre un studiu recent publicat şi o dispută în Adunarea Naţională, la Academie şi între lingvişti. Studiul, efectuat într-o regiune din sud-estul Franţei, Provence-Alpes-Côtes d’Azur, arată că 87% dintre copii nu ştiu ce e sfecla roşie, iar 25% nu recunosc cartofii prăjiţi ca provenind din leguma cartof. În general, rezultatele studiului aplicat unei regiuni bine dezvoltate a Franţei arată slaba cunoaştere a legumelor de către copii. Disputa e despre votarea, în Adunarea Naţională, a unui articol din noua Lege a învăţământului superior (proiectul dnei ministru Géneviève Fioraso) care permite universităţilor, prin mărirea spectrului excepţiilor din vechea lege Toubon (2004), să organizeze cursuri în limba engleză. Ne interesează? Poate că da. De ce?

În primul rând pentru că e vorba de cunoaştere. Să ştii ce mănânci, mai ales să mănânci sănătos; aici, legumele joacă un rol esenţial. Celebrul chef eneglez, Jamie Oliver, în speech-ul său de la TED, insistă pe acest lucru, mai ales pe faptul că educaţia, şcoala nu pregătesc copiii aproape deloc pentru acest lucru. Că e cunoaştere fundamentală pe care straturi de civilizaţie o diminuează, nu e nevoie să mai subliniez. Şi e vorba de copiii noştri.

În al doilea rând, e vorba de o legătură cu mediul fizic, cu elementele sale primordiale, pe care s-au construit, de la începuturile timpului uman, sisteme de gândire. Să ştii, şi să te bucuri, de aer, apă, pământ, de pildă, nu înseamnă numai lecţii dintr-un manual, ci “lecţii” pe care natura le dă necontenit.

În al treilea rând e vorba de armonie; încă facem parte dintr-o lume mult mai largă decât obiceiurile noastre. Ar trebui să fim în armonie cu ea: aerul pe care îl respirăm este acelaşi şi pentru floră şi pentru faună. La fel apa: spre desosebire, însă, noi o bem tratată.

Şcoala, la modul generic, îi învaţă pe copiii noştri “cuvinte”, “noţiuni”, le transmite “cunoştinţe” despre…apoi îi formează pentru…treptat-treptat, odată cu lărgirea spaţiului virtual, a numărului de aplicaţii care îi transformă în users, copiii noştri pierd iremediabil contactul vital cu lumea fizică. Acesta rămâne elementar: respiră (prost, şi de multe ori în spaţii neaerisite, în multe ţări), mănâncă (prost, şi, astfel, de multe ori îşi grăbesc moartea), beau apă (puţin, şi de multe ori o înlocuiesc cu băuturi nocive în timp). Cam atât. Face şcoala mai mult? Şcoala ne pregăteşte copiii pentru marile provocări ale viitorului: globalizarea “globală”, lumea digitală care ne transformă deja în…(încă nu ştiu în ce). Nimic despre sănătate, fericire, încredere. Şcoala nu face cursuri despre “chestiile” astea, mai ales la modul practic.

Universitatea franceză se pregăteşte şi ea pentru a face faţă marilor provocări. Una, cea în cauză acum, e legată de “atractivitatea” programelor de studiu, care ar fi mai ridicată odată cu predarea şi în limba engleză. Cum se ştie, în mod tradiţional, francezii sunt bine mersi în franco-franceza lor, iar limba engleză e încă o…legumă necomestibilă. Noul proiect de lege vrea să îndrepte situaţia, dar acest lucru e văzut ca un atac la existenţa limbii franceze.

Odată, la un curs despre “personaj”, la o universitate din Franţa, am realizat că studenţii nu citeau decât bibliografie de autori francezi. Nimic în engleză. Le-am recomandat două titluri esenţiale de autori englezi aflate la bibliotecă. Câţiva au citit. La o altă întîlnire, am început cursul direct în engleză: au rezistat 2-3 minute după care au lăsat zgomotos pixurile pe mese, privându-mă perplecşi. Le-am spus că, în materie de personaj în teatru, mai sunt şi alte tipuri de cunoştinţe şi moduri de a-l gândi decât practica şi gândirea în limba franceză: dacă nu vor cunoaşte şi altceva vor rămâne prizonieri ai propriei limbi. Nu ştiu câţi dintre studenţii Erasmus care vin în România au învăţat, în vederea studiilor la noi, limba română? Mi-e teamă că puţini.

Viitorul unei limbi este, de fapt, viitorul copiilor care o vor vorbi. Cu gura lor, nu cu tastatura.

Impasul sau dificultăţile integrării europene se referă şi la relaţia esenţială între limba ta şi a altora. Europa este acum o mare problemă de comunicare: copiii educaţi acum, crescuţi în mediile standardizate naţional şi european, vor folosi comunicarea online mai mult decât cea verbală face to face. Ei nu mai sunt interesaţi, dacă nimeni nu e interesat, de ceea ce este elementar, simplu, de la mâncare la lărgirea mediului lingvistic al cunoaşterii. Limba engleză va ajunge uzată, tot mai prost vorbită şi, probabil, înlocuită, căci îşi va epuiza resursele de regenerare: mediul tehnic educaţional va accelera procesul. Sau va ajunge o altfel de engleză.        

Copiii noştri nu sunt pregătiţi pentru asta. Ei aud acum, în Franţa, în casele lor, că s-ar putea să facă cursuri, la facultate şi într-o altă limbă. Se discută despre asta foarte mult, nu despre legume sau despre viaţa lor. Viitorul unei limbi este, de fapt, viitorul copiilor care o vor vorbi. Cu gura lor, nu cu tastatura. Am ajuns, la noi, să mă bucur când primesc lucrări scrise bine în limba română. Până atunci, miniştrii explică avantajele proiectelor de lege, iar viaţa merge mai departe. (Cu legume se pare că merge mai bine. Nu ştiu cu laptele şi cornul.)