1. Scăunelul lui Caragiale

Noi, cei aflaţi în Sala Mare a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, urmărim o nouă versiune scenică a Scrisorii pierdute. Piesa-cult, piesa arhicunoscută a literaturii dramatice româneşti.

Am mai văzut-o fiecare dintre noi cel puţin o dată. Fie în versiunea clasică a maestrului Sică Alexandrescu, cea de la Teatrul Naţional din Bucureşti, aceea devenită încă şi mai celebră datorită mult invocatelor caietelor de regie ale maestrului Sică, dar şi controversatului turneu la Paris, fie în aceea filmată, semnată tot de Sică, respectând aidoma concepţia spectacolului de la Naţional, fie în a doua versiune, cea din 1979, de la Teatrul Bulandra, regizată de Liviu Ciulei. Salvată de la efemeritate de înregistrarea color, una dintre primele de acest gen, făcute de TVR.

Ceea ce vedem acum pe scenă este însă hotărât altfel. Acolo se află doar nişte practicabile (scenografia-Oana Micu şi Tiberiu Toitan). Spectacolul a început şocant, replicile sunt rostite într-o altă ordine decât cea arhicunoscută. Apar pe rând în faţa noastră Ghiţă Pristanda (Cristian Iorga), Ştefan Tipătescu (Rareş Budileanu), Zoe (Roxana Marian, cu toţii îmbrăcaţi modern, în costume din ziua de azi. Îşi spun replicile, intră în dialog, dialogul lor convoacă şi alte personaje- pe Zaharia Trahanache (Nicolae Cristache), pe Farfuridi şi Brânzovenescu (Alexandru Andrei Chiran şi Ion Vântu), pe domnul Nae Caţavencu (Costin Gavază), altminteri un bărbat foarte fercheş. Apar şi Cetăţeanul turmentat (Mihai Crăciun), şi Agamiţă Dandanache (Dan Rădulescu). Ciudat. Când actorii care interpretează personajele caragialiene îşi termină de spus replicile devenite celebre, pe care noi, români mai mult sau mai puţin oneşti, le ştim, măcar în parte, pe de rost, nu se retrag în culise, ci iau loc pe practicabile. Uneori, îngână în canon, în grupuri, de câte doi, de câte trei, ceea ce rosteşte actorul/personajul aflat, pentru moment, în centrul scenei.

Dar, iată, că dintr-o dată, dandanaua de pe scenă devine şi mai mare. Spectacolul e întrerupt de apariţia pe neaşteptate a unui domn care se pretinde a fi însuşi Caragiale. Nemulţumit de felul în care a fost tratat în vremea lui de autoritate, însuşi de marele Titu Maiorescu care da, o fi scris el eseul Comediile d-lui Caragiale, dar care, în calitate de ministru, i-a refuzat dorinţa de a-l înscăuna în postul de directorul al Teatrului Naţional din Bucureşti şi în acela de director general al Teatrelor din România. Caragiale (Nicu Mihoc) este şi astăzi amărât de faptul că nu a fost ales în rândul membrilor Academiei, însă, iată actorii îl informează că a devenit academician în 1948, atunci când venerabila instituţie a fost reorganizată conform noilor principii ale culturii comuniste. A devenit în 1952 chiar membru de onoare. Caragiale îşi reaminteşte motivele plecării în exil, prostiile debitate de critici şi cronicari improvizaţi ori chiar cu notorietate, de la Garabet Ibrăileanu la Tudor Vianu, despre limbajul din comediile lui. I se argumentează că s-au scris despre el mii şi mii de pagini, unele excelente, altele de-a dreptul abracadabrante, mai cu seamă în 1952, la centenar, că i s-au dedicat chiar poezii (Veronica Porumbacu). Se reface istoricul primei reprezentaţii a Scrisorii pierdute, piesă de manual, dar şi subiect de bacalaureat şi ocazie de comentarii literare pline de poncife, dictate de profesoare conştiincioase care trebuie obligatoriu învăţate pe de rost. Chipul său se află pe bancnota de 100 de lei, un fapt ce îl încântă pe Caragiale - vizitatorul, dar care se îmbufnează brusc când află că poza lui Eminescu se află de bancnota de 500 de lei. Carevasăzică, ar trebui cinci Caragiale pentru a valora cât Eminescu. În fine, treacă! Caragiale le cere actorilor să continue reprezentaţia pe care el însuşi o urmăreşte de pe un scăunel. Intervine o nouă întrerupere în cursul căreia Caragiale, care câteodată seamănă cu cel pe care l-am cunoscut ceva mai bine graţie scrisorilor editate de Dan C. Mihăilescu, câteodată nu, se întreabă, ne întreabă şi pe noi ce este teatrul. Unde rezidă miracolul lui. În text, în regie, în jocul actoricesc, în public sau poate chiar în scăunelul lui? Spectacolul se mai reia o dată, curge, după ce Caragiale, Moş Virgulă, le-a cerut actorilor să-i joace piesa aşa cum cred ei şi regizorul de cuviinţă. Adunarea electorală e jucată, de pildă, în formula marele mut (coregrafia e semnată de Cristina Iuşan). În fine, Caţavencu e înfrânt, Dandanache se alege, toată lumea se împacă la comandă. Aceasta spre disperarea lui Caragiale. Care nu doar că ar fi vrut să fie jucat altfel, ca Shakespeare, ca Cehov, ca Ibsen, ci şi ca lucrurile din România să se fi schimbat. Nu, i se spune, din păcate, de fiecare dată când schimbarea izbăvitoare părea iminentă, apărea câte un nou Dandanache şi întorcea lucrurile de unde au plecat. În punctul mort în care ne aflăm şi astăzi. De aici gustul amar cu care părăsim sala de spectacole.

Am povestit cu lux de amănunte şi scenariul dramatic datorat Alinei Nelega (documentare - Anca Haţiegan), şi spectacolul cu piesa O scrisoare pierdută, prea multă vorbărie, regizat de Gavril Cadariu. Un spectacol care formulează câteva întrebări implicite. E nevoie de revizitarea şi reinterpretarea lui Caragiale? Se impune oare ca opera lui să fie supusă unei operaţii de demitizare similară celei de acum mulţi ani la care a fost supus Eminescu în Dilema? Cât de actuală este sintagma Caragiale, contemporanul nostru. Cât de actuală, dar şi cât de apăsătoare? Îl mai citim noi oare pe Caragiale, îi mai cunoaştem piesele sau rostim mecanic câteva replici, adesea fără să ştim precis de unde anume cităm. Ne place sau ne displace Caragiale? Îl mitizăm pe mai departe sau îl demitizăm?

Spectacolul de tip reconstituire a feluritelor controverse generate de Scrisoarea pierdută, spectacolul gen biografia unui capodopere, scris de Alina Nelega şi montat de Gavril Cadariu are principalul rost de a ne pune pe gânduri. De a ne îndemna să formulăm răspunsuri la întrebările de mai sus.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Liviu Rebreanu- O SCRISOARE PIERDUTĂ, PREA MULTĂ VORBĂRIE după I.L.Caragiale- Concept, adaptare scenică şi fragmente originale- Alina Nelega- Documentarist- Anca Haţieganu-Regia- Gavril Cadariu- Scenografia-Oana Micu şi Tiberiu Toitan- Muzică- Zeno Apostolache- Coregrafia- Cristina Iuşan-Cu- Nicu Mihoc, Rareş Budileanu, Nicolae Cristache, Roxana Marian, Mihai Crăciun, Alexandru Andrei Chiran, Ion Vântu, Costin Gavază,Dan Rădulescu şi Cristina Iuşan, Loredana Dascălu, Könives Evelyn, Tudor Popa, Mario Valdevira Garcia, Robert Oprea, Ghiorghi Ionuţ Bogdan, Vlad Alexandru Haneş, Adrian Şovar- Data reprezentaţiei- 28 ianuarie 2018

2. Mituri revizitate

Revizitarea marilor mituri ale Antichităţii a fost una dintre cele mai constante, dar şi fructuoase dominante ale literaturii dramatice franceze (şi nu numai) din prima jumătate a secolului al XX lea.

Au practicat-o Paul Claudel, Jean Anouilh, Sartre, Giraudoux. Despre modul în care au făcut-o, despre feluritele lor strategii de actualizare, despre anacronisme avem la dispoziţie informaţii şi pline de miez exegeze oferite de excelenta carte Teatru şi mit (Editura Dacia) a Mariei Vodă- Căpuşan, dar şi de lucrarea Mitul antic elen şi dramaturgia contemporană (Editura Facla) datorată lui Clio Mănescu.

Se ştie, Jean Giraudoux, partizan declarat al unui teatru poetic, a revenit în repetate rânduri la izvoarele Antichităţii, piese precum Amphitryon 38, Ondine sau Război cu Troia nu se face beneficiind, la vremea premierei, dar şi mult după aceea de o excelentă primire din partea criticii şi a publicului. Ultimele două menţionate s-au jucat cu mult succes şi extrem de prompt şi în România, nu de aceeaşi soartă având parte Amphitryon 38. Vremea acestor texte voit şi declarat frumoase a părut să apună însă în deceniile din urmă, sub invazia actualităţii, a noilor curente în dramaturgie. Aşa se face că după 1989, singura revenire de dată mai recenta asupra uneia dintre ele, revenire de care îmi aduc eu aminte, este cea din anii 90, mai exact 1994, datorată lui Horea Popescu la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Iată însă că Amphitryon 38 i-a stârnit un neaşteptat şi benefic interes tânărului regizor Horia Suru care a readus-o în actualitate într-un spectacol montat la Teatrul Bacovia din Bacău. Spectacol a cărui facere a pornit la drum cu dreptul fiindcă a beneficiat de o inspirată, necesar updatată şi sprinţară traducere a textului semnată de Doru Mareş. Care nu uită însă nici o clipă că Amphitryon este o comedie care sfârşeşte tragic, o specificitate bine tradusă scenic în spectacol de regia lui Horia Suru.

La rândul său, regizorul nu uită că piesa lui Jean Giraudoux, scrisă în 1929, piesă în care oamenii se amestecă cu zeii, este, asemenea celor datorate lui Anouilh, un superb omagiu adus purităţii şi fidelităţii feminine. După socoteala lui Giraudoux, scrierea sa ar fi fost a 38 a revenire (socotită şi definitivă) asupra unui mit celebru, acela al iubirii pure, nedezminţite a Alcmenei pentru Amphitryon. Iar acest omagiu traversează de la un cap la altul cele aproximativ 90 de minute cât durează reprezentaţia. În cursul căreia ni se înfăţişează şi clar, şi cu însemnele modernităţii felul în care Jupiter a vrut să o seducă şi să o posede pe Alcmena. Însă cum aceasta îi era necondiţionat fidelă soţului său, viteazul Jupiter, sfătuit de Mercur, a inventat un război care să-l îndepărteze de casă pe viteazul Amphitryon. Căruia i s-a substituit prin înşelăciune preţ de o noapte. Pe care, deşi nevinovată, Alcmena l-a plătit cu propria ei viaţă. Scena finală a omagiului adus acesteia atât de oameni cât şi de zei este una dintre cele mai pline de emoţie şi încărcată de semnificaţii din întreaga reprezentaţie.

De la început scena este scăldată într-o lumină sângerie. Nimic nu mai e alb, nimic nu mai e virginal, totul e marcat de culori închise, de negru. De negru şi de multă ploaie. Pluteşte de la început iminenţa sfârşitului tragic.

Întreaga poveste se petrece pe Pământ, acesta fiind motivul care l-a determinat pe scenograful spectacolului, Cristian Marin, să imagineze un decor pe verticală. Vedem patul iubirii împărtăşite Alcmena- Amfitrion (aceasta este grafia preferată de caietul de sală) şi cada în care se consumă noaptea de dragoste obţinută prin înşelăciune, prin substituire, de Jupiter de la Alcmena. Vedem o Alcmenă frumoasă, mândră, iubitoare, păcat că nu întotdeauna şi coerent, şi implicat jucată de Ana Adelaida Perjoiu. Un Amfitryon şi războinic, şi iubitor, interpretat de Dumitru Rusu. Bogdan Matei desenează un Jupiter şi muieratic, şi ludic, şi imoral, şi copilăros, şi plângăcios, şi pregătit să inventeze noi şi noi tertipuri, bine secondat de un Mercur gata oricând să îşi stimuleze superiorul, să îi ofere soluţii, consistent adus în scenă de Ştefan Alexiu. Mai puţin eficient şi cam forţat în dorinţa de a se manifesta în registrul comic a fost, cel puţin în reprezentaţia văzută de mine, trioul Sosia (Viorel Baltag), Gornistul (Florin Zăncescu), Războinicul (Ştefan Ionescu). Apariţii bine punctate, colorate au Florina Găzdaru (Leda), Corina Goranda (Eclise), tot la fel cum merită consemnate contribuţiile actriţelor Nela Zare (Ecoul, Vocea cerească), Daria Coşa (Hercule, Umbra lui Dumnezeu), Maria Caba (Umbra Alcmenei), Ana Sândulache (Umbra lui Amphitryon). În fine, merită menţionat aportul coregrafiei semnate de Sophie D.Mi

Teatrul Municipal Bacovia din Bacău- AMPHITRION 38 de Jean Giraudoux- Traducerea- Doru Mareş -Regia şi adaptarea- Horia Suru- Scenografia- Cristian Marin- Coregrafia- Sophie D- Cu- Ana Adelaida Perjoiu, Bogdan Matei, Dumitru Rusu, Ştefan Alexiu, Viorel Baltag, Florin Zăncescu, Ştefan Ionescu, Florina Găzadaru, Corina Goranda, Nela Zare, Daria Coşa, Maria Caba, Ana Săndulache- Data reprezentaţiei- 5 februarie 2017

3. Somnambulism/aurea mediocritas

Slava, personajul principal al piesei Somnambulism, scrisă de Iaroslava Pulinovici, este un om ca oricare alt cetăţean născut şi format în Raiul comunist.

Obişnuit încă din copilărie una să facă, alta să spună, deşi a avut, la un moment dat, propriul lui moment de răzvrătire, Slava, de profesiune ziarist, şi-a conservat aceeaşi filosofie de viaţă dublă şi după ce comunismul s-a prăbuşit în patria lui mamă, Rusia. Era căsătorit cu Renata cu care avea un copil despre care tocmai aflase că nu e, de fapt, copilul lui, avea şi o amantă pe nume Alla, căreia îi tot făgăduia că îşi va părăsi nevasta în favoarea ei, mai trăgea şi câte o minciunică pe la ziar, graţie uneia dintre ele însuşindu-şi un aparat foto performant, de firmă, Cano!. Lui Slava îi mergea relativ bine căci, iată, tocmai izbutise să îşi cumpere o maşină bunicică.

Numai că, dintr-o dată, totul în viaţa lui Slava ia o întorsătură nouă. Renata moare pe neaşteptate, iar vestea decesului îi parvine soţului tocmai când, prins în trafic, medita mai abitir cum să îi mărturisească şi că îi ştie secretul, şi că vrea să o părăsească. După acest moment dramatic, Slava este într-o continuă stare de mahmureală, nu se mai înţelege cu nimeni, nici cu cei de la serviciu (Dima. Boris), nici cu fiul Maksim, supraponderal care refuză şi el să mai meargă la şcoală, nici cu Alla. Trăieşte ca în transă, la fel ca somnambulii, cu observaţia că somnambulismul acesta îl ajută să ia decizia de a spune de acum încolo un nu definitiv minciunii. Demisionează, umblă aiurea, îşi încurajează fiul să îşi ia lumea în cap, iar umblă aiurea, se ia la harţă cu toată lumea, iar cu ocazia unei vizite la cimitir, la mormântul soţiei, se întâlneşte cu o fată, o necunoscută, care trăieşte ad litteram povestea lui.

O neprevăzută, ciudată întâlnire cu vechii prieteni din copilărie se termină cu un picaj în gol. Cam la fel cum li se întâmplă somnambulilor ce se plimbă pe acoperişuri şi sunt strigaţi pe nume ieşind din starea aceea specială ce îi ajută să meargă drept. Slava este salvat la limită, iar doctorii îi promit că în jumătate de an se va reface. Iată însă că până la refacerea fizică promisă, Slava se întoarce alături de Alla, de Dima, de Maksim şi el revenit acasă, renunţând definitiv la atitudini mult prea categorice. Redevine aidoma lor. Aurea mediocritas. Criza a luat sfârşit.

Aceasta e povestea, aceasta e şi metafora, aceasta e şi învăţătura, cum se spunea odinioară, piesei transformată în spectacol ca o concretizare scenică a proiectului Teatrului Nottara intitulat Spectacolul începe de la o lectură.

Spectacolul e bine, solid articulat, cu atent conturate momente de crescendo, cu meşteşug pus în scenă la Sala George Constantin de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu. Care a făcut exact ceea ce trebuia să facă. A întocmit o foarte bună distribuţie, a lucrat cu actorii la nuanţe potenţate de muzica originală a lui Alexandru Suciu, a asigurat dreptul echilibru, totul într-o scenografie de bună calitate semnată de Rodica Der.

Ion Grosu, titularul rolului Slava, îşi face datoria cu prisosinţă, este în mod sigur pasionat de rol. Dacă Ion Grosu nu ar fi căzut în păcatul de a crede (iarăşi!) că atunci când joacă într-o piesă rusească este absolut necesar să dea tribut rostirii şi intonaţiei basarabene, lucrurile ar fi stat încă şi mai bine. Evoluţii atente, bine cumpănite, când calme, când temperamentale au Crenguţa Hariton (Alla), Karl Baker (Dima) şi Sorin Cociş (Boris). O trecere în scenă de doar câteva minute reconfirmă talentul şi sensibilitatea tinerei actriţe Diana Roman (O fată). În vreme ce evoluţia adolescentul Iulian Mihai Cristea (Maksim), elev la o clasă specială de actorie de la Liceul Dinu Lipatti, este absolut extraordinară.

Teatrul Nottara din Bucureşti- SOMNAMBULISM de Iaroslava Pulinovici- Traducerea- Bogdan Budeş- Regia- Alexandru Mâzgăreanu – Scenografia- Rodica Der- Muzica- Alexandru Suciu- Cu- Ion Grosu, Crenguţa Hariton, Karl Baker, Sorin Cociş, Diana Roman, Iulian Mihai Cristea- Data reprezentaţiei- 27 ianuarie 2017