Banca Mondială estima în 2014 că aproximativ 40.000 de copii din România nu au acces la beneficiile educaţiei preşcolare din cauza sărăciei şi a marginalizării.

OvidiuRo a început să lucreze pentru accesul la educaţie al copiilor săraci - cu vârste între 3 şi 6 ani - în 2010. De ce? Pentru că atunci când i-am urmărit pe primii noştri beneficiari – copiii din Bacău cu care lucram din 2000 – a fost dureros de limpede că cei mari nu au ajuns prea departe cu şcoala. S-a dovedit că programele tip „a doua şansă” ajută prea puţin pe termen lung, dacă nu sunt precedate de educaţie preşcolară de calitate.  Am văzut cu ochii noştri cum acei copii care intraseră în sistemul educaţional înainte de clasa I aveau rezultate mai bune şi rămâneau în şcoală mai mulţi ani în comparaţie cu fraţii lor pentru care şcolarizarea începuse mai târziu. (Iar studiile internaţionale în domeniu au ajuns la aceeaşi concluzie.)

Experienţa din teren ne arătase, de asemenea, că e foarte uşor să înscrii copiii săraci la grădiniţă – părinţii erau, aproape fără excepţie, foarte dornici atunci când simţeau deschidere şi interes faţă de soarta copiilor lor – DAR că NU E DELOC UŞOR să-i faci să frecventeze regulat cursurile. Cu atât mai puţin pe cei mai săraci dintre copiii din zonele rurale, cei care trăiesc izolaţi de sat, la capătul unui lung şi abrupt drum de pământ şi pietre, fără apă potabilă sau curent, în familii pentru care o haină de iarnă şi-o pereche de ghete reprezintă o cheltuială covârşitoare.

OvidiuRo a testat prima oară tichetele sociale condiţionate de prezenţă, ca stimulent pentru frecventarea grădiniţei, de către copiii aflaţi „în situaţii de risc” în 2008 în Vizureşti, Dâmboviţa. A funcţionat atât de bine încât am început să ne gândim cum să extindem modelul în alte comunităţi. Mulţumită contribuţiei unor donatori majori – companii private precum - am putut încheia un partenteriat cu Primăria comunei pentru sprijinirea fiecărui copil sărac în grădiniţă. OvidiuRo oferea 50 lei /lună în tichete sociale pentru fiecare copil cu frecvenţă zilnică, iar Consiliul local acoperea costul setului de haine şi încălţăminte.

Din 2010 şi până în 2015, reţeaua Fiecare Copil în Grădiniţă (FCG) a crescut organic, cu fiecare comună în care autorităţile locale deveneau conştiente de rezultatele intervenţiei: 70-80% dintre copiii în situaţii de risc aveau frecvenţă zilnică după implementarea FCG (faţă de media naţională de sub 40% raportată de Banca Mondială) şi – mai presus de asta – aveau rezultate foarte bune când ajungeau în şcoala primară. Învăţătorii remarcă uşurinţa cu care se lucrează cu copiii care au fost la grădiniţă, în comparaţie cu cei care nu au beneficiat de educaţie preşcolară. 


Un părinte din Dragoslavele, jud Argeş, după activitatea de citit la grădiniţă a Asociaţiei OvidiuRo FOTO Elena Mocăniţă

Un studiu independent finanţat de Fondurile Norvegiene (Grantul SEE 2009-2014) a comparat rata de prezenţă în ciclul primar în comunităţile FCG cu cea din comunităţi similare care nu implementaseră programul. Diferenţa în favoarea comunităţilor FCG a fost semnificativă.

Rezultatele din comunităţile FCG impresionau la fiecare vizită oficialii guvernamentali, astfel că stimulentul pentru grădiniţă – element central al programului Fiecare Copil în Grădiniţă – a devenit, începând cu luna februarie 2016, program de interes naţional. 12 milioane de euro au fost alocate pentru a acoperi costul tichetelor sociale pentru grădiniţă (TSG) condiţionate de prezenţa zilnică a copiilor săraci (nu 70 de milioane de euro, cum se afirma la un moment dat, în mod eronat, pe această platformă).

OvidiuRo îşi asumă acum rolul de „facilitator al legii FCG” oferind suport autorităţilor judeţene şi locale pentru informare, consiliere şi asistenţă în identificarea şi integrarea în sistemul educaţional preşcolar a copiilor cu risc ridicat de abandon şi analfabetism.

După numai un semestru şcolar, părinţii a peste 67.000 de copii s-au înscris în program pentru a beneficia de TSG (60% din cei 111,000 de copii eligibili estimaţi de Ministerul Muncii). Ca rezultat, mai mult de jumătate dintre aceşti copii (35,000) au frecventat regulat grădiniţa (nu 2000 de copii, cum de asemenea s-a menţionat, în mod eronat, pe această platformă).

Unii directori de şcoală raportează o creştere a prezenţei chiar şi în rândul copiilor care nu sunt eligibili pentru tichete sociale.

Legea Fiecare Copil în Grădiniţă vorbeşte despre crearea unui mecanism pentru identificarea acelor copii care se pierd din cauza fisurilor din sistemul educaţional.

Ea este, în acelaşi timp, un mesaj pe care Guvernul şi Parlamentul îl dau primarilor, profesorilor şi asistenţilor sociali din România: FIECARE copil pe care-l au în grijă trebuie să meargă la grădiniţă, iar responsabilitatea pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat este a autorităţilor locale şi judeţene.

Tichetele sociale sunt doar un simbol pentru acest efort generalizat necesar.

Unii oameni susţin că a nu beneficia de niciun fel de educaţie preşcolară e preferabil educaţiei preşcolare de proastă calitate. Nu sunt deloc de acord. Cred că atâta vreme cât educatorii sunt primitori şi deschişi, copiii defavorizaţi vor beneficia de experienţele noi pe care frecventarea regulată a grădiniţei le poate aduce. Fie şi numai pentru cuvintele noi sau cifrele şi culorile pe care le învaţă acolo, sau pentru simplele obişnuinţe - a sta pe scaun, a ţine un creion în mână, a răspunde pe rând sau a se spăla pe mâini. Fireşte, cu cât calitatea resurselor educaţionale creşte, cu atât şi rezultatele copiilor sunt mai bune. Dar o educaţie formală minimală e mai bună decât... nimic.  

Profesorii care se comportă discriminatoriu sau cărora pur şi simplu nu le pasă de copiii de care ar trebui să aibă grijă ar trebui raportaţi, iar ONG-urile ar trebui să ceară investigarea acestor cazuri şi să pună presiune la toate nivelurile, de la cel al şcolii din rural şi până la Ministerul Educaţiei. Poate o linie verde pentru raportarea discriminărilor din şcoli şi grădiniţe ar putea fi o primă soluţie.

Cel mai bun lucru legat de Fiecare Copil în Grădiniţă, aşa cum a funcţionat el ca program pilot, este că acesta devine adeseori un instrument subtil, dar eficient de erodare a prejudecăţilor şi stereotipurilor, atât în tabăra autorităţilor, cât şi în rândul părinţilor – care, pe baza propriilor experienţe din trecut cu şcoala, ajung să eticheteze, la rândul lor, negativ profesorii.

E aici, cu siguranţă, o discuţie care merită purtată. Aştept cu mare interes comentariile şi întrebările dumneavoastră şi sper ca această plaftormă să devină un valoros punct de întâlnire şi de dezbatere a celor mai importante teme sociale şi educaţionale.