INTERVIU Florin Talpeş, creatorul Bitdefender, cel mai vândut produs românesc: „Am terminat liceul la «fără frecvenţ㻓

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Florin Talpeş arată cât de greu i-a fost să pună pe
picioare cea mai profitabilă afacere din industria IT&C FOTO: Eduard Enea
Florin Talpeş arată cât de greu i-a fost să pună pe picioare cea mai profitabilă afacere din industria IT&C FOTO: Eduard Enea

Florin Talpeş (56 de ani) povesteşte cum a renunţat la cursurile la zi din liceu, deşi fusese premiant în fiecare an, şi cum a început, cu 300 de dolari, o afacere care a pus România pe primele poziţii în topul celor mai buni informaticieni.


Dacă n-ar fi şeful celui mai cumpărat produs românesc la nivel internaţional, dacă n-ar fi nici cel mai de succes antreprenor din industria IT&C şi nici cel mai priceput dansator de standard de la categoria „Seniori 3“, ba chiar şi de la categoria „Seniori 2“, Florin Talpeş ar putea fi, cu uşurinţă, unul dintre cei mai buni jucători de poker. Se spune, în anumite redacţii, printre reporterii care merg cu CV-ul în mână la interviurile cu Florin Talpeş, că „industriaşul“ de la Bitdefender n-a fost văzut niciodată zâmbind. Iar acesta nu este un mit, căci Florin Talpeş păstrează aceeaşi sobrietate fie că vorbeşte despre muzica populară din Ţara Moţilor, fie că povesteşte despre prima afacere, când s-a „asociat“ cu un prieten să cumpere o ie românească pentru francezii de la „Science et Vie“, fie că vorbeşte despre neurastenie, teoria criticii literare, spionaj, prelucrarea informaţiilor şi industria IT&C, în general. Şi, în tot acest timp, se concentrează asupra hârtiei albe pe care-şi structurează cu atenţie chiar şi amintirile!, să fie cât mai clare, OK?, înţelegeţi?

„Weekend Adevărul“: Ştim că v-aţi născut în Brad.
Florin Talpeş:
Părinţii sunt din Moldova, din satul Fâstâci, judeţul Vaslui. M-am născut lângă Iaşi, în Bârnova, dar ai mei s-au mutat în Brad, în Hunedoara, când aveam 4 ani. Deci, am sânge de moldovean şi educaţie de ardelean. Iar studiile le-am făcut în sud. Sunt un amestec.

S-au mutat cu serviciul la Brad?
Da. Tatăl meu lucra în mină – Bradul are mine de aur –, iar mama era învăţătoare.

Cum era oraşul Brad?
Brad era un oraş de mineri. Erau minele de la Gura Barza, de aur, şi minele de la Ţebea, de cărbuni. Era un orăşel, de 15-20.000 de locuitori, focalizat pe minerit. Un oraş monoindustrial. Aveam mocăniţă, era o linie de tren mică, pe care treceau trenurile cu vagoane şi cu mineri. Eu aveam prieteni în oraş sau în Crişor, pe lângă mina de aur, şi mergeam la ei cu mocăniţa. Toată ziua mi-o petreceam ori în spatele blocului, ori pe câmp. La un minut de mers pe jos, peste pârâul Luncoi, era câmpul şi apoi dealul Lia unde, în liceu, petreceam mult timp pentru că acolo învăţam. Era linişte, erau gâzele, aer curat. Era plăcut.

Sunt nişte cârnaţi faimoşi în zonă...
Aste e o chestie foarte interesantă. Pe câmpul ăsta, se organizau petrecerile câmpeneşti. Cu virşli – nişte cârnaţi făcuţi din carne de capră şi de oaie. Eu chiar am avut ambiţia să renasc reţeta. Virşli sunt o tradiţie a locului. Acum se fac din carne de pui şi de porc, dar nu mai au acelaşi gust. Am încercat să reînviez această tradiţie: am luat un specialist în carmangerie, care a ajuns la mine prin „Arena Leilor“, şi l-am trimis acolo, să vadă ce spun bătrânii despre cum se făceau virşli acum 40 de ani. Am avut un prim rând de virşli pe care l-am dat degustătorilor – colegilor mei din Brad sau celor mai în vârstă –, am primit criticile, iar la a treia rundă de virşli au spus că sunt excepţionali, că sunt aşa cum îi ştiau ei când erau mici.

Pe muzica populară din Ţara Moţilor
Aţi găsit reţeta. V-aţi oprit aici sau e o nouă investiţie?
Vom vedea mai departe. Deci, pe câmp erau petrecerile astea. Cu dans popular, cu muzică populară. Când deschideam sâmbăta geamul, eu auzeam muzică populară. Dacă în timpul săptămânii lumea era ocupată, sâmbăta şi duminica era o mică sărbătoare. Eu, pe muzica populară din Ţara Moţilor am crescut.

1990. Primul birou Softwin, aflat în sufrageria din apartamentul familiei Talpeş, avea un singur calculator

Sunteţi absolvent de Matematică. Cum v-aţi îndreptat către acest domeniu?
Da, am ajuns să fac facultatea de Matematică „chioară“. Am fost acum cinci ani în Italia, la un seminar de popularizare a matematicii, unde erau premianţi Fields (n.r. – echivalentul premiului Nobel pentru cercetarea matematică), laureaţi Nobel. A fost acolo un mare matematician al secolului al XX-lea, Andrew Wiles, care a spus un lucru foarte interesant: a făcut o cercetare care arată că perioada de graţie în care are loc o apropiere sau o respingere faţă de matematică şi ştiinţe este în clasa a V-a sau a VI-a. În cazul meu, e clar că şcoala generală a contat foarte mult.

Prin ce?
Profesoara de matematică, doamna Augusta Crişan, a avut un impact mare asupra mea. În plus, pe vremea noastră, cam toţi copiii aveau „Gazeta Matematică“. Era o bătaie să ajungi cât mai sus. Al doilea lucru care a contat: echipa, colegii, care erau excepţionali. Erau inteligenţi, lucrau împreună, munca era o valoare.

Talpes
Eu am fost pionier, am fost şi UTC-ist. Membru de partid am reuşit să ajung – acolo chiar m-am luptat – în ’83, pentru că ştiam că nu puteai să-ţi iei doctoratul dacă nu eşti membru de partid.

Problema cu poeziile
Dar alte materii?
Profesoara de română a jucat întotdeauna un rol fantastic. De la doamna Toma din clasele V-VII ţin minte partea de gramatică. Asta înseamnă structurare logică. E clar că atunci când vorbesc de formarea mea, ca şi gândire, cele două profesoare au avut un impact mare. Una – să mă atragă către matematică, iar cealaltă – să mă ajute să structurez. Totuşi, cred că la română eram mai puţin bun, pentru că aveam o problemă cu poeziile. Mi-amintesc că eram în şcoala generală şi, pentru că eram printre premianţii clasei, m-au trimis la serbarea de sfârşit de an şcolar. Au încercat să mă pună să recit o poezie. Când am văzut sala plină, cu lumina care-mi bătea în faţă, m-am blocat. Am reuşit să zic primul vers şi atât.

O ie pentru un curs de mnemotehnică
Ce s-a-ntâmplat?
Era emoţia, nici nu mai fusesem pe scenă, şi m-am blocat. Lângă mine a venit profesoara, doamna Toma, şi a început să-mi şoptească. Era evident! Ţin minte că în şcoala generală frunzăream revista „Pif“ şi „Science et Vie“, unde am văzut un curs de mnemotehnică. Trebuia să plăteşti în franci pentru acest curs. Le-am spus că sunt din România – corespondam cu ei – şi că noi aici nu avem franci. I-am întrebat atunci dacă primesc, în loc de bani, o ie. Ceva românesc. Au acceptat, au fost extraordinar de deschişi. Bine, ca să cumpăr ia, m-am asociat cu un prieten.

Aţi continuat cu matematica şi în liceu?
În ciuda faptului că n-am avut o relaţie bună cu diriginta mea, care era de matematică.

„Florin e mai tare decât profa!“
De ce?
În clasa a IX-a, a X-a şi a XI-a am luat premiul I. Diriginta s-a simţit puţin sabotată de mine. Noi eram un grup de elevi care citeam mult, învăţam mult. Or, asta e o provocare pentru un profesor. Eu am avut şansa extraordinară de a intra în biblioteca de matematică a unui profesor care iubea cărţile. Parcă intrasem în rai! Aşa că am început să citesc cărţi de matematică a căror dificultate depăşea liceul. Asta e o provocare pentru profesorul meu, pentru că, la un moment dat, rişti să ştii mai multe decât el. Profesorul trebuie să ştie să gestioneze lucrurile astea. Dacă nu ştie şi intră în concurenţă cu elevul, s-ar putea să apară momente delicate. Ceilalţi copii ar înţelege că „Florin e mai tare decât profa!“.

2001. O parte din echipa Softwin

Ce se întâmpla?
Erau, de pildă, probleme în clasă şi profesoara trebuia să stea să se gândească, iar eu le rezolvam mai repede. Aşa că diriginta a preferat să mă pună în ultimul rând de bănci, să n-am treabă cu lecţiile, să nu intervin în timpul cursului. În clasa a XII-a, mi-a trecut prin minte că pierd vremea la şcoală şi că mai bine m-aş duce să studiez la facultate. Să intru în bibliotecă şi să răsfoiesc cărţi. Asta se întâmpla la finalul trimestrului I, când venea vacanţa. M-am sfătuit cu mama, i-am explicat ce am de gând, iar ea m-a susţinut. I-am propus, de fapt, să trec la „fără frecvenţă“. Adică să vin numai să dau examenele, iar în rest, să fiu de capul meu. Era o decizie foarte îndrăzneaţă, dar mi-au arătat încredere totală. Totuşi, nu puteai trece foarte uşor la „fără frecvenţă“, trebuia să justifici.

florin falpes
Talpes
Ţin minte că, în liceu, erau extraordinare muncile la câmp. Mie mi-au plăcut. Eram tineri, eram în gaşcă, făceam treabă, dar mai şi cântam, luam o ţuică, povesteam.

Teoria criticii literare şi neurastenia
Ce-aţi făcut?
Am mimat un fel de neurastenie. Am pus mâna pe un tratat de neurologie al lui Arthur Kreindler, pe care l-am găsit la Biblioteca Orăşenească, şi am început să studiez tot felul de boli. M-am dus la doctoriţa liceului, o tânără, şi i-am explicat ce vreau să fac. Ea n-a acceptat şi m-a trimis la neurologul oraşului. Acolo, m-am dat drept neurastenic, însă discuţia despre oboseala mea a durat un minut-două, pentru că neurologul era pasionat de teoria criticii literare, care era una dintre preocupările mele în clasa a XII-a. S-a înfiripat o discuţie de o oră. La final, având diagnosticul „neurastenie“, mi-a dat o scutire de o zi, cu care am trecut la „fără frecvenţă“. De-atunci, eram mai mult prezent la Timişoara, în biblioteca facultăţii.

Totuşi, cum era la şcoală, la „fără frecvenţă“?
Am descoperit oamenii din oraş. Eram singurul cu vârsta de 18 ani. Erau de 25, 30, 40 de ani, oameni care încercau să absolve liceul, ca să obţină diploma. La examene, plecam ultimul din sală, pentru că era probă scrisă, iar fiecare avea subiect diferit. Dura mult să rezolv subiectele fiecăruia.

Una din două

florin falpes
image

Şeful celui mai vândut produs românesc

Numele: Florin Talpeş
Data şi locul naşterii: 19 decembrie 1956, Bârnova, judeţul Iaşi
Starea civilă: căsătorit cu Măriuca Talpeş (fiica regretatului actor Mihai Mereuţă), are băieţi gemeni
Studiile şi cariera:
A absolvit Colegiul Naţional „Avram Iancu“ din Brad în 1975. La examenul de Bacalaureat a avut nota 10.
În 1980, a absolvit Facultatea de Matematică, Universitatea din Bucureşti, iar în 1981 a obţinut specializarea în „Teoria Operatorilor“.
În perioada 1981-1983, a fost profesor de matematică la Liceul Industrial nr. 1 din Sighişoara.
În perioada 1983-1990, a fost cercetător la Institutul de Tehnică de Calcul din Bucureşti.
În 1990, a înfiinţat, împreună cu soţia, compania de software şi servicii Softwin.
În 2001, a înfiinţat compania de software de antivirus Bitdefender, cel mai vândut produs românesc la nivel internaţional, cu peste 500 de milioane de utilizatori.
În perioada 2001-2003, a fost preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Industriei de Software şi Servicii din România (ANIS).
Este pasionat de dans sportiv. A participat, împreună cu soţia sa, la mai multe competiţii mondiale de dans, unde au câştigat diverse premii. Este membru al federaţiei „World DanceSport“.
Locuieşte în: Bucureşti

Kaspersky sau Symantec?
Symantec.
eBook sau carte tipărită?
Carte tipărită.
iPad sau agendă?
iPad.
Steve Jobs sau Mark Zuckerberg?
Steve Jobs.
Cel mai cunoscut brand românesc în străinătate este Dacia sau Bitdefender?
(către o colegă) Nu le-ai dat statisticile noastre? Bitdefender.
Google Chrome sau Mozilla Firefox?
Chrome.
Matematică sau informatică?
Matematică.
India sau China?
India.
SUA sau Japonia?
Japonia. E o ţară în care tehnologia e mai importantă decât marketingul.
Ce antivirus preferaţi: ceai sau paracetamol?
Noi avem în familie un ministru al Sănătăţii, soţia mea, care este împotriva „chimioterapiei“. Cât mai natural.
Moldoveni sau olteni?
Ardeleni. Ardelenii sunt foarte ingineri, te poţi baza pe ei la execuţie, moldovenii sunt foarte creativi, iar oltenii sunt buni vânzători.
Dans standard sau latino?
Standard.
Apple sau Android?
Android.
Touchscreen sau Qwerty?
Touchscreen.
Cloud computing sau memorie internă?
Cloud.

Secretele şcolii româneşti de matematică

Cum aţi ales Facultatea de Matematică?
Am ales, de fapt, Matematica, înainte de admitere. Eram pregătit să dau la mai multe facultăţi, pentru că mie îmi plăceau ştiinţele. Atunci, însă, cred că a fost influenţa unui alt profesor de matematică, Mitică Clonţa, dirigintele surorii mele. El m-a trimis către Matematică, la Bucureşti. Ţin minte că am dat examenul oral de admitere cu doi matematicieni geniali, Ciprian Foiaş şi Nicolae Dinculeanu. Am făcut facultate patru ani, după care am făcut specializare în teoria operatorilor – domeniu în care românii încă au una din primele cinci şcoli din lume. Jurnalul românesc de teorie a operatorilor, „General Operator Theory“, este cel mai reputat jurnal din lume. E românesc!

Aşa bună e şcoala românească de matematică?
Vă dau un exemplu: când eram la specializare, am fost la o conferinţă la Timişoara. După conferinţă, seara, erau şi invitaţi străini, giganţi ai matematicii. La un moment dat, unul comandase peşte şi vin alb. Venise peştele, dar vinul nu venea. A tot cerut în engleză, dar ospăratul nu îi aducea. La un moment dat, i se adresează într-o română stricată să-i aducă vinul. Noi am rămas cu gura căscată. De unde ştie română?! La universitatea lui din SUA era un grup de matematicieni români care, atunci când se înfierbântau discuţiile, o dădeau pe română. El, ca să poată să urmărească discuţia, a început să înveţe româna. Aşa de puternici erau românii din mediul acela. Am avut şansa să fac una dintre cele mai bune facultăţi pe care era posibil s-o fac în vremea aceea.

Doar cinci note de 9
Aţi fost apoi profesor la Sighişoara.
Pe vremea aia, dacă aveai câteva note de 9 şi restul de 10, puteai să ai dublă repartiţie: timp de doi ani trebuia să mergi în „producţie“, adică într-o şcoală, un liceu, o fabrică, iar apoi puteai merge ori într-o universitate, ori într-un institut de cercetări. Măriuca (n.r. – soţia sa) m-a bătut, că ea a avut doar două note de 9, eu am avut cinci. Am primit repartiţie la Institutul de Tehnică de Calcul (ITC), pe platforma Pipera, un Silicon Valley pe vremea respectivă, şi doi ani la Liceul Industrial nr. 1 din Sighişoara.

În anii ’60, nu erau decât 12 ţări în toată lumea, printre care şi România, care produceau calculatoare de generaţia a III-a, bazate pe siliciu. Cum se putea întâmpla asta? Pentru că aveam o şcoală de matematică şi o şcoală politehnică foarte puternice.

Cum se stabilesc mărimile la haine
Ce făceaţi la ITC?
Am avut noroc şi am ajuns într-un laborator de prelucrare a imaginilor. Spre exemplu, haina ta ce mărime este?

M.
M. Noi, când ne ducem după haine, luăm „M“. Dar, în unele ţări, „M“ e mare, în unele e mică. „M“ ascunde o mulţime de date antropometrice: distanţa de la încheietură la cot, lungimea, înălţimea etc. Atunci, o problemă pe care o ai este că, din când în când, trebuie să-ţi măsori populaţia, pentru că oamenii se pot îngrăşa, de pildă. Procesul acesta era însă extrem de lung şi costisitor. Noi lucram cu un institut de cercetări în industria comerţului. Am ajuns la următoarea idee: le facem poze oamenilor şi apoi facem noi nişte softuri care prelucrează automat pozele şi care scot măsurătorile automat. Aşa că am făcut prelucrări de imagine: identificam anumite puncte şi măsuram distanţele dintre ele. Totul – automat, cu algoritmi. Aveam un coleg, Gabi Marcu, care acum e la Apple, unde e autorul calităţii culorilor pentru tot ce înseamnă terminale Apple. Gabi se ocupa de partea de hardware şi făcea plăcile de prelucrare de imagine. Noi trebuia să colectăm imaginea, s-o ducem în calculator, trebuia să transformi acei pixeli în date relevante, adică pattern recognition. Atunci am intrat în acest domeniu foarte fierbinte, care atunci se crea.

La sfârşitul anilor ’60, a existat o strategie de informatizare a României, când s-au creat facultăţi de informatică, licee, institutte, platforme industriale. Am spus de 1.000 de ori acest lucu: în 1957, România era una din singurele 8 ţări care au avut capacitatea de a proiecta şi a constri un calculator electronic. Eram în avangardă.

V-aţi cunoscut cu soţia dumneavoastră în facultate sau la Institut?
Soţia mea a terminat facultatea în ’85, când ne-am şi căsătorit, dar cu ea am lucrat înainte să ia repartiţia. Socrul meu, actorul Mihai Mereuţă, când ea i-a spus că are nevoie de bani pentru vacanţă, i-a răspuns: „OK, hai pe Calea Floreasca, să vedem ce întâlnim aici“. Au oprit cu Trabantul în faţa institutului în care lucram şi eu. Directorul l-a chemat pe şeful meu de laborator, iar ea a ales să lucreze în vara respectivă alături de mine. Apoi, am fost un fel de conducător tehnic al lucrării ei de diplomă – o lucrare revoluţionară în care au fost creaţi algoritmi de semitonuri, în care foloseam puncte pentru crearea semitonurilor, în locul caracterelor care erau folosite până atunci.

Cum au fost deconspiraţi „spionii“ lui Talpeş

Cum aţi intrat în lumea antreprenoriatului?
Imediat cum a apărut Decretul-lege 54 (n.r. – la 5 februarie 1990), am creat o întreprindere mică. Atunci am şi plecat de la institut.

2003. Regele Carl Gustaf al XVI-lea al Suediei este primit de Măriuca şi Florin Talpeş la sediul Softwin

Eraţi la curent cu schimbările politice?

Nu ştiu ce ne frământa, eram într-o echipă de oameni foarte buni, ne plăcea zona asta de software şi credeam în ea. A fost o întâmplare că o colegă de Institut ştia un francez care lucra într-o întreprindere de IT. Zice ea: „Ştiu o firmă de software din Franţa care face jocuri, are nişte probleme şi nu reuşeşte să le dea de cap“. Şi atunci am dat o fugă la Paris – prima oară când plecam în Vest –, am stat de vorbă cu cei de acolo, care se chinuiau, de două luni, să rezolve o problemă. Mi-au zis: „Dacă în două săptămâni veniţi cu o soluţie, aveţi primul contract de la noi“. Am stat acolo două nopţi şi am venit cu soluţia. Asta i-a cam surprins şi am primit primul contract.

Primul business:
mişcarea mingii de tenis
Care era problema?
Era o problemă şi de algoritm, şi de programare. Era un joc de tenis de câmp în care mişcarea mingii nu era continuă, fluidă. Era sacadată. Asta se întâmpla în aprilie. Ţin minte că, la început, era o problemă, pentru că noi trebuia să primim banii cash, pentru că la bănci nu puteau să aibă conturi decât întreprinderile de stat. Mai târziu, ne-am deschis un cont la o bancă – era Bancorex(râde).  Dar, ca să încasezi bani din afară, trebuia să-i justifici. Singura justificare posibilă pe vremea aia erau declaraţiile vamale de export. Adică, tu trebuia să treci prin vamă produsele tale. Formularul de declaraţie vamală avea obligatorie completarea câmpului „greutate“. Dacă nu-l completai pe ăla, nu puteai să depui declaraţia vamală. Or, noi produceam software.

Ce greutate are un kilooctet
Ce-aţi făcut?
Am zis că un kilooctet are un gram. Ce mărime are fişierul? 1.520 de kiloocteţi, deci 1,5 kilograme. Ne-au acceptat. La un moment dat, însă, a apărut TVA-ul. Domeniul nostru se chema „Prelucrarea informaţiilor“. Pe vremea aia, credeţi-mă, erai cam suspicios când auzeai de prelucrarea informaţiilor pentru că asta era o chestie de securitate. Ne-a luat ceva să-i facem pe cei de la Fisc să înţeleagă că nu suntem cu spionajul, că facem software.

Talpes
Talpes
Eu, după ’90, am participat în tot felul de comitete şi comiţii – pe unele le-am şi condus – de creare de strategii naţionale în domeniul industriei de software, industriei IT. Niciuna, după ’90, n-a ajuns să fie executată

Aţi avut probleme?
Un exemplu din ’93. Pe vremea aceea, Ioan Talpeş era şeful serviciului de spionaj. Atunci erau multe servicii care se băteau între ele. Acum e mai multă ordine, deşi şi acum se suprapun unele. E, la un moment dat, am avut noi un proiect cu o mare firmă franceză, care ne propunea să lucrăm un software de simulare a procesului dintr-o centrală nucleară. Proiect foarte interesant. Ne-au rugat să venim cu nişte profesionişti care ştiau fizică nucleară şi erau şi buni informaticieni. Am arat toată ţara şi am găsit doi: unul era conferenţiar la Politehnică şi altul era cercetător la Piteşti. Urma să-i trimitem în Franţa, să se formeze un an acolo, apoi să vină în ţară şi să facă o echipă cu care să lucreze la proiectul respectiv. Conferenţiarul şi-a luat un an sabatic. Amândoi au ajuns în Franţa, unde au început interviurile, care au durat o zi întreagă. La sfârşitul zilei – verdictul. Conferenţiarul era respins, pentru că a avut o atitudine de profesor în faţa comisiei, iar celălalt era admis, dar, a doua zi, nici celălalt n-a mai putut să intre.

Rolul guvernului este să creeze un cadru care să înlesnească dezvoltarea businessului, însă de multe ori blochează, frândează, pune greutăţi suplimentare pe întreprinzători. Creşterea businessului ar trebui să fie blocată doar de noi, de incapacitatea noastră.

„Softwin, firmă de spionaj“
De ce n-a mai putut?
Pentru că şi-au dat seama francezii că, în clădirea res-pectivă, era un culoar în care pe dreapta erau proiecte civile, iar pe stânga erau militare. „Cine e ăsta care vine aici? Ştim ce a supt de la maică-sa?“, au zis militarii. „Nu.“ „Atunci, ce caută aici?“ Nu trecuse prin filtrul militar. Problema era însă cu conferenţiarul. Noi îi cerusem un an sabatic, iar el trebuia să se întoarcă acasă după câteva zile. Am vorbit cu firma franceză, care ne-a dat o scrisoare că era supracalificat. Au început apoi să apară articole în presă că francezii ne trimit oameni înapoi pentru că suntem mai deştepţi decât ei. Colegii săi din mediul universitar, care văzuseră scrisoarea mea şi care nu-l prea înghiţeau pe conferenţiar, au gândit altfel: „Ăsta a fost în Franţa, a fost trimis în misiune, l-au descoperit şi l-au trimis înapoi“. A apărut un alt articol: „Softwin, firmă de spionaj. Spionii români au fost descoperiţi şi au fost trimişi acasă“.

Ce spuneau?
Spuneau că Softwin a fost creat prin privatizarea unei divizii a armatei, o secţie specială din Băneasa, pentru că exista cineva care avea interesul să dea în Ioan Talpeş, iar noi picasem la mijloc. Dar picasem rău, pentru că, timp de cinci ani, conferenţiarul n-a mai putut să obţină viză de Franţa. Francezii chiar îl suspectaseră de spionaj. În 2001, în timp ce era consilierul lui Ion Iliescu, m-am întâlnit cu Ioan Talpeş. I-am spus: „Mă cheamă Florin Talpeş“. „Vă ştiu, vă urmăresc de multă vreme.“ Apoi, mi-a povestit că au fost momente în care el a trebuit să intervină ca serviciile franceze să ne lase în pace. Noi încă de la începutul anilor ’90 trimiteam colete şi primeam colete. Primeam specificaţii, documentaţie tehnică, trimiteam dischete. E, pachetele erau desfăcute. Nu ne-am dat seama la început, dar eram sub vizorul serviciilor. Totul a plecat de la articolul acela...

A început cu 300 de dolari de la Mihai Mereuţă

Primii ani au fost exclusiv pe piaţa franceză sau v-aţi extins?
La început, da. Vă reamintesc că, în 1990, România avea două pieţe: piaţa internă şi piaţa CAER. Amândouă au colapsat. Piaţa internă pentru că deja se punea problema proprietăţii, începea să apară proprietatea privată şi nu-i mai ardea nimănui de IT. Apoi, ţările comuniste şi-au schimbat regimul, deci nu se mai punea problema unei pieţe reunite. Asta în condiţiile în care România avea un rezervor de informaticieni buni. România era buimacă, nu avea desfacere, nu mai zic că era şi mirajul Occidentului. Atunci, şi pentru noi a fost natural să mergem către Vest. Primii ani însă au fost exclusiv ani pe piaţa franceză. Acesta a fost un avantaj pentru noi, pentru că e o piaţă competitivă, iar francezii sunt mai duri decât alţii. Probabil că sunt cei mai exigenţi clienţi, iar asta ne-a format.

Ce ştiaţi despre antreprenoriat?
Nu exista în vocabularul nostru cuvântul ăsta. Să nu vă imaginaţi că aveam un plan de afaceri. Era o idee, multă energie, încredere, dorinţă.

Soţii Talpeş şi antrenorii: Elwira şi Mihai Petre

Ce resurse financiare aveaţi?
Am plecat la drum cu echivalentul a 300 de dolari, pe care ni i-a dat socrul meu. Ni i-a dat, nu ni i-a împrumutat. Pe vremea aia, salariul meu la Institut era de 2.100 de lei, adică 100 de dolari. Capitalul financiar acesta a fost, dar noi aveam multă energie.

Cine domină lumea securităţii
Ce-aţi făcut cu bani? Unde aţi investit?
Primii bani i-am folosit să ne punem pe picioare întreprinderea. Trebuia să depui dosare, să plăteşti nişte taxe. Trebuie să recunosc că, efectiv, l-am folosit pe socrul meu. El era foarte cunoscut şi deschidea uşi. Îl puneam pe el în faţă, toată lumea îi zâmbea frumos, după care apăream eu (râde). Era o birocraţie, pentru că sistemul era construit astfel încât tu nu erai cetăţean, nu erai contribuabil. Statul îţi făcea ţie un bine. În ’91, când am închiriat un apartament în care am avut primul birou, atunci am avut prima oară impresia că e serios ceea ce facem, că avem o întreprindere, pentru că înainte ţineam şedinţele în sufragerie.

Acum, Bitdefender este unul dintre cele mai bune produse de pe piaţa mondială.
În lumea noastră, a securităţii, există unele organizaţii independente, cărora nu le plăteşti publicitate, care iau din piaţă produsele pe care le consideră semnificative şi le testează. Apoi, fac un clasament. Cele mai reputate teste sunt ale AV Test şi AV-Comparatives. Dacă ne uităm în astea două, constatăm că, în ultimii doi ani, Bitdefender domină. Iar ei fac teste din două în două luni.

Pe primul loc la concursul de dans „Romanian Open 2012“

Ştim că aveţi, ca hobby, dansul...
Hobby? Nu e un hobby. E o ocupaţie!

Soţii Talpeş şi cei doi fii

Cum a început?
A început când, la şcoala generală la care învăţau copiii mei, a venit o profesoară care a vorbit cu dascălii ca elevii să înveţe dans. Soţia mea a zis: „Dar cu adulţii nu faceţi?“. „Ba da, dar trebuie o grupă.“ Într-o lună, Măriuca a strâns o grupă de adulţi. După o lună de lecţii, am mai rămas doar eu şi soţia mea. Soţia mea, dacă ar fi ales altceva în carieră, ar fi devenit sportiv de performanţă pentru că are o fabrică de energie atomică! E, în momentul în care Măriuca a prins gustul lecţiilor de dans, n-am mai putut să dau înapoi. Pentru că voiam să facem mai departe, ne-au pus într-o grupă cu copii. Primul an a fost chinuitor pentru mine, dar apoi am prins şi eu gustul.

Singura pereche de „Seniori 3“ şi „Seniori 2“
Participaţi la concursuri?
Mergem din când în când. Până acum am fost la două Campionate Mondiale. Am fost la un concurs de latino în Belgia, apoi am abandonat latino, iar acum dansăm standard: vals lent, tango, vals vienez, slowfox şi quick-step. Mai facem şi dans popular. Noi suntem acum la categoria „Seniori 3“, din punct de vedere al vârstei. În România, din păcate, am rămas singura pereche de „Seniori 3“ şi de „Seniori 2“. Sperăm să mai apară, am vrea să fie mai mulţi. Noi concurăm cu „Seniori 1“, care sunt cu 20 de ani mai tineri decât noi.

Care-i cel mai important premiu?
Am câştigat unul sau două locuri I, dar nu asta contează. La noi e altceva: şi eu, şi soţia mea credem că e obligatoriu să faci mişcare. Pentru că mişcarea continuă încetineşte îmbătrânirea. Poţi să vezi diferenţe de 20 de ani! Trebuie să ai grijă de corpul tău, să îl întreţii, pentru că altfel îşi pierde din dinamică, din mobilitate. Eu văd oameni trecuţi de 40 de ani care nu ştiu să alerge. „Hard-ul“ nu trebuie abandonat. Apoi, dansul întăreşte cuplul şi e o mişcare plăcută.

florin falpes
Talpes
Talpes
Talpes
Talpes

Acest articol a fost publicat în săptămânalul „Weekend Adevărul“.

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite