Pe de o parte, sunt salutate beneficii potenţialmente imense ce ar decurge din câştigurile de productivitate, eficienţa superioară, expansiunea posibilităţilor de cunoaştere. Pe de altă parte, nu puţini sunt cei îngrijoraţi de impactul posibil asupra locurilor de muncă, asupra relaţiilor sociale. În acest sens se face, de pildă, distincţie între modificări în structura ocupaţională a activităţii umane şi înlocuirea de forţă de muncă, creşterea şomajului – cu implicaţii de ordin social şi politic. Apropos de acest aspect, în limba engleză există o diferenţă subtilă între „displace“, ca deplasare, mutare şi „replace“, ca înlocuire (o remarcă făcută de Robert Skidelsky în „Racing the machine“, Project Syndicate, 22 December, 2017). Studii recente (ale McKinsey Global Institute, Carl Frey şi Michael Osborne de la Universitatea Oxford etc.) anticipează o înlocuire semnificativă de forţă de muncă în deceniul ce vine, în ţări dezvoltate şi economii emergente deopotrivă.

Discuţia referitoare la impactul noilor tehnologii asupra pieţei muncii pare stranie dacă avem în vedere că în SUA rata şomajului a ajuns la 4% (de la cca. 10% acum 8-9 ani), că în Germania a coborât la 3,8% în 2017, că în Ungaria şi Polonia cifrele se învârt între 4 şi 5%. Şi în România rata şomajului a scăzut la o cifră minimă în 2017 – cca. 5%. Dar sunt ţări europene unde, în pofida unei relansări economice, şomajul este de două cifre; avem de luat în calcul şi rate de participare pe piaţa muncii cu multe neclarităţi şi discrepanţe mari inter-regionale, coabitare de penurie şi surplus de forţă de muncă în diverse sectoare (aşa numitul skills mismatch). Cu cât orizontul de timp este mai îndepărtat, cu atât discuţia privind rolul noilor tehnologii este mai relevantă. Nu trebuie să neglijăm că summit-ul european de la Goeteborg a fost dedicat pieţei muncii, noilor tehnologii, necesităţii de a avea dezvoltare incluzivă.

Progresul tehnologic şi piaţa muncii – o schiţă istorică

Ai spune, ce este nou sub soare? Fiindcă de când se interpretează istoria economică, progresul tehnologic a fost însoţit de deplasări în structura activităţilor umane, de perioade de tranziţie/adaptare mai mult sau mai puţin anevoioase; fie că este vorba de revoluţia industrială începută în secolul XVIII şi bazată pe forţa aburului în principal, de cea produsă de descoperirea electricităţii, a telegrafului, a automobilului etc. -- ambele fiind însoţite de deplasarea forţei de muncă din rural în urban, urbanizarea vieţii omului. Să amintim revolta „ludiţilor“’ în Marea Britanie la începutul secolului XIX, care se opunea progresului tehnic (mecanizării) ce era perceput ca distrugător de locuri de muncă. În mod constant însă, noile tehnologii au condus la îndeletniciri noi (de complexitate în creştere), la nevoi şi aspiraţii noi.

Progresul tehnologic a influenţat capitalismul, relaţiile între capital şi muncă; aici este de plasat dezvoltarea clasei mijlocii, ca temelie socială a apariţiei şi consolidării societăţilor democratice. Liberalismul în sens profund (democraţia) implică separarea puterilor în stat, alegeri libere şi viaţă civică bogată, o economie ce promovează spiritul antreprenorial şi inovaţia, un sector public ce asigură bunuri publice esenţiale şi se ocupă de asigurarea fair-play-ului şi dreptăţii în societate. Statul social, ale cărui rădăcini le întâlnim la finele secolului XIX (ex: Prusia lui Bismarck) a evoluat în logica echilibrării relaţiei între muncă şi capital; el a cunoscut avansuri şi regresii de-a lungul timpului, ce sunt de pus în relaţie cu cicluri ale paradigmelor politice şi economice/sociale.

După al Doilea Război Mondial şi în siajul noilor politici publice generate de efectele Marii Depresiuni din perioada interbelică, a avut loc o dezvoltare a statului social (facilitată de reconstrucţia economică şi motivată de mizeria umană şi socială produsă de război); în ultimele decenii ale secolului trecut, dereglementarea industriei financiare şi alte politici publice au favorizat erodarea clasei mijlocii şi o polarizarea veniturilor. Tendinţa s-a accentuat după izbucnirea crizei financiare (Marii Recesiuni), când, de exemplu, în ţările europene, ponderea capitalului în PIB a crescut cu cca. 10%. Aici găsim o explicaţie pentru reacţia faţă de elitele politice şi partidele tradiţionale şi faţă de globalizarea neînfrânată, emergenţa unor grupări politice extremiste (dintre care unele au ajuns la sau sunt în preajma puterii în UE), Brexit, rezultatul alegerilor prezidenţiale în SUA etc. În acest teritoriu social şi politic are obârşie îngrijorarea faţă de efectele mai puţin bune ale noilor tehnologii.

Noua revoluţie industrială

Să revenim la digitalizare şi robotizare. În măsura în care distrugerea de locuri de muncă nu este mai intensă decât crearea de locuri de muncă (la remunerare cât de cât apropiată ca nivel), nu ar exista dificultăţi în evoluţia economică şi socială; ar fi un proces relativ lin de adaptare, ce ar conduce la o altă hartă ocupaţională. Pot interveni însă factori ce schimbă datele problemei. Astfel:

  • Dacă vitezele de schimbare (distrugere vs. creare -- gândul ne duce la ceea ce Schumpeter numea „creative destruction“) nu sunt echivalente, în sensul că rata de înlocuire este mult mai intensă, şomajul se poate structuraliza la un nivel tot mai înalt; aceasta poate creşte tensiuni sociale. Şomajul mare poate afecta atât persoane în vârstă, cât şi tinere dacă procesul educaţional nu poate compensa decalajul între cele două viteze de schimbare. Oricum, educaţia trebuie să intre în orice registru de politici publice, cât şi în preocupările organizaţiilor private. Este iluzoriu însă să gândim că se poate converti pricepere în activităţi de rutină în pricepere de ordin creativ pe scară largă şi rapid.
     
  • Contează distribuţia avantajelor comparative/competitive în economia globală; ţările care valorifică mai bine digitalizarea, robotizarea etc. şi care pot gestiona mai bine şomajul structural, au de câştigat în competiţia globală. Dar şi pentru ele educaţia este o preocupare centrală în măsura în care digitalizarea şi robotizarea sunt procese cu dimensiune globală.
     
  • Competiţia globală, dinamica avantajelor competitive, este de pus în relaţie cu considerente geopolitice.
     
  • Distribuţia veniturilor în societate are rol important în măsura în care principiul „şanselor egale“ nu mai operează. Sunt analize ce arată că NRI a contribuit la mai multă polarizare economică şi socială; explicaţia ar fi legată de premizele educaţionale pe care le presupune utilizarea noilor tehnologii în mod creativ şi relaţia dintre resursele de care dispun oamenii şi pregătirea, cunoaşterea de care ei dispun (deşi trebuie observat că relaţia nu este non-ambiguă întrucât minţi prodigioase, persoane aflate la vârful cunoaşterii pot proveni din familii cu venituri mici). Rămâne însă o constatare: cunoaşterea (ca knowledge) nu este distribuită în mod egal în societate prin definiţie, fiindcă oamenii nu au aceeaşi înzestrare genetică şi mediul familial este foarte eterogen privind condiţii economice, sociale şi culturale. Deci importă enorm dacă politicile publice încearcă să atenueze discrepanţele, să le ţină în frâu. Inferenţa este că fără politici publice care să inverseze o tendinţă de adâncire a inegalităţii/inechităţii, faţa mai puţin luminoasă a NRI şi-ar arăta colţii şi ar invita încordări sociale şi politice.
     
  • În acest context, este de făcut o distincţie între inegalitatea accentuată de expansiunea industriei financiare (cu rentele pe care le extrage) şi, pe un plan mai general, de politici publice neinspirate, şi impactul progresului tehnologic asupra veniturilor şi şanselor educaţionale ale oamenilor.
     
  • NRI poate furniza o explicaţie (între altele) pentru inflaţia scăzută din economiile dezvoltate – atât ca efect direct legat de costuri (productivitate), cât şi indirect, prin influenţă asupra distribuţiei veniturilor.
     

Există sugestii de a fi impozitate activităţi economice ce eliberează masiv forţa de muncă (un raport în Parlamentul European, Robert Gates şi alţii susţin această idee) în măsura în care intensitatea distrugerii locurilor de muncă este foarte mare şi homeostaza sistemului social (politic) este ameninţată. O asemenea schemă s-ar putea operaţionaliza şi ar putea asigura venituri bugetare suplimentare care să asiste munca înlocuită prin garantarea de venituri minime. Sunt ţări europene (în UE) unde există o dezbatere în acest sens pornind de la polarizarea considerată excesivă a veniturilor. Dar rămâne întrebarea, ce facem dacă un asemenea proces (de înlocuire a omului cu maşini) ar fi masiv şi generalizat? Fiindcă apare problema capacităţii sistemului de a „recicla“ forţa de muncă dislocată; apare totodată o chestiune socială, politică şi etică/culturală: este vorba de demnitate, de respect de sine, întrucât nu puţini sunt cei care lucrează nu numai pentru a avea ce mânca. Dacă „reciclarea“nu poate avea loc, poate o societate fi stabilă, liniştită, dacă ar avea şomaj să zicem de 30-40% din populaţia activă? Cifrele utilizate sunt exagerate în mod intenţionat pentru a sublinia dimensiunea potenţială a fenomenului. Dar să nu omitem că sunt ţări în UE unde există acum rate de şomaj de două cifre (cu cifre de peste 25-35% între tineri).

Este de imaginat ca prin politici publice să fie încetinită introducerea unor noi aplicaţii tehnologice (vezi şi Ravi Kanbur, The Digital Reviolution and Public Expenditure for Poverty Reduction, CEPR, 2017)? Da, dar este dificil de conciliat logica microeconomică a maximizării profitului cu cea macro, a stabilităţii sociale şi politice.

Problema productivităţii

Când vorbim despre productivitatea muncii, automat plasăm omul în centrul atenţiei; devine nonsens să ne referim la câştiguri de productivitate în afara muncii când discuţia priveşte impactul progresului tehnologic (şi când ne referim la productivitatea totală a factorilor de producţie, rolul muncii este central, mai ales ca rezidualul ce denotă progres tehnic în funcţii de producţie tip Y=F(K, L), unde K se referă la capital şi L la muncă, are în vedere inovaţia ca produs al creierului uman. În schimb, dacă are loc o „înlocuire“ de forţă de muncă pe scară largă, cum s-a amintit mai sus, discuţia capătă o altă logică, confruntaţională – om vs. maşină.

Cât timp maşinile rămân cu funcţie ancilară, de a potenţa forţa omului (productivitatea sa), activitatea economică poate fi văzută ca o competiţie pentru controlul/proprietatea asupra maşinilor private, în mod generic, ca active productive. Astfel, sunt oameni şi organizaţii ce deţin multe active (capital) şi sunt nu puţini cei care au numai forţa proprie de muncă. Între aceştia din urmă, unii sunt deţinători de cunoaştere excepţională (savanţi de pildă), alţii sunt capabili de muncă brută, de slabă calificare. Distincţia poate fi extrapolată la relaţiile între state, chiar dacă inegalităţile pot fi flagrante în interiorul acestora.

În ce priveşte NRI şi mersul productivităţii, lucrurile reclamaă o discuţie amplă dacă avem în vedere constatarea că în ultimele decenii a avut loc a încetinire a creşterii productivităţii în ţările dezvoltate (vezi analize ale OCDE, FMI etc.). Teza „stagnării seculare“, resuscitată de Larry Summers pornind de la conceptul introdus de Alvin Hansen în secolul trecut, are în vedere asemenea observaţii. Fie efectele noilor tehnologii asupra vieţii oamenilor nu sunt surprinse în mod adecvat de statistică, fie suntem încă la începutul procesului, fie impactul se va simţi mai ales prin „înlocuirea“ forţei de muncă, a omului, de către maşini – ceea ce pune sub semnul întrebării noţiunea de productivitate a muncii.

Inteligenţa artificială (IA)

O situaţie aparte priveşte inteligenţa artificială (IA). Stephen Hawking, Robert Gates, Elon Musk şi alţii consideră că IA ne conduce într-o altă sferă de discuţie în măsura în care ar reproduce funcţiile cognitive şi creative ale omului, ar depăşi chiar capacităţile umane – când problema nu ar mai fi pur şi simplu de a face roboţii să servească „binele public“ (cum argumentează Brian Mc Neill, IMF Blog, 8 January, 2018). Discuţia este aici adâncă şi filosofică, se înrudeşte cu cea privind implicaţiile geneticii moleculare, nanotehnolgiei etc. -- când omul pare că prin noi tehnologii deschide o cutie nu numai de minuni, ci şi a Pandorei. Dacă o maşină poate învinge campionul mondial la şah, se poate imagina situaţia în care maşini să populeze laboratoare şi să facă ceea ce fac cercetători de vârf acum (care se ajută ei de maşini) şi chiar mai mult…

Maşini care să gândească, să înveţe, „să spună nu Omului“ nu ca sfat pe baza unor judecăţi previzibile (mai mult sau mai puţin algoritmizate), ci să acţioneze împotriva omului, este scenariul care tulbură, sperie. Mai ales că maşinile inteligente nu ar fi definite în mod automat de ceea ce oamenii consideră a fi bine -- admiţând că există răspunsuri univoce din acest punct de vedere.

Este o întrebare deschisă dacă maşinile pot căpăta valenţe emoţionale, sentimentale, dacă pot ieşi din algoritmi strict logici (este distincţia între homo sapiens şi homo sentiens – vezi şi John Thornill, „Competent computers still cannot comprehend““, Financial Times, (11 ianuarie 2018).  

Gânduri din perspectivă autohtonă. Pentru România, datele de judecare a situaţie actuale şi în perspectivă ar fi:

  • Exod masiv de forţă de muncă – inclusiv de capital uman cu înaltă calificare.
     
  • O îmbătrânire a populaţiei ce accentuează problematica relaţiei între piaţa muncii şi demografie.
     
  • Abandon şcolar mare şi mare parte din populaţie în mediul rural.
     
  • România şi alte ţări cu economie emergenţă (mai puţin dezvoltată) din UE alimentează cu forţă de muncă state occidentale; şi de aceea rata şomajului în Est este mult sub media din Vest – medie de cca. 5% în Est faţă de cca. 9% în ţările vestice (excepţie făcând Germania, cum am menţionat mai sus).
     
  • Bugetul public de la noi are resurse puţine (între cele mai scăzute între statele UE, sub 26% din PIB, faţă de o medie de cca 40%) şi nu răspunde la nevoile educaţionale de ansamblu, la cele ce decurg din impactul noilor tehnologii.
     

Necorelarea între nevoi şi ofertă pe piaţa muncii este valabilă peste tot în Europa, dar este mai problematică acolo unde procesul educaţional este mai defectuos, cu resurse disponibile inferioare. Sistemul educaţional „vocaţional“ practicat în Germania este exemplu în Europa, în lume; este de emulat în România. Învăţământul preuniversitar trebuie să pună accent mai mare pe matematică, informatică, pe ştiinţe exacte şi ale naturii. În acest scop, este nevoie de o finanţare publică mai bună, de profesori mai bine pregătiţi, de un mediu educaţional cât mai prietenos şi motivaţional faţă de elevi, de creşterea numărului de elevi care termină şcoala. Contează, fără îndoială, întreg contextul social, economic şi cultural în această ecuaţie tot mai complicată, care să favorizeze dezvoltarea incluzivă.

PS. Dacă digitalizarea înseamnă cohorte de şcolari care nu citesc şi devin prizonieri ai aşa numitelor „dispozitive inteligente“(ex: smartphones) consecinţa poate fi stagnarea intelectuală sau deficitul de educaţie!!