Sunt destule dovezi pe de altă parte că lucrurile pot sta şi altfel, mai ales când avem de-a face cu îndrăgostiţi de poezie cum e şi cazul actorului Emil Boroghină.  El a visat  şi mai visează la un teatru de poezie, iar în lipsa lui îşi alcătuieşte singur recitaluri din poezia lumii dar mai ales din cea românească şi le dăruieşte cui simte ca şi el. Ştie pe de rost mii de versuri, i-a celebrat pe Ovidiu, pe Shakespeare. A călătorit prin istoria literaturii ca să-l găsească zugrăvit pe Constantin Brâncoveanu. E bântuit de umbra voievozilor din hrisoave şi înscrisuri poetice căci, aşa cum spunea deunăzi un istoric renumit, poeţii sunt uneori mai exacţi ca istoricii fiindcă ei însoţesc evenimentele la care sunt martori cu sentimente care nu pot fi trădate, mişcând cititorul sau ascultătorul.

Nu de mult Emil Boroghină a făcut dovada unui nou tur de forţă ţinându-ne mult peste o oră lipiţi cu urechea de scenă la sala George Constantin a Teatrului Nottara unde şi-a prezentat recitalul Treptele Unirii. N-a fost autor unic de astă dată, alăturându-i-se în creaţie tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu care a născocit din lumini şi decor un cadru de spectacol teatral acestui periplu prin poezia românească în căutarea ideii de frăţietate românescă, mai necesară ca oricând astăzi . Mi-am amintit cu ocazia acestui spectacol de anii când în acelaşi spaţiu se auzeau versurile Blandianei sau ale lui Nichita Stănescu (Orfeu în Câmpia Dunării) sau Ioan Alexandru într-un demers patriotic, mai degrabă o obligaţie în acele vremuri, căci aşa e când  vrei să bagi pe gât oamenilor lucruri în loc să le laşi  să izvorească firesc din fiinţa lor. Dar, pentru că în acest teatru Nottara erau şi poeţi veritabili ca Ioana Crăciunescu, Ştefan Radof, Cristina Tacoi, dragul de poezie a avut pe aici ceva temei în orice împrejurare şi n-a făcut de râs pe cei care şi-au pus talentul în slujba poeziei cu orice ocazie. Aşa dar Emil Boroghină, ştiut sau neştiut a nimerit într-un templu care prin tradiţie a respectat şi cultivat poezia,  având în vedere că la cârmă au fost scriitori, cărturari  respectaţi ca Horia Lovinescu şi Ion Brad.

Recitalul Treptele Unirii vine – o spune şi titlul - în întâmpinarea Centenarului din 2018 la care abia de mai avem timp  şi stare să ne  gândim. Unii o fac aş spune  din convingere, gândindu-mă la reculegerea şi patetismul reţinut, romantic din seara în care Emil Boroghină a fost pe rând şi Eminescu şi Coşbuc şi Goga, şi Arghezi şi Labiş şi Sorescu  şi Păunescu ale căror versuri veghează la neuitarea drumului nostru demn prin istorie. Peste  30 de poeţi şi-au amestecat glasurile în acest imn când liturgic , când triumfal, când melancolic când zglobiu şi pur precum acela din poezia populară, pentru a întări constanţa unei conştiinţe de neam pe care uneori ne facem că am pierdut-o pentru că ne e greu să o suportăm. Fiindcă e grea, e precum coroana de oţel a regelui Ferdinand , turnată  dintr-un tun otoman, care l-a transformat instantaneu pe protagonistul Unirii de la Alba Iulia în cel mai bun român. E precum ADN -ul înscris în limbă (Limba noastră-i  limba sfântă/Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng şi care-o cântă/ pe la vatra lor ţăranii) e ceea ce Păunescu numea  libertate convalescentă, libertatea de a fi pururi bolnav de o credinţă poate orgolioasă în tine însuţi, ca ins, ca neam, ca ţară.  

Aş fi vrut să desprind un fir roşu din mesajul îngândurat al recitalului pe care actorul Emil Boroghină ni-l dăruieşte odată cu mărturia de suflet al bunului român care este. L-am ales pe acesta. Aveţi dreptul să-l căutaţi pe acela al  Ariadnei ascultându-l pe actor.