Radu: descoperirea subiectului autor al propriei învăţări

Radu are şapte ani şi două luni. Copilul manifestă, în notaţiile învăţătoarei, simptomatologia hiperactivităţii cu deficit de atenţie. Elevul prezintă un nivel intelectual superior, dar se află în plin proces de regresie, cu agresivitate manifestată atât fizic, cât şi verbal.

Radu provine dintr-o familie de nivel mediu-înalt, din punct de vedere financiar, este un copil singur la părinţi şi beneficiază de o cameră proprie, utilată modern, „cu un calculator beton”, după cum ne relatează el. A fost prezentat de şcoală ca un copil încăpăţânat, care refuză să accepte şi alte puncte de vedere şi care se închide în sine. Radu prezintă o instabilitate afectivă marcantă, trecând repede de la stări de bucurie şi voioşie la stări de tristeţe. Manifestă o toleranţă scăzută la frustrare, astfel încât o observaţie „îndreptăţită” a învăţătoarei produce o furtună pe figura sa şi chiar un atac de plâns. Copilul trăieşte sentimente de eşec în momentul în care primeşte calificative slabe la învăţătură.

Familia este extrem de preocupată cu punctul de vedere al şcolii şi se arată dornică de cooperare. Tatăl (inginer, 40 de ani) ne spune că Radu are o mare admiraţie pentru el şi că acasă poate deprinde repede orice „dacă i se explică cum trebuie”. Mama (contabilă, 31 de ani) ne mărturiseşte că nu s-a aşteptat ca Radu să le facă probleme la şcoală. „Eu nu înţeleg cum se poate ca un copil deştept să aibă rezultate aşa de proaste”.

Peste câteva zile va fi ziua lui, dar părinţii se gândesc să-l pedepsească şi să nu-i mai dea cadoul pe care şi-l doreşte: o bicicletă. Reflectăm mai mult asupra ideii de a-l pedepsi. Le mărturisim părinţilor că, în timpul tratamentului, ar trebui să pondereze sensul şi valoarea pedepsei.

Într-una din şedinţe, Radu a cerut să facă un desen în care un copil mergea pe bicicletă. A urmat acest dialog:

„‑ Tati mi-a dat cadou o bicicletă de ziua mea, iar eu am învăţat să merg pe ea.

‑ Ce înseamnă a învăţă?

‑ A învăţă este... când tati m-a învăţat să merg pe bicicletă. Eu îmi doream foarte mult să merg pe bicicletă. Atunci tati mi-a dat o bicicletă... foarte frumoasă... m-a ajutat să mă urc. Bicicleta, singură, cade, trebuie să o ţii când mergi...

‑ Mie mi-ar fi frică...

‑ Păi ţi-e un pic de frică, dar tati ţine de bicicletă. El a început să alerge lângă mine, ţinând de bicicletă, mai multe zile şi, de-odată, fără să-mi dau seama, n-a mai ţinut de bicicletă, dar alerga mereu lângă mine.

‑ Ai învăţat deci!

‑ Ştiţi, tati nu a făcut ca la şcoală. Nu mi-a zis: „Azi o să învăţăm să umblăm pe bicicletă. Lecţia întâi: să mergi drept. Lecţia a doua: să mergi repede. Lecţia a treia: să mergi în zigzag. Nu avea un catalog unde să pună note... Dacă ar fi făcut aşa, nu ştiu, dar ceva în mine, în cap, în stomac, în inimă nu m-ar fi lăsat să învăţ”.

Un aspect uitat, chiar în abordările constructiviste, este acela că subiectul este activ nu doar în construirea cunoaşterii pe care o va încorpora, dar şi atunci când transformă situaţia în care învaţă şi pe cel care îl învaţă. Astfel, elevul construieşte (transformă) cunoştinţele pe care le incorporează, dar şi situaţia educativă şi pe cel care îl învaţă, pentru a se putea apropria de propriul său subiect-autor.

Vedem aici importanţa subiectivantă a învăţării. Cel mai important lucru pe care subiectul-autor îl produce nu este cunoaşterea pentru sine, ci transformarea în el şi în cel care se află alături de el. Dacă şcoala nu înlesneşte dezvoltarea subiectului-care-învaţă în elev, constructivismul în sine nu va depăşi nivelul bunelor intenţii. De multe ori, din nefericire, când se foloseşte o metodă constructivistă de adaptare a elevului la şcoală, se uită reversul: că şi şcoala trebuie să se adapteze la copil.

Un „tati” este acela care se poate juca cu locul de părinte (lege, cunoaştere), pentru a se lăsa construit în „tati”, în acel „între” el şi fiul sau fiica sa. La fel, o „mami” este aceea care se poate juca cu locul de mamă (îngrijire, alimentare), pentru a se lăsa construită în „mami”, în acel „între” ea şi fiul sau fiica sa.

Subiectul-autor al copilului, cel care permite învăţarea, se potenţează numai atunci când se doreşte ca acesta să apară în subiectul-care-învaţă al copilului. Şi, deopotrivă,, atunci când mama şi tatăl se lasă afectaţi/modificaţi de subiectul-care-învaţă al fiului sau fiicei.

Şedinţele care au urmat au arătat că hiperactivitatea copilului nu era, în realitate, decât o reacţie de protest (frustrarea = neputinţa de a metaboliza instituţionalul învăţării) la inadaptarea şcolii la copil. Aşezându-ne ca un sprijin, „alături”, fără catalog şi fără autoritatea de gheaţă a Lecţiei, am creat, într-un continuu joc auctorial traseul acestei intervenţii recuperatoare.