Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (2)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În pofida unor opinii potrivit cărora arta teatrului ar fi intrat într-o etapă post-regizorală, o privire, oricât de superficială asupra a ceea ce s-a întâmplat în instituţiile de spectacol româneşti în anul 2012, demonstrează că însemnele personalităţii directorului de scenă sunt dintre cele mai prezente.

Fie şi numai detaliul că Opera din Iaşi a interesat pe neaşteptate teatrokratia românească în momentul în care Andrei Şerban a montat acolo, pe lângă Indiile Galante, un spectacol cu Troienele înseamnă un argument în sprijinul ideii afirmate mai sus.

Desigur, nu întotdeauna regizorocraţia, cum inspirat o numea cândva regretatul om de teatru complex care a fost Dumitru Solomon (nu numai dramaturg, ci şi eseist, ca şi creator de reviste de specialitate, publicaţii în care era o mândrie să fii invitat să scrii şi să te formezi), e benefică.

Atunci când un regizor mare, puternic nu intră în conjuncţie cu un director de teatru autentic, e foarte posibil ca spectacolul bun, mare, important pe care îl înscenează el acolo să fie pur şi simplu asfixiat de submediocritatea înconjurătoare.

Ori să fie catalogat doar drept un simplu accident de parcurs. Ceva ce dovedeşte că, în realitate, Teatrul care l-a produs nu are un proiect limpede şi că regizorul cu nume ce a montat acolo e privit numai şi numai ca un trofeu cu care se împăunează un director ori ca o fiinţă folositoare ce acoperă eşecuri anterioare şi viitoare, asigurând fraudulos prelungiri de contracte manageriale.

Am întotdeauna semne de întrebare despre cât de competitivă, de performantă e, în realitate, o anume instituţie de spectacole atunci când regizorul mare, poftit cu mari eforturi să monteze ceva, orice, acolo, mă-nţelegi, dumneata, numai să vii!, are nevoie, spre a-şi duce la capăt proiectul, de un număr considerabil de colaboratori.

Cred în regizorul care, după modelul Liviu Ciulei, face şcoală şi ale cărui treceri printr-un anume Teatru lasă urme, urme ale căror roade se văd şi în celelalte producţii ale respectivei instituţii şi care vor fi fructificate chiar de respectivul director de scenă cu ocazia revenirilor sale în locul pe care l-a onorat cu prezenţa sa.

Andrei Şerban...

Sigur, aş putea oricând să îi recomand unui prieten clujean mai multe producţii ale Teatrului Maghiar din oraşul său, dar respectivul amic ar fi îndreptăţit să nu mă ierte dacă aş omite să îl sfătuiesc să vadă Hedda Gabler, în regia lui Andrei Şerban.

Au fost voci, unele aparţinând chiar unor critici cu nume, ce au insinuat că spectacolul după piesa lui Ibsen, montat acolo de ilustrul regizor, nu ar fi decât o copie a mult mai împlinitului Strigăte şi şoapte, înscenat tot la Cluj doi ani mai devreme.

Nimic mai neadevărat şi totodată nimic mai în sprijinul opţiunii mele pentru directorul de scenă cu însuşiri de pedagog. Neîndoielnic, actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj formează una dintre cele mai performante, mai adevărate trupe din ţară.

Dar au ajuns să fie aşa datorită colaborării lor constante cu directori de scenă precum Vlad Mugur sau Andrei Şerban, Mihai Măniuţiu şi Tompa Gábor, cu invitaţi din străinătate, cu regizori din tânăra generaţie, indiciu limpede că nimic nu e întâmplător la Teatrul lui Tompa, cum i se spune adesea.

Cum deloc neîntâmplătoare a fost revenirea lui Andrei Şerban care, mai vechilor sale spectacole montate la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj- mă gândesc la Unchiul Vanea şi la deja menţionatul Strigăte şi şoapte, ambele aflate încă în repertoriul activ-, le-a adăugat în 2012 Hedda Gabler.

Montarea de la Teatrul Maghiar din Cluj e una aflată în opoziţie cu spectacolele-standard după scrierile lui Ibsen, spectacole ce operează în mod fals cu un fel de tranzitivitate meteorologică între ţara în care a scris marele dramaturg şi operele acestuia destinate scenei. Andrei Şerban însuşi mărturiseşte că multă vreme a nutrit convingerea că piesele ibseniene ar fi “construite realist şi greoi”.

Aruncând la coş aceste ideés reçues, înlăturând prejudecăţile, regizorul a montat un spectacol ce are meritul de a fi evidenţiat umanitatea colcăitoare a personajelor, o umanitate ce se decontează la urma urmei în derizoriul lor, aşa cum li se întâmplă şi eroilor cehovieni şi aşa cum a demonstat Andrei Şerban însuşi în deja amintitul Unchiul Vanea, dar şi în Trei surori de la Teatrul Naţional din Budapesta.

Da, în spectacolul de acum Hedda, interpretată exemplar de Kézdi Imola, e pe mai departe o “personalitate profund frustrată”, aşa după cum o socotea Martin Esslin, o “estetă cu un sfârşit nenorocit”, aşa după cum o numea Camil Petrescu, numai că există în ea şi ceea ce descoperea cel mai profund comentator român al operei lui Ibsen, l-am numit pe profesorul Ion Vartic, “irepresibila atracţie pentru trăirea orgiastă ”.

Hedda Gabler e înconjurată de o seamă de personaje ridicole, găunoase, aşa cum e, în primul rând, soţul ei, Jörgen, admirabil jucat de Bogdán Zsolt, dar aşa cum sunt şi comic-maleficul Brack (cu o compoziţie notabilă Hatházi András), fals-solara doamnă Elvested (Pethö Anikó, în reprezentaţia văzută de mine) şi, mai cu seamă, marea dezamăgire a Heddei, Hamletul de provincie care e Ejlert (foarte bun în rol Szücs Ervin).

Şi tocmai pentru a se sublinia ideea că nimic nu e întâmplător la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, că acolo se lucrează după un autentic program teatral, la scurtă vreme după Hedda Gabler regizorul Felix Alexa a fost invitat să monteze Domnişoara Iulia, un spectacol din aceeaşi zonă dramaturgică, tot cu Bogdán Zsolt şi cu Pethö Anikó, un rol bun făcând şi Kato Emöke.

Decorurile, atât la Hedda Gabler cât şi la Domnişoara Iulia, sunt rodul fanteziei creatoare a Carmencitei Brojboiu, una dintre cele mai bune şi mai harnice scenografe ale teatrului românesc de azi.

Tot Andrei Şerban a revenit cu folos, la Teatrul “Bulandra” asupra spectacolului Lear. În noua sală se joacă acum Lear(a), o versiune modificată, abreviată a montării-princeps din 2008, cu o distribuţie modificată, dar tot cu extraordinara Mariana Mihuţ în rolul titular. De neratat.

…şi Silviu Purcărete

Silviu Purcărete a montat anul trecut mai mult decât de obicei în România. Iar trecerea sa nu s-a făcut simţită doar la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a înscenat Conu Leonida faţă cu reacţiunea (despre care am scris în prima parte a acestei sinteze), ci şi la Naţionalul craiovean ca şi la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu.

La Craiova, Purcărete a pus în scenă Furtuna. Dar a preferat pentru montarea sa titlul O furtună, poate şi pentru a justifica astfel recursul la tehnica salto-ului împrumutată din muzică. Regizorul a reordonat, de asemenea succesiunea unor secvenţe. La unele a renunţat, tot la fel cum a abreviat o seamă de scene din textul shakespearian. O furtună e un spectacol situat sub semnul ambiguităţii.

Silviu Pucărete şi scenograful Dragoş Buhagiar (colaboratorul lui constant din vremea din urmă) au mizat pe o ambiguitate de extracţie onirică, întreaga montare fiind clădită pe calapodul unui uriaş vis, vis şi coşmar deopotrivă al lui Prospero (Ilie Gheorghe).Un Prospero bătrân şi obosit, dar care îşi adună forţele spre a mai rândui încă o dată lumea şi firea acesteia.

Purcărete a mizat mult pe starea de trezie, pe nesiguranţa fertilă dintre vis şi realitate, de unde, cred, şi decizia de a-i încredinţa lui Sorin Leoveanu atât rolul Mirandei cât şi pe cel al lui Caliban. Cum rolul Ferdinand e jucat de o actriţă (Romaniţa Ionescu), O furtună poate fi interpretată şi ca o nouă variaţiune pe tema androginului, temă aflată la mare preţ în ansamblul creaţiei purcăretiene. Orice craiovean are toate motivele de a trece pragul Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din localitate pentru a vedea spectacolul.

La fel cum orice sibian se cuvine să găsească obligatoriu drumul spre Teatrul Naţional “Radu Stanca”, acolo unde poate vedea Călătoriile lui Gulliver, spectacol în care Silviu Purcărete rememorează practic ceea ce ­­i-a plăcut mai mult şi mai mult din romanul lui Jonathan Swift. Montarea se slujeşte de un text voit lacunar (alcătuit de regizor în colaborare cu Lia Bugnar şi cu Crista Bâlciu), text la limita dintre memorie şi uitare.

Prin aceasta dovedindu-ni-se clar că Purcărete nu s-a concentrat pe plata unor datorii literare, ci pe convertirea lor în valuta-forte a teatralităţii, a răsfăţului de imagini (scenografia: Dragoş Buhagiar), de sunete (muzica de scenă: Shaun Davey), de senzaţii olfactive, dar şi de mici agresiuni fizice (fulgii din secvenţa finală).

Directorul de scenă nu a dorit ca montarea lui să fie judecată drept un spectacol încheiat, nu i-a spus nici work in progress, a preferat să o califice drept o succesiune de exerciţii scenice, iar pe sine s-a recomandat drept coordonator al acestor exerciţii.

O invitaţie şi o prezenţă la ediţia din toamna lui 2012 la Festivalul de la Edinburgh au consfinţit valoarea spectacolului şi au contrasemnat, parcă, decizia directorului artistic al Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti de a plasa, în parte, ediţia din acelaşi an a acestei manifestări de cultură teatrală sub semnul lui Silviu Purcărete.

Şi la Sibiu găsim însemnele specifice programului teatral. Fiindcă exerciţiilor scenice cu mare valoare pedagogică propuse de Silviu Purcărete, exerciţii menite să asigure profesionalizarea continuă a trupei, le-au urmat un alt fel de exerciţii concretizate într-un alt spectacol important. Mă gândesc la O poveste japoneză în regia lui Masahuro Yasudo.

Un spectacol-şcoală, un spectacol-lecţie, un spectacol al disciplinării vocii şi a trupurilor, dar şi o reamintire a unui fapt esenţial, prea adesea uitat în vremea din urmă. Şi anume că teatrul înseamnă, înainte de orice, armonie şi emoţie.

Doar unul dintre motivele ce mă determină să îmi îndemn prietenul sibian să meargă la Teatru. Naţionalul din Sibiu mai oferă şi alte motive de a fi căutat, motive despre care voi vorbi în următoarea parte a acestei sinteze.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite