Oricât am încerca să folosim inteligenţa, tehnologia, tradiţia sau intuiţia, problemele umanităţii refuză să se lase domesticite. Criza grecească, de exemplu. Cantitatea de informaţii contradictorii, valul de dezinformări, lipsa datelor verificabile şi, mai ales, imposibilitatea de a vedea cu ochii proprii cum stau lucrurile au umplut lumea politică şi lumea virtuală de păreri contradictorii. Dacă ai creierul odihnit, le alegi pe cele care-ţi plac şi eşti rezolvat. Nu te doare capul. La fel, povestea cu Codul Fiscal, ori cu Arsenie Boca. Să nu credeţi că le amestec, din superficialitate. Ceea ce e important pentru un om nu e pentru altul, iar dacă eu cred că oculta mondială, sau veganismul, sau nemurirea sufletului sunt cele mai importante lucruri, nimeni nu îmi va schimba părerea. Din fericire sau din nefericire, lucrurile care contează şi care fac istorie sunt mult mai puţine. Faptul că badea Gheorghe mănâncă până la moarte mămăligă cu ceapă nu influenţează deloc viaţa comunităţii, faptul că guvernul impune o taxă nouă va produce mutaţii.

Mai sunt probleme pe care nu vrem să le vedem. Creierul nostru refuză să se confrunte cu realitatea, încercând să amâne sine die rezolvarea. Prăbuşirea pieţei bancare (lucru pe care, de altfel, nu-l înţeleg, oricât m-aş strădui) va întări ideea că Beijingul strănută şi Londra face febră. Nimeni nu poate explica sau justifica de ce piaţa financiară e atât de volatilă. Impresia e că trăim pe un balon de săpun, dar ne ferim s-o spunem deschis, aşteptând momentul spargerii. Fiecare se roagă, în gând ca momentul inevitabil să se producă în absenţa sa. Politica struţului, îmi veţi spune. Nu altfel se poartă soţul sau soţia încornorat(ă). Amână luarea unei decizii. Micile afaceri se târâie, în loc să închidă porţile. O fi mai bine să nu mai spere, să se dea bătute? Îmi aduc aminte de recomandarea făcută de Dell companiei Apple, aflată în faliment: "Vindeţi totul, plătiţi datoriile şi plecaţi acasă!" Azi, firma Apple e mai bogată decât toată România şi are mai mulţi bani cash decât 90% dintre guvernele lumii.

Asta, precizez, a fost introducerea. Abia acum vine întrebarea. Cum tratăm problema valului imigraţionist? Uman? Umanismul ne spune că oamenii ăia merită să trăiască, să se bucure, să se înmulţească. Economic? Economia ne spune că nu există case, servicii sau bani pentru nou veniţi. Militar? Serviciile presupun, fără să greşească, faptul că, între amărâţii ăia există terorişti potenţiali, lideri religioşi, duşmani de moarte ai civilizaţiei europene. Cum judecăm, ca să nu greşim şi, mai ales, să nu nenorocim mai mulţi oameni decât cei aflaţi momentan în joc? Ca să înţelegeţi mai bine de ce mă feresc să am o părere tranşantă în acest caz tragic, în care moartea face zâmbre vieţii, am să vă întreb dacă vă imaginaţi ce s-ar întâmpla în cazul în care România s-ar uni cu Republica Moldova? Uman şi istoric spun că ar fi împlinirea unui vis şi o reunire firească. Economic, bănuiesc că nivelul de trai general ar scădea cu cel puţin 15-20%, iar populaţia Moldovei ar avea cel mai mult de suferit. Dacă aş fi sereist, aş declara inacceptabilă prezenţa a două milioane de ruşi. Fiecare poziţie, în parte, îşi are dramul ei de adevăr. Dar cum descurcăm nodul gordian, spun încă o dată, cinstit, că nu ştiu. Putem să-l tăiem, dar mă tem că, odată cu asta, vom sacrifica şi mai multe vieţi.