Şi (azi) îl vedem, şi (tot) nUE?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cel mai recent „scandal” al furtului academic o are pe post de „actriţă” pe doamna Ştefania Duminică. „Teatrul” pe scena căruia evoluează este Guvernul României. Doamna în cauză nu şi-a dat încă demisia. Nu a făcut nicio declaraţie. Probabil analizează cazul. Oricum acesta nu îl poate eclipsa, căci încă străluceşte, pe acela al cărui „actor” este domnul Victor Ponta. În curând, pe 3 martie, Curtea Supremă se va pronunţa definitiv în acest caz.

Curtea Supremă a trebuit să se pronunţe în ce priveşte cazul de plagiat comis de Victor Viorel Ponta şi Daniela Coman în cartea „Răspunderea în dreptul internaţional umanitar “(Universul Juridic, 2010). S-a pronunţat…adică a amânat până în 3 martie.

Acţiunea fusese introdusă în instanţă anul trecut de trei persoane care au acuzat preluarea masivă ilicită din alte două cărţi, a unui autor francez şi a unuia român (acesta, ciudat!, nu se consideră lezat). În cartea celor doi acuzată de plagiat se regăsesc şi pasaje din teza de doctorat a dlui. Ponta din 2003. Pronunţarea instanţei va fi definitivă. Nu mai există alte cale de atac.

Cititorii sunt probabil la curent cu „afacerea” academică a plagiatului dlui Ponta în teza sa de doctorat, adus la lumină în 2012. Mass-media aduc atunci la cunoştinţă publică, şi postează paginile copiate de domnul Ponta din lucrările altora, fără respectarea normelor academice, iar Universitatea din Bucureşti (UB) se autosesizează şi examinează cele semnalate. Apoi se întâmplă următoarele: două instanţe (CNATDCU şi Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti) şi o expertiză externă cerută de UB  stabilesc fără dubiu că dl. Victor Ponta a plagiat în lucrarea sa de doctorat din 2003, în timp ce o singură altă instanţă, Consiliul Naţional de Etică, îl absolvă, fără a face publice argumentele, aşa cum făcuseră celelalte trei. E vorba deci de o fraudă academică. Incriminată şi sancţionată în orice ţară civilizată şi unde funcţionează democraţia.

UB a cerut în toamna lui 2012, printr-o adresă căre Ministerul Educaţiei, luarea măsurilor care se impun în acest caz. Răspunsul, venit târziu, spune trufaş şi incorect, că UB nu avea competenţa de a se pronunţa în acest caz. Dl. Ponta intra sub incidenţa altei legi care îi are drept „clienţi” numai pe demnitari! Aiuritoare legea, dar şi răspunsul, căci funcţia e pusă înaintea faptei!

Dl. Ponta nu a explicat niciodată cum se face că 115 pagini din cele 297 câte are teza sa (fără anexe) sunt ale altora, pe care nu-i pomeneşte corect sau chiar deloc. 115 pagini identice! Ce practică academică justifică acest fapt? Teza fiind din domeniul Dreptului, pe care dl. Ponta îl cunoaşte atât de bine încât rezultatele se văd în practica sa guvernamentală, au fost apărători care au spus că, în orice domeniu, există un corpus de cunoştinţe care pot fi folosite fără a mai fi citate întrucât ele sunt un patrimoniu de cunoaştere, acele concepte, procese etc. sunt cunoscute de toată lumea. Să zicem, e-adevărat, că nu trebuie să îl mai citezi pe Einstein când foloseşti formula energiei, dar, în cazul despre care Curtea Supremă se va pronunţa definitiv pe 3 martie, e vorba de zeci şi zeci de pagini publicate de altcineva care au fost preluate ca atare în teza de doctorat şi apoi în cartea care face obiectul acţiunii din instanţă. Şi aceste pagini nu fac parte din patrimoniul, tezaurul comun de cunoştinţe din domeniu.

Dl. Ponta, care este un european convins, şi se vede acest lucru de departe în acţiunile domniei sale de politică naţional-europeană, nu face, însă, dovada unui comportament corespunzător. În sensul că se comportă mai mult…naţional decât în spiritul valorilor europene. Altfel, domnia sa ar fi intervenit de la început, în deplină transparenţă, pentru a accepta dialogul cu instanţele universitare. Domnia sa nu a dorit acest lucru în 2012. În schimb, dar nu există nicio dovadă în acest sens că şeful ar fi cerut asta, fragedul ministru Pop de atunci, organizează o ambuscadă ministerială şi dizolvă CNATDCU al cărui verdict pro-plagiat îl desfide (căci anulat nu are cum să fie?). Dl. prim-ministru este de acord cu acest „puci”. Nu protestează, nu face vreun comentariu. Nici nu are de ce: domnia sa este un om perfect onorabil, un european care înţelege ce înseamnă neamestecul în treburile unui minister, care ştie ce valoare are integritatea în politică.

Dl. Ponta s-a liniştit atunci. Trece anul 2012, intrăm în 2013. Nu se ştie cum, calificative care mai de care mai năstruşnice privind fapta sa, plagiatul, inundă internetul dar conturează şi imaginea sa la cancelariile multor ţări. Numele domniei sale pare iremediabil legat de această fraudă academică. În acest context, survine încă un fapt: Parchetul General al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus, în mai 2013, după ce fusese formulată o plângere penală împotriva premierului pentru acelaşi fapt al plagiatului, neînceperea urmăririi penale faţă de premier, motivându-şi decizia prin aceea că „fapta nu există”. Deci ceea ce vedem nu este! În spirit european, decizia ne spune că nUE!

Ce se mai poate zice?

Că Ministerul Educaţiei îşi permite să minimalizeze expertiza unor corpuri academice? Cu ce drept face asta? Că prestigiul doctoratului în România a fost pus la îndoială? Că oameni care guvernează o ţară şi-au pus conştiinţa sub fund pentru a nu avea bătăi de cap? Că faptul extraordinar al unui doctor în drept care a ajuns prim-ministru şi a fost dovedit ca plagiator, revelă o boală gravă, de sistem? Că te gândeşti cu groază că, dacă un prim-ministru are acest comportament într-o situaţie în care tocmai integritatea trebuia să îşi spună cuvântul, ce s-ar întâmpla în situaţii care privesc întreaga naţiune? Ce încredere poţi să ai într-un guvernant care nu acceptă evidenţa? Care o desfide?

Plagiatul este. Îl vedem şi azi. Dar nu e? Cum aşa?

Pentru că dl. Ponta este doctor. În Drept Penal.

Pentru că e prim-ministru.

115 pagini din 297 luate fără modificări şi fără a respecta procedura citării academice. Cum se numeşte asta?  Judecătorii au dovada care e clară. Ce mai trebuie pentru a face ca adevărul să fie confirmat de instanţă?

Dezgustaţi de asemenea fapte, ale unor demnitari, dar şi ale unor colegi, cum îşi vor continua activitatea didactică şi de cercetare oamenii corecţi din sistemul Educaţiei, din Universitatea românească? De ce aceste atentate grave la credibilitatea Şcolii sunt mai puţin importante?

Onoarea pierdută a guvernantului nu (mai) poate fi regăsită. Nici recunoaşterea mizeriei morale murdărind eforturile oneste, corecte ale multora din universitate, nu mai ajută decât foarte puţin. Nu îndrăznesc să cred că vreunul dintre autorii de fraude academice cred în ceva. Ar mai fi o urmă de speranţă. Niciunul nu spune însă că a greşit. Dar Frauda e acolo, e mare, e vizibilă.

Devine tot mai evident că Universitatea românească trebuie să îşi consolideze mecanismele pentru prevenţia fraudei academice, a întăririi unei culturi a integrităţii. Cred că dacă vom trăi în continuare în minciună sau în acceptarea tacită a fraudei şi a derapării etice, nu vom putea vreodată să ne mai privim limpede în ochi, pe noi şi pe copiii noştri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite