Noul sistem este sever în raport cu regimul din anii pre-criză, care miza pe auto-reglementarea industriei (light-touch regulation). Şi oficiali ai BCE gândesc precum cei ai Fed sau ai Băncii Angliei. Ca să vedem cât de inedite sunt căile Domnului, este de notat că înşişi şefii unor institututii bancare mari se opun unui nou val de de-reglementare, care ar anula prevederi cheie ale legislaţiei Dodd-Frank de peste Ocean (ex: Jamie Dimon, CEO-ul J.P.Morgan, care nu are cum să uite de scandalul de la sucursala londoneză, ce a ilustrat carente mari în regimul intern de conformare şi gestionare a riscurilor).
 
Să rememorăm puţin. În 2007, fondurile de risc patronate de banca de investiţii newyorkeză Bear Stearns au eşuat; în 2008, a avut loc prăbuşirea Lehman Brothers, ce a declanşat o criză mare. Marea Recesiune, cum este numită criza (pentru a fi deosebită de Marea Depresiune din anii '29-'33 din secolul trecut), a costat mult din punct de vedere economic şi social, a obligat la intervenţii ale guvernelor şi băncilor centrale mari (Fed, BCE) pentru a preveni colapsul întregului sistemul financiar. Criza a condus la regândirea instituţiilor de reglementare şi supraveghere şi a paradigmei ce ghidează activitatea băncilor centrale. Care ar fi lecţiile crizei financiare?
 
  • Oricât am crede în virtuţile pieţelor (alocarea resurselor, spiritul întreprinzător etc.), un sistem economic are nevoie de reguli formale şi informale pentru a funcţiona bine.
     
  • Pieţele financiare se caracterizează prin suprareacţii, volatilitate şi, în ultimele decenii (odată cu renunţarea la aranjamentele postbelice Bretton Woods), expansiunea extraordinară/excesivă a operaţiunilor de arbitraj (speculative); sectorul financiar a căpătat o raţiune de a fi „pentru sine“, ce poate fi detrimentală restului economiei.
     
  • A fost privilegiată îndatorarea în cadrul sectorului financiar (prin capital propriu mic/leverage mare) şi în afara sa - supra-îndatorarea firmelor şi a cetăţenilor, a statelor.
     
  • Stabilitatea preţurilor nu echivalează cu stabilitate financiară.
     
  •  Riscurile sistemice se multiplică în condiţii de integrare financiară adâncă, de globalizare; efectele de contaminare/contagiune sunt intense.
     
  • Deschiderea prematură a pieţelor financiare este riscantă. Iar dezvoltarea economică nu este condiţionată de pieţe financiare sofisticate; mai plauzibilă este teza că dezvoltarea economică atrage dezvoltarea pieţelor financiare.
     
  • Sistemul financiar este bine să fie inclusiv, să nu contribuie la deşirarea ţesutului social (aici găsim o explicaţie pentru care Fed, BCE, Banca Angliei, FMI etc. privesc şi distribuţia veniturilor în economie - ceea ce era de negândit cu ani în urmă).
     
  • Băncile centrale nu pot fi un factotum; nu pot prelua din atribuţiile guvernelor.
 
Noul sistem de reglementare şi supraveghere, noua viziune îmbrăţişată de băncile centrale, poate fi rezumat la:
 
  • Stabilitatea financiară se alătură stabilităţii preţurilor ca obiectiv major al băncilor centrale.
     
  • Nicio componentă a sistemului financiar nu trebuie să fie în afara R&S - deci nici „sectorul bancar din umbră“ (shadow banking) care foloseşte şi tehnologii noi (fintech).
     
  • Cerinţele de capital şi lichiditate pentru bănci (alte instituţii financiare) trebuie să fie întărite; este bine să se limiteze îndatorarea, inclusiv prin măsuri macroprudenţiale (care să limiteze expansiunea creditării).
     
  • Este bine să fie descurajate operaţiunile riscante care alimentează riscurile sistemice şi provoacă stricăciuni mari.
     
  • Conduita instituţiilor financiare nu poate fi lăsată în voie; cum se aminteşte în documente ale ESRB (Consiliul European pentru Riscuri Sistemice), ale FSB (Consiliul pentru Stabilitate Financiară), practicile rele devin un risc sistemic. Ultimii ani au arătat numeroase cazuri de manipulare pe pieţe şi abuzuri, care au obligat autorităţile să penalizeze organizaţii cu notorietate în industria financiară. Cât de grave au fost devierile de la buna conduită se vede şi din faptul că modul de stabilire a Libor (London inter-bank offer rate - o rată de dobândă reper pentru pieţe, pentru produse derivate) este blamat şi se doreşte modificarea sa.
 
Crizele nu pot eliminate, dar amploarea lor poate fi atenuată. Iar noul sistem de reglementare şi supraveghere (cum s-a croit prin activitatea Băncii Reglementelor Internaţionale/BIS, FSB, în cadrul G20, prin decizii ale autorităţilor europene, de la Washington, Londra etc.) aşa ceva urmăreşte. Din păcate, istoria arată că oamenii, liderii de opinie, statele au frecvent memoria scurtă. Legislaţia Glass Steagall şi alte măsuri adoptate în SUA după Marea Depresiune au ajutat ţările industrializate să evite un episod similar mai multe decenii în perioada post-belică. A venit însă Big Bang-ul londonez în deceniul nouă şi credinţa unor politicieni britanici şi a unor şefi din City că pot „recâştiga“ lumea pe cale financiară. Renunţarea la Glass-Steagall şi alte măsuri similare au urmat peste Atlantic şi, astfel, s-a pus sămânţa pentru supra-financializare, pentru magnitudinea crizei ce a erupt în 2008.
 
Când Stanley Fischer, Mark Carney (guvernatorul Băncii Angliei), Paul Volcker (fost şef al Fed) şi Mario Draghi (preşedinte al BCE), reprezentaţi de vârf ai industriei bancare (financiare), spun că ar fi o mare eroare să se dea ceasul înapoi, este de luat aminte. Nu ne putem permitem să aţâţăm focul într-o lume economică puternic tensionată, cu fragmentare şi încordare socială şi politică. Sunt voci, aiurea şi acasă, ce pledează în favoarea unei noi dereglementări; unii sunt orbiţi de ideologie, alţii nu pot ieşi din chingile unor sofisme sau pur şi simplu se refuză realitatea.  Aşa cum, decenii în urmă, o gândire economică simplistă a influenţat filosofia şi practica băncilor centrale (vezi „revelaţia“ lui Alan Greenspan în audierile din Congres, octombrie 2008), a facilitat „captura“ politicii publice, se poate reintra acum pe acelaşi drum de rătăcire. Să sperăm că raţiunea şi decenţa vor prevala.
 
P.S. Sunt bănci în România care nu cer comision la retragerea de cash când se folosesc bancomatele lor, din depozite deţinute la ele. Nu înţeleg de ce totuşi, uneori, se cere pensionarilor plata unui comision - apropo de tratament egal.

Material publicat iniţial pe ziare.com.