Un veac de singurătate...dar fără Marquez

„Un veac de singurătate" face parte dintr-o categorie rară de cărţi, în imaginarul şi biblioteca mea. Cea a cărţilor pe care le îndrăgesc în tăcere, de la distanţă, despre care îmi spun adeseori că le voi citi... într-o zi. Spre ruşinea mea, această zi a venit : am citit cartea, Marquez a murit.

Cotidianul a devenit un persistent căpcăun devorator de ore, de viaţă, de vise, de cărţi necitite. Atunci, da, pentru cei care nu au citit această carte, cei care intenţionează să citească într-o zi această carte cultă scrisă de Gabriel Garcia Marquez, lansez un sfat: mergeţi să vedeţi piesa montată la Paris de moldoveanul Mihai Tarna.

Scriam, cu aproape un an în urmă, că Marquez, prin piesa montată la Paris de Mihai Tarna, a avut efectul unui declanşator: anul mi-a trecut legănat de tristeţile din Macondo, de durerile şi neîmplinirile personajelor din Veacul lui Marquez, din suta de ani de singurătate care începe acolo unde decidem că, de fapt, viaţa nu este decât o alergare perpetuă după fericire. După dragoste. Cu orice preţ şi cu orice compromis.

Deşi moldovean pare deja anacronic, Tarna devenind de-a lungul timpului şi al creaţiilor sale un european absolut. Universal. Am vizionat cândva un spectacol care depăşeşte orice imaginaţie şi orice aşteptare. "O să vezi, cele patru ore de spectacol, o să treacă mai repede decât viteza vântului", mă avertizase regizorul înainte de spectacol.

Şi într-adevăr, am plonjat în această piesă imaginată de studenţii de la Eicar (L'école internationale des métiers du cinéma et de la télévision) cu forţa unei pasiuni (sloganul instituţiei fiind "faceţi din pasiune o meserie") care te îmbrăţişează şi te lasă cu sufletul la gură, indiferent că eşti căsătorit, pardon, că ai citit sau nu cartea! Că ştii sau nu despre ce e vorba.

Neaşteptat, decorul sumbru al scenei a fost inundat de variante: variante de negru, da, dar luminat de roşul unei umbrele, de senzualitatea unui ruj, de ispita unor coapse sau a unor mâini, a unui gât foarte alb. De ochi şi gesturi care povesteau, te aruncau în povestea nefericitei familii Buendia. În ritmuri de muzică argentiniană (Atahualpa Yupanqui), de fraze în spaniolă şi franceză, tăiate, ca un laitmotiv al efemerităţii vieţii de câte un "echinox" sau "sic transit gloria mundi", când nu era vorba de "lume, lume, soro lume...". Da, da, o chintesenţă de leitmotivuri franco-spaniole-latino-româneşti care au dat intemporalei cărţi a lui Marquez o strălucire neobişnuită. Unică. Gestuală, senzitivă, corporală...

Mihai Tarna a avut dreptate. Dacă ieşind din sală ne aruncăm pe carte, piesa şi-a atins scopul. Dar nu numai. Am ieşit din sală şi mi-a părut rău: nu vroiam ca piesa să se mai termine vreodată.

Piesa lui Tarna nu se mai joacă. A fost un maraton de 4 ore şi a durat câteva clipe. Cam ca orice dragoste. Nu încetez să-i spun că ar trebui să refacă spectacolul. Poate că moartea lui Marquez îl va motiva.