Educatoare pentru copiii săraci din Columbia
0
Diana Cristina Nica, o tânără bucureşteancă de 28 de ani, a ales după ani de muncă la o companie din Germania, care se ocupa de vânzarea de software, să-şi îndeplinească un vis: a plecat ca voluntară în Columbia pentru a le oferi o şansă la educaţie copiilor săraci din mahalalele oraşului Cali.
Columbia, patria cocainei şi a cartelurilor drogurilor, conduse de temuţii Pablo Escobar şi fraţii Rodriguez. Columbia, ţara celebrului romancier Gabriel García Márquez, dar şi a superstarului mondial Shakira. Un loc al contrastelor, unde luxul şi sărăcia se împletesc, ca un ghem de aţă, oferind o imagine fidelă a ceea ce percepem a fi civilizaţia Americii Latine. În acest loc, aflat la mii de kilometri distanţă de noi, Diana Cristina Nica, o tânără de 28 de ani din Bucureşti, a trăit experienţe de neuitat timp de un an (septembrie 2013-septembrie 2014), muncind ca voluntar în cadrul unui proiect al fundaţiei „Schule fürs Leben“, „Şcoală pentru viaţă“, din Frankfurt, Germania. „Nu ieşiţi seara după ora 18.00 pe stradă“, acesta a fost primul sfat dat de gazdele columbiene Dianei şi celorlalţi 34 de voluntari ai fundaţiei ajunşi la Cali, al treilea oraş ca mărime al ţării. După o vreme aveau să afle că avertismentul nu era doar o vorbă în vânt.
„Am călătoria în sânge. Nu pot să stau mult timp în acelaşi loc“, şi-a început Diana povestea. De posibilitatea de a pleca în Columbia ca voluntar a aflat din întâmplare: „Eram în Germania, unde lucram la o companie care vinde software, când am aflat de la o prietenă că o cunoştinţă a ei tocmai plecase să-şi viziteze fiica. Aceasta muncea ca voluntar la o fundaţie din Cali, unde avea grijă de educaţia copiilor săraci. Mi s-a părut senzaţională ideea. Îmi place să am grijă de copii, iar posibilitatea de a trăi un an într-o ţară atât de diferită era ceva ce îmi doream foarte mult. Simţeam nevoia să mă rup de ceea ce făceam de câţiva ani. Din păcate, prietena mea nu a putut să-mi dea şi alte informaţii, aşa că singura şansă era să aştept până se întorcea cunoştinţa ei“.
Şi cum hazardul joacă, uneori, un rol extrem de important în viaţa fiecăruia dintre noi, pe drumul de întoarcere către casă, Diana a auzit la radio reclama fundaţiei care căuta voluntari pentru programul din Columbia.
Respinsă pe motivcă e româncă
„Am sunat imediat să cer amănunte, însă, într-o primă fază, mi-au spus că la program nu pot participa decât tinerii cu cetăţenie germană. Nu m-am lăsat păgubaşă, deja visam Columbia şi viaţa mea de acolo, aşa că am continuat demersurile. Astfel, am descoperit că în regulamentul de selecţie publicat pe
site-ul oficial al fundaţiei exista un paragraf care permitea şi persoanelor care locuiesc de mai mult de trei ani în Germania să poată accesa programul. Eu lucram de mai mult timp în această ţară, aşa că mi-am făcut dosarul şi cu el în braţe am aterizat la sediul lor“, a continuat tânăra.
Lucrurile nu au decurs, însă, uşor. Discuţiile cu cei care se ocupau de selecţia voluntarilor a intrat în impas când au văzut că este din România. I s-a transmis, voalat, că o cutumă a instituţiei nu permite selecţia tinerilor români şi bulgari. „OK, mi-am zis. Fac scandal, lucrurile o pot lua razna, şi adio, Columbia, sau sunt diplomată şi îmi păstrez calmul. Am ales a doua variantă. Le-am
spus că dacă ceea ce spun ei nu e trecut în regulament, eu nu văd nicio piedică să îmi depun dosarul şi să aştept să fie examinat.“
Pregătirea Dianei, absolventă a două facultăţi în România şi cunoscătoare a şase limbi străine (germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă şi portugheză), a fost mult mai importantă decât prejudecăţile unora dintre angajaţii fundaţiei.
A fost acceptată şi a început pregătirile pentru experienţa vieţii ei: „A urmat o perioadă de pregătire în care ne-au fost prezentate activităţile pe care urma să le efectuăm în Cali. De asemenea, fiecare dintre voluntari trebuia să strângă din sponsorizări sau din alte surse 2.500 de euro pentru transportul până în Columbia. Am rezolvat repede partea asta, aveam bani puşi deoparte, aşa că nimic nu mă împiedica să plec cât mai repede“.
Un an fără apă caldă
Diana şi colegii ei au fost anunţaţi de coordonatorii proiectului că în anul în care vor sta în Columbia nu vor beneficia de condiţii de lux.
„Am fost avertizaţi că vom trăi în mijlocul copiilor de care urma să avem grijă. În părţile sărace ale oraşului, unde viaţa este foarte grea. Am fost cazaţi într-un fost hotel unde condiţiile erau foarte proaste. Am descoperit cu această ocazie că în cartierele sărace din oraşul Cali nu exista apă caldă în case. E drept că afară temperatura era constant peste 30 de grade, iar un duş rece era răcoritor, dar nu am putut să mă obişnuiesc uşor cu această lipsă. Dar nu a contat prea mult, important era să dau un sens dorinţei mele de a ajuta“, a povestit Diana. Ajunsă la Cali, a intrat rapid în programul fundaţiei locale „Escuela para la vida“ („Şcoală pentru viaţă“), care colabora cu organizaţia din Germania, şi a fost repartizată să lucreze cu o grupă de copii cu vârste între 2 şi 5 ani.
„Sistemul de educaţie din Columbia este în mare parte privat, statul alocând o parte din fonduri în special pentru finanţarea învăţământului în zonele sărace. Nu există grădiniţe, şcoli sau universităţi exclusiv de stat. Dacă vrei să faci o şcoală bună, spre exemplu Şcoala Germană din Cali, ai nevoie de mulţi
bani. Taxele sunt extrem de mari, astfel că mulţi tineri sunt nevoiţi să abandoneze şi să-şi caute de muncă. Oamenii săraci nu au posibilitatea să-şi trimită copiii la şcoală, nu au bani de taxe, rechizite sau haine pentru micuţi. Fundaţiile care activează în zonele sărace ale Columbiei încearcă să ofere măcar baza educaţiei, grădiniţă, şcoală generală. Unii dintre elevii mai buni, dacă au noroc, pot primi burse, însă, pentru majoritatea copiilor sărmani, şcoala este un lux pe care nu şi-l pot permite. O parte importantă din fondurile necesare instituţiilor de învăţământ este asigurată din donaţii“, a explicat
tânăra. ;
„Columbienii au o pasiune deosebită pentru lectură“
Lucrul cu micuţii columbieni nu a fost deloc greu, spune Diana: „Copiii sunt la fel peste tot în lume. Au nevoie de afecţiune, atenţie şi răbdare. Am reuşit repede să le câştig încrederea şi să le captez atenţia prin activităţile pe care le-am pus în practică. Pentru mulţi dintre ei, lucrurile de care beneficiau la fundaţie erau un vis. De exemplu, o simplă prăjitură sau o ciocolată mică era ceva cu adevărat deosebit pentru ei. La un moment dat am observat că mai mulţi micuţi mâncau doar jumătate din ceea ce primeau, punând restul în buzunar, învelit în hârtie. Când am întrebat-o pe o fetiţă de ce face asta mi-a spus că îi duce şi mamei să guste, să vadă cât e de bună prăjitura“.
Sărăcia cartierelor mărginaşe din Cali au ceva din Ferentariul nostru, însă dimensiunile sunt mult mai mari, povesteşte Diana. Locuinţele nu au uşi sau ferestre, străzile sunt extrem de aglomerate, iar căldura şi umiditatea sunt sufocante: „Sunt foarte mulţi oameni fără ocupaţie care ajung să facă ilegalităţi pentru a-şi asigura o sursă de venit. Majoritatea sunt implicaţi în producţia de droguri. Oraşul Cali este unul dintre cele mai periculoase locuri din lume, cartelul condus de fraţii Rodriguez fiind cel mai puternic din ţară, după eliminarea lui Pablo Escobar, marele traficant din Medelin. Poliţia se bazează în mare parte pe un personal semicalificat, denumit «auxiliares», prost plătit şi echipat şi fără mare autoritate, aşa că cel mai bine te fereşti de necazuri dacă respecţi câteva reguli: nu ieşi seara după ora 18.00, te fereşti de zonele periculoase şi încerci pe cât posibil să nu pari străin. Eu am norocul că sunt brunetă, însă mulţi
dintre colegii mei care lucrau la fundaţie erau blonzi, iar pentru ei riscurile erau destul de mari, putând fi răpiţi de gherilele columbiene pentru răscumpărări“.
„Nu se dau «atenţii» doctorilor“
Totuşi, există şi aspecte ale vieţii din Columbia care sunt pentru noi, românii, un deziderat greu de atins. „Au un sistem sanitar destul de bine pus la punct. Şi nu am auzit de cuvântul «şpagă» atunci când vine vorba de medici. Corupţie există când vorbim de politicieni, poliţişti sau funcţionari publici. În spitale nu se umblă cu plicul. Din ce am aflat, medicii sunt bine plătiţi şi nu sunt sensibilizaţi cu «atenţii» pentru a-şi face treaba“, a adăugat
Diana.
Un alt lucru care a surprins-o şi încântat-o în acelaşi timp pe românca Diana Nica în Columbia este cel al pasiunii pentru lectură: „Sunt foarte multe biblioteci publice în Cali. Autorităţile columbiene acordă o mare importanţă acestui aspect. Oamenii din această ţară au o pasiune deosebită pentru lectură. Investesc bani în spaţii de lectură şi în cărţi. Multe astfel de aşezăminte culturale sunt susţinute din banii unor familii bogate care sunt implicate şi în alte activităţi umanitare. Nu există grădiniţă sau şcoală din Cali care să nu aibă în programul ei vizite la bibliotecă, unde se ţin şi ore de lectură. Copiilor săraci li se oferă, astfel, posibilitatea de a avea la dispoziţie o modalitate de a se cultiva“.
O fetiţă cu sindrom Down a fredonat în română
De asemenea, şcolile columbiene au un program bine pus la punct în ceea ce priveşte integrarea şi incluziunea copiilor bolnavi cu sindromul Down sau suferinzi de autism.
„Am învăţat că nu e suficient să integrezi, mai precis să aduci un copil cu sindrom Down sau cu autism într-o clasă normală, ci este nevoie şi de implicarea lor în activităţile clasei. Astfel, dacă aveam oră de desen sau de scris, fetiţa bolnavă de Down care se afla în grupa mea primea o temă pe măsura capacităţii ei de înţelegere. Pentru mine a fost o experienţă extraordinară să lucrez cu ea, mi-am dat seama cât de afectuoasă şi sinceră este. Îi plăcea foarte mult să cânte şi am reuşit să o învăţ destul de repede să fredoneze melodii în engleză, franceză şi chiar în română“, a mai povestit Diana.
Reîntoarsă în ţară, tânăra ne-a spus că intenţionează să-şi folosească experienţa acumulată în Columbia: „Aş vrea să fac ceva care să-i ajute pe părinţii care au copii ce suferă de autism sau de sindromul Down. Un fel de call-center, unde să sune pentru a primi sfaturi legate de cum să reacţioneze în anumite situaţii urgente. Am observat că la noi în ţară mulţi părinţi care au copii cu astfel de afecţiuni nu ştiu ce anume trebuie să facă sau au sentimentul că nimeni nu-i înţelege şi nu sunt ajutaţi să ofere o educaţie adecvată copiilor“.
Se încarcă comentariile...
