Comisia Europeană a anunţat că este pregătită să răspundă la măsuri de peste Ocean ce ar ţinti Uniunea. De notat că există mai multe „dosare“ în disputa dintre SUA şi UE, între care impozitarea companiilor cu afaceri globale ce eludează fiscul. În contextul unui sindrom de „întoarcere spre interior“, ce se manifestă în nu puţine ţări dezvoltate, are sens să ne întrebăm ce se va întâmpla cu multilateralismul şi „deschiderea“ ce au definit ordinea economică mondială postbelică.

După al Doilea Război Mondial, ordinea economică internaţională a fost instituţionalizată prin aranjamentele de la Bretton Woods; aceste acorduri însemnau în esenţă comerţ cât mai liber între statele lumii, funcţionarea unor organizaţii internaţionale (FMI, Banca Mondială), care să asiste ţări cu probleme de balanţa de plăţi şi nevoi de finanţare. Viziunea era în conformitate cu filosofia pieţelor libere şi urmărea, între altele, refacerea Europei devastate de război şi stăvilirea comunismului. Statele Unite au jucat rolul central în aceste aranjamente, fiind de departe cea mai puternică ţară din punct de vedere economic la finele războiului. Aceste aranjamente serveau intereselor lor geopolitice; ele înţeleseseră şi că implicarea în Europa era vitală în confruntarea ideologică şi nu numai cu Uniunea Sovietică.

Dar pieţele libere ajutând funcţionarea economiilor deschise aduc beneficii nu în mod egal, în interiorul ţărilor (între cetăţeni) şi între state. Există câştigători, dar şi perdanţi, iar politicile publice, acolo unde există, au menirea de a reduce asimetriile, numărul celor care pierd. Politicile publice există la nivel statal; există şi la nivel internaţional prin programe ale instituţiilor internaţionale (inclusiv BERD şi BEI în Europa). În UE există programe (în cadrul bugetului UE) dedicate atenuării discrepanţelor de dezvoltare între statele membre - o recunoaştere că Piaţa Unică nu rezolvă singură problema decalajelor de dezvoltare. Nu examinăm aici cât de bine articulate au fost aceste politici publice, menţionăm însă că experienţa oferă teme de meditaţie.

Economiştii susţin, în general, comerţul liber. Globalizarea şi politicile naţionale pragmatice au deschis porţi de dezvoltare pentru ţări ce stagnau de zeci, chiar sute de ani. Este cazul unor ţări asiatice, al Chinei în mod special în ultimele decenii. Însă tot globalizarea negestionată a cauzat dislocări sociale/economice masive în ţări dezvoltate. Unele analize consideră că mai responsabile ar fi noile tehnologii de această situaţie. Dar nu trebuie să fie subestimate efectele globalizării când diferenţiale de costuri salariale sunt mari şi când accesul la noile tehnologii este la îndemână. Astfel, dacă Marea Britanie era numită „atelierul lumii“ în secolul XIX, China are şanse să devină ceva analog în următoarele decenii. O asemenea evoluţie poate da frisoane în unele cancelarii şi este de pus în relaţie cu modelele de guvernanţă politică diferite, cu implicaţii ale schimbărilor de putere economică în lume.

Dincolo de aspecte de ordin geopolitic, morala este că globalizarea trebuie să fie „gestionată“, pentru ca numărul perdanţilor să nu devină o ameninţare pentru societăţile deschise, pentru democraţie. Iar aceasta reclamă politicile care, bazându-se pe virtuţile pieţelor libere, nu ignoră imperfecţiunile lor. Nu trebuie să se renunţe la comerţ liber ca spirit şi practici, la cadrul multilateral; dar este nevoie de reguli care să favorizeze un comerţ „fair“, echitabil. Un exemplu: importurile de automobile în SUA sunt supuse unor tarife în medie de 2,5%, în timp ce în UE tariful este de cca. 10%, iar în China de peste 20%. Regimul tarifar se cuvine să fie judecat în ansamblu, dar asemenea discrepanţe iau privirea când este vorba de sectoare importante (pentru Germania industria auto este strategică; să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă China ar surclasa concurenţa - consecinţe ar fi pentru lanţuri întregi de producţie europene ce depind de industria auto germană). Este de amintit că în prezentarea făcută în Parlamentul European în septembrie 2017, preşedintele Jean Claude Juncker menţiona că UE nu trebuie să fie privită ca un „free trader“ (adept al comerţului liber) naiv!

Chestiunea comercială nu trebuie să fie examinată numai în sine, ca o problemă de câştig/pierdere contabilă. Când sunt primejduite sectoare considerate strategice, lucrurile capătă o altă dimensiune. În asemenea situaţii, politica economică (comercială) externă devine o componentă de bază a politicii externe. Iar când problema comercială priveşte rivali în spaţiul global, se ajunge la geopolitică. Comerţul internaţional niciodată nu a fost liber în totalitate; există tarife, fie ele mici (după mai multe runde de scădere generalizată în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului), există bariere netarifare – ce pot fi mai restrictive decât cele tarifare. În domeniile ce privesc siguranţa naţională, statele pot impune restricţii la investiţii străine (de pildă, în SUA, cazul telecomunicaţiilor şi al industriei de apărare). Şi alimentele nu sunt lăsate de un stat responsabil numai în grija considerentelor de cost (Japonia subvenţionează orezării cu costuri ai zice prohibitive). Securitatea naţională şi raţiunile geopolitice pot modifica logica comerţului liberal, regimul investiţiilor străine acasă şi în străinătate. Este de discutat aici despre un transfer de know how, care devine cu atât mai problematic cu cât rivalităţile între state sunt mai mari. Interdicţia pe care Casa Albă a pus-o tranzacţiei Broadcom-Qualcomm este de văzut din acest punct de vedere, chiar dacă este controversată.

Rivalitatea strategică, militară implică utilizarea noilor tehnologii. Este de inclus aici capacitatea de a dezvolta şi folosi „inteligenţa artificială“, pe filieră private şi prin programe finanţate de stat. Existenţa unor mecanisme în congresul american şi în UE care judecă investiţiile străine din punct de vedere strategic spune destule.

Oricum, este deconcertant să vedem un dialog tot mai tensionat în materie de comerţ internaţional între SUA şi UE; eşecul TTIP este de judecat din această perspectivă. În spaţiul global, discuţia privind comerţul şi investiţiile, cadrul multilateral nu are cum să ignore aspecte legate, între altele, de:

  • Competiţia între democraţie şi autoritarism - ca tipuri de regim politic;

  • Implicaţii ale schimbărilor majore de balanţă de putere economică pe plan mondial, cu consecinţe de ordin geopolitic;

  • Capacitatea Uniunii Europene de a se manifesta ca un actor global relevant;

  • Noile ameninţări, inclusiv utilizarea de noi tehnologii pentru manipulare şi purtare de conflicte neconvenţionale (atacuri cibernetice; utilizarea „big data“ în scopuri inacceptabile – vezi şi episodul Cambridge Analytica etc.)

  • Capacitatea statelor de a face faţă la provocări ce reclamă răspunsuri colective.

Este bine ca regulile ce ghidează comerţul global să fie multilaterale şi „fair“, mai ales între aliaţi mânaţi de valori ale democraţiei. Erodarea multilaterismului, aranjamentele bilaterale în proliferare complică relaţiile economice internaţionale şi favorizează tensiunile şi conflictele. Reverberaţiile s-ar simţi şi în UE, întrucât fiecare stat membru ar căuta să îşi protejeze interese specifice. De altfel, în UE se observă o emancipare a intereselor economice naţionale pornind de la neclarităţi şi asimetrii de putere pe Piaţa Unică. UE are nevoie de o reexaminare a modului de guvernanţă care să atenueze divergenţe economice, fragmentarea socială şi derapaje politice.