INTERVIU Camelia Şucu, femeie de afaceri: „În pauza mare, vindeam sandviciuri cu unt şi salam“
0
Camelia Şucu îşi aminteşte de vremea în care nu era unul dintre cei mai importanţi pionieri ai antreprenoriatului românesc, ci un veritabil pionier, cu cravată roşie şi iniţiative extracurriculare inedite.
Numele Cameliei Şucu (48 de ani) nu are nevoie de prezentare, doar de precizare. Despre care Camelia Şucu e vorba? Despre fostul acţionar al cele mai profitabile companii de mobilă din România, despre întreprinzătorul care a deschis toate sertarele mobilei de lux, despre proaspătul investitor în agricultură, despre îndrumătorul tinerilor în afaceri sau despre femeia în faţa ochilor căreia orice reporter îşi uită toate întrebările. Cum s-a ajuns aici, vă întrebaţi. E simplu: Camelia Şucu a fost, mai întâi, pionier şi organizator al cercului de rock din şcoală, a învăţat apoi fizică, a lucrat în atelierul de lăcătuş-mecanic la Apaca, a învăţat medicină şi a lucrat şi în dispensarul din comuna Domneşti (judeţul Ilfov). Şi, după toate acestea, Camelia Şucu este, cel mai adesea, singura femeie de afaceri care poate să demonstreze că la început a fost privirea, şi nu cuvântul.
„Weekend Adevărul“: Vrem să vorbim despre şcoală. Eraţi unul dintre elevii cu cravată roşie, de pionier?
Camelia Şucu: Aveam o adevărată carieră „politică“ în şcoala generală. Adică, am fost pionier, comandant de detaşament, de unitate, chiar şi locţiitoare pe Capitală! Cum fiecare clasă avea un comandant de detaşament, apoi fiecare şcoală un comandant de unitate, ca orice organizaţie care se respectă, exista şi un şef mare, un comandant al Capitalei, care avea şi un locţiitor. Comandantul era un profesor, om în toată firea, iar locţiitori eram noi, copii.
Ce atribuţii aveaţi?
Aveam mai mai multe responsabilităţi, iar asta ne-a şi educat foarte mult. Dacă ni se spunea că trebuie să reciclăm hârtie, trebuia să aducem nu-ştiu-câte kilograme de maculatură. Mergeam şi strângeam de la bunici, de la vecini, şi aduceam, fiindcă altfel nu ni se încheia nota 10 la purtare. Trebuia să avem iniţiativă, să ne gândim ce activităţi facem în zilele de sâmbătă şi duminică şi să le organizăm. Sau, spre exemplu, din banii pe care ni-i dădeau părinţii pentru fondul clasei, noi cumpăram pâine, unt şi salam şi făceam sandviciuri, pe care le vindeam în pauza mare în şcoală. Din banii pe care-i făceam, cumpăram bilete la teatru, la operă. Organizam şi evenimente mai mari: cercuri de poezie, cercuri de rock.
Cercuri de rock?
Aveam nişte chitarişti…
Eraţi una dintre elevele eminente?
Nu am avut tot timpul coroniţă, dar eram pe acolo. Staţi liniştiţi!, că am avut şi eu note de 5, de 6, dar şi de 9 şi de 10. Apoi, la liceu, nu m-am mai implicat în astfel de activităţi. Cred că am considerat că sunt prea mare, gata!
Aţi făcut înot în copilărie.
Şapte ani. Făceam sport, citeam mult, când eram mică. Vara mergeam la antrenamente la Dinamo, iar iarna la Floreasca. Mai am şi acum carnetul de membru!
În şcoala generală, am fost pionier, comandant de detaşament, de unitate, chiar şi locţiitoare pe Capitală!
Antreprenorul de azi dirija circulaţia de ieri în costum de pionier
Aţi mers la liceul „Ion Neculce“, profilul matematică-fizică.
În clasa a XI-a, când am dat treapta, a trebuit să-mi aleg o specializare. Aşa era la noi, fiecare clasă avea câte o specializare, în electronică, în electrotehnică şi în mecanică. În funcţie de ce clasă îţi alegeai, făceai fie mai multe ore de matematică, fie mai multe ore de fizică. Eu mi-am ales mecanica, pentru că acolo se făcea mai multă fizică şi îmi trebuia. Deja ştiam că vreau să urmez Facultatea de Medicină, iar la admitere se cerea fizică, anatomie şi chimie. Mă tenta şi Arhitectura, dar n-aveam aşa mare siguranţă pe matematică.
Cum să aprofundezi cunoaşterea
Cum de aţi ales Medicina?
Am fost la o oră de anatomie a unei vecine de bloc, studentă la Stomatologie, în primul an. Participam la o disecţie şi mi-a plăcut să văd cât de interesant este corpul uman. Era mai palpabil decât în toate albumele de anatomie, vedeam ce formă are muşchiul, pe unde trece nervul şi înţelegeam mult mai bine. Pentru medici, vizualul este fundamental. Când vezi cum poţi să aprofundezi cunoaşterea, e extraordinar! Mie îmi place cunoaşterea foarte mult!
N-aţi intrat din prima la facultate. Ce aţi făcut apoi?
M-am angajat la Apaca, în atelierul de lăcătuş-mecanic.
Ce făceaţi acolo?
Trebuia să dau la pilă! (râde) Făceam parte dintr-o echipă care trebuia să şlefuiască nişte piese. Ceea ce făceam, oricum, şi la practică, în anii din liceu.
Firul 540, bumbac, de culoare albă
Cameliei Şucu (al doilea copil
din stânga) îi plăcea hora de mână
Ca-n filmul „Liceenii“. „Ani de liceu“...
Eu i-am trăit! Dar, după o vreme, m-am mutat în altă secţie. Domnilor din atelierul de lăcătuş-mecanic li s-a făcut milă de mine şi m-au trimis la laboratorul de fire şi fibre, unde trebuia să încerc diverse calităţi de fibre pentru tricotaje. Aveam, de exemplu, firul cu numărul 540, din bumbac şi de culoare albă. Puneam firul la un aparat care trăgea de el din ambele capete şi trebuia să văd unde se rupe. Scriam exact cifrele, elasticitatea, rezistenţa, tot, tot şi făceam o medie. „Firul X se rupe la 34“, să zicem. Din salariul pe care îl câştigam, aproape 1.800 de lei, dacă ţin bine minte, îmi plăteam meditaţiile pentru Medicină: la chimie, la fizică şi la anatomie. Am intrat în anul următor.
La dispensar, la Domneşti
O perioadă, v-aţi făcut „stagiatura“ în comuna Domneşti, aproape de Bucureşti. Cum se comportau oamenii? Vă făceau cadouri?
Aveam un job part-time la dispensarul de la Domneşti. Eu eram medicul pentru copiii din localitate, luam nou-născuţi în evidenţă, le făceam consultaţii copiilor bolnavi, fie acasă la ei, fie la dispensar. Îmi aduc aminte de un episod în care o mămică a venit cu copilaşul la consultaţie şi mi-a adus o sticlă de lapte. Fiindcă era cu copilul, i-am spus că mai bine păstrează lăpticul pentru el, că eu n-aveam la ce să-l folosesc. Se mai întâmpla ca oamenii din sat să vină cu câte ceva, era felul lor de a spune „Mulţumesc“. Chiar se supărau dacă îi refuzai.
Cât câştigaţi?
În ’93, parcă aveam vreo 13.000-14.000 de lei, dar din salariul meu mai cumpăram medicamente pentru dispensar. Îmi amintesc că atunci apăruseră siropurile pentru copii. O sticluţă de Cefalosporina, un antibiotic de ultimă generaţie atunci, costa 8.000 de lei. Aşa ţin minte ce salariu aveam, fiindcă am cumpărat de câteva ori medicamente şi mai rămâneam cu câteva mii de lei.
„Ai învăţat atâţia ani ca să te faci vânzătoare la Unirea!“
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
În ziua aceea, pe 21 decembrie, după-amiaza, am mers, în pauza de masă, la mama la birou. Eram în ultimul an de facultate. Am auzit la radio un zgomot, mai multă lume care a ţipat şi, brusc, s-a întrerupt emisiunea. Apoi, m-am întâlnit cu Dan (n.r. – Dan Şucu, fostul soţ) şi l-am întrebat: „Băi, tu ai auzit ce s-a întâmplat la Universitate, acolo?“ „Nu.“ „Păi, se întâmplă ceva. Hai şi noi!“
Ioana, fiica cea mare a Cameliei Şucu, alături de mama sa
Aţi mers în Piaţă?
Oh, da! Parcă simţeam că trebuie să facem ceva. Când am ajuns, nu se întâmpla nimic sângeros, dar erau foarte mulţi oameni care prinseseră glas. Spuneam că ne dorim libertate şi strigam „Jos Ceauşescu!“. Seara, ne-am întors acasă ca să ne îmbrăcăm un pic mai bine, fiindcă era foarte frig, şi să mai luăm nişte vecini cu noi. Când am ajuns înapoi în Piaţa Universităţii, deja începuse să se tragă. Atunci am auzit, pentru prima oară, pe viu, zgomotul unui glonţ cum ricoşează din perete. La 12 noaptea am plecat acasă, dar la 7 dimineaţa ne-am trezit şi ne-am dus înapoi. Nu aveam niciun plan, dar auzisem că erau foarte multe victime şi ne gândeam că mergem pentru ei. Ne doream să fim liberi, deşi nu cred că înţelegeam cu adevărat ce însemna libertatea pe care ne-o doream. În ’90, eu terminasem facultatea şi îmi începeam drumurile la spital.
Cei care au început businessuri în acele vremuri şi-au făcut o «şcoală» în timp ce construiau şi îşi puneau în practică ideile.
Ce este acela un antreprenor?
Cum de aţi renunţat la cariera de medic? Era mai ofertantă lumea antreprenoriatului?
În ’93, dacă mă întrebai cum se defineşte antreprenorul Camelia Şucu, habar n-aveam ce e acela un „antreprenor“. După Revoluţie, era o plajă imensă de oportunităţi. Noi am fost, practic, prima şcoală de antreprenori din România, pentru că aceia care au început businessuri în acele vremuri şi-au făcut o „şcoală“ în timp ce construiau şi îşi puneau în practică ideile. Nu aş vrea să spun că a fost vreun impuls să renunţ la cariera de medic, că am visat sau că am simţit ceva. A fost o adaptare la vremurile respective, la dorinţa mea de a face lucruri. Aceasta a fost decizia de a începe un retail, care a devenit un business important, în defavoarea creşterii şi specializării mele ca medic.
Ce au zis „prietenii“ de la Domneşti când aţi zis: „Gata, de mâine nu mai vin!“?
Nu-mi aduc aminte să fi avut vreo reacţie. Cea mai sinceră a fost mama. A avut un oftat de dezamăgire şi mi-a zis: „Ai învăţat atâţia ani ca să te faci vânzătoare la Unirea!“. Atât mi-a zis. Ulterior, a înţeles repede şi s-a adaptat. Nu pot spune că e un regret faptul că am lăsat meseria de medic, dar ceva a rămas, undeva, acolo.
Nu pot spune că e un regret faptul că am lăsat meseria de medic, dar ceva a rămas, undeva, acolo.
Atunci când răciţi, daţi un telefon la medic sau apelaţi la automedicaţie?
Măcar atât să fac! (râde) Însă la mine în casă cu greu găseşti mai mult decât Nurofen, aspirină, paracetamol, un spray Oximed sau un Fluocinolon N. Prefer să facem un sport, să mâncăm sănătos şi să încercăm să prevenim, să ne facem analizele când trebuie.
Ce citiţi acum?
Am primit chiar acum, de ziua mea, foarte multe cărţi. Asta a fost şi urarea: să-mi pot face timp să citesc. Acum citesc ştiri, mă interesez să văd diverse feluri în care putem să accesăm fonduri pentru ferme, citesc despre nevoile alimentare ale lumii, cum sunt ele dirijate.
Cum îşi consolidează poziţia în agricultură
Cristina, Camelia şi Ioana Şucu
Colaboraţi cu o companie de branding personal. Asta denotă nesiguranţă sau e pură gestiune?
Să nu vă imaginaţi că stă cineva să-mi gestioneze cuvintele sau ceea ce fac, dar le pune pe canalele pe care eu vreau să transmit. Eu sunt o figură publică asumată într-o anumită zonă a businessului, am un background (n.r. – experienţă) pe zona de retail. Când am făcut branding-ul pentru Piaţa de Gros, am vrut să ştiu, de la o firmă specializată, cum trebuie să comunic eu, ca să nu fiu înţeleasă greşit, pentru că eram întrebată: „De la piaţa de lux aţi ajuns la agricultură?“. Pentru mine, asta înseamnă antreprenoriatul! Aşa că voiam să ştiu cum să comunic aceste lucruri, astfel încât să nu stric figura mea de pe zona de life&style şi design interior şi să o pot construi pe cealaltă, pe partea de agricultură.
Producătorul vrea să vorbească şi la desfacere şi, dacă se poate, să vândă el în pieţele de cartier din oraşe. Nu se poate!
Cum este cealaltă?
„Abundia“ este, practic, zona logistică unde se întâlneşte cererea cu oferta pe piaţa legumelor, a fructelor şi a produselor agricole. Primii intermediari între producători şi detailişti – şi ar trebui, în mod normal, să nu mai fie alţii. Eu m-am gândit că ar trebui să existe logistică, acele centre de colectare a produselor, care să facă parte dintr-o dezvoltare complexă. Ţăranul nu ar mai trebui să vină să-şi vândă produsele în Bucureşti. Va putea să aibă un colector în satul lui, un om care achiziţionează. Producătorul nu are cum să intre în legătură cu detailiştii, cu marile lanţuri de retail, cu Horeca (n.r. – hoteluri, restaurante, cafenele), ai nevoie de specialişti care să se ocupe de asta. Aici este o altă meteahnă a noastră, a românilor, că noi ştim să facem de toate, nu vrem să ne specializăm. Producătorul vrea să vorbească şi la desfacere şi, dacă se poate, să vândă el în pieţele de cartier din oraşe. Nu se poate! N-ai cum să te dezvolţi dacă îţi disipezi energia.
Dar de ce agricultură?
Agricultura în România este într-o perioadă de formare şi aşezare. Nu mă refer la marile culturi, pentru că, pe cereale, avem deja jucători importanţi, dar pe partea de producţie de legume, fructe, carne, acolo încă suntem în curs de aşezare. Oricum, „Abundia“ este doar o bucată din intenţia mea de intrare în agricultură. Mai sunt paşi de făcut pentru sere, construirea de noi hale în Piaţa de Gros şi atragerea de fonduri europene pentru ferme de vite, care, spre sfârşitul anului, sper să se rezolve.
De 20 de ani, pe piaţa de mobilier
Numele: Camelia Georgeta Şucu
Data şi locul naşterii: 12 aprilie 1965, Bucureşti
Starea civilă: divorţată, are două fete – Ioana şi Cristina
Studiile şi cariera:
- În 1983, a absolvit liceul „Ion Neculce“ din Bucureşti, cu specializarea mecanică.
- În 1990, a absolvit Facultatea de Medicină „Carol Davila“ din Bucureşti.
- În 1993, împreună cu fostul soţ, Dan Şucu, a înfiinţat Mobexpert, liderul pe piaţa de mobilier din România în prezent.
- A iniţiat, în 2006, programul „Design Leader“, în parteneriat cu Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti, care sprijină tinerii designeri talentaţi.
- În 2007, după divorţul de Dan Şucu, a vândut 40% din acţiunile sale din Mobexpert în schimbul a 37,5 milioane de euro. Tot atunci a cumpărat toate acţiunile companiei de mobilă premium Class Living.
- Deţine un portofoliu variat de afaceri în domenii precum design, life&style, nutriţie şi agricultură.
Locuieşte în: Bucureşti.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“
Se încarcă comentariile...
