Sigur, e foarte bine de fiecare dată când se mai câştigă un condei care dovedeşte interes pentru genul altminteri tot mai năpăstuit şi, se pare, din ce în ce mai puţin ofertant al cronicii de teatru. Lucru, la urma urmei, cum nu se poate mai bizar având în vedere numărul mereu în creştere al absolvenţilor secţiilor de Teatrologie de la facultăţile de specialitate. Secţii ce s-au înmulţit şi ele în dispreţul oricărui interes faţă de solicitările reale de pe piaţa muncii.

Am citit câteva dintre cronicile noii noastre consore. Nu întotdeauna i-am împărtăşit opiniile, ceea ce este un lucru cum nu se poate mai firesc la urma urmei. Nu aş fi scris şi spus nimic despre producţia critică a domniei-sale poate şi fiindcă îmi plac la nebunie versurile lui Valéry Patience, Patience dans l’azur/Chaque atome de silence est la chance d’un fruit mûr dacă noua aspirantă la statul de critic de teatru nu s-ar fi apucat să debiteze verzi şi uscate, luând poziţia de mare specialistă în filologie, filosofie şi teatrologie, în legătură cu modul în care a fost tradus în româneşte titlul piesei ionesciene Le roi se meurt. Şi felul în care apare acesta pe afişul spectacolului de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, spectacol regizat de Andrei şi Andreea Grosu, cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ în rolurile principale.

Doamna Andreea Nanu face în cronica publicată în nr. din 12 decembrie 2017 al revistei „22“ o întreagă demonstraţie pornind de la pronumele reflexiv din franceză, absent în româneşte, demonstraţie referitoare la faptul că, în opinia domniei-sale, corect era ca titlul piesei ionesciene să fie tradus în româneşte cu verbul la diateza reflexivă. Fiindcă aşa impune ritmul intern al montării. Franceza are două verbe, şi mourir şi se mourir, cel de-al doilea dorind să sublinieze că moartea este un proces în desfăşurare. Se mourir adică être en train de... A fi pe punctul de...  Ceva similar cu prezentul continuu din engleză. Un lucru care se învaţă cândva prin clasa a şaptea. La gimnaziu. În franceză se spune, de pildă, s’absenter însă nimănui nu i-a trecut vreodată prin minte să îl traducă în dulcea limbă românească a se absenta. Cu toate că şi s’absenter poate dovedi conotaţii speciale. În piesa ionesciană care vorbeşte despre începutul unei/unor absenţe se stabileşte o anume concordanţă între accentuarea degradării fizice a Regelui şi degradarea Palatului Regal. Zidurile acestuia cad sub ochii noştri. O formă aparte şi extrem de inteligentă de cronotop teatral.

Dacă îmi aduc exact aminte, lucrul acesta a fost extrem de bine subliniat de spectacolul cu aceeaşi piesă realizat în urmă cu mulţi ani la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) de marele regizor Victor Ioan Frunză. O altă soluţie creatoare pentru a sublinia acelaşi lucru a avansat Silviu Purcărete în spectacolul văzut de noi cu ocazia uneia dintre trecutele ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru.

Chiar dacă în spectacolul de la Naţionalul bucureştean lucrurile stau, din punct de vedere scenografic, complet altfel, Regele moare, pe mai departe, continuă să moară, începe să lipsească sub ochii noştri. Iar scena finală este, din acest punct de vedere, admirabilă. O veritabilă bijuterie actoricească, regizorală şi scenografică. Era însă cu totul împotriva spiritului limbii române să se batjocorească pe afiş numele piesei ionesciene, aşa cum ar fi dorit, pesemne, doamna Nanu, şi să se scrie Regele se moare. În dispreţul tuturor traducerilor avizate apărute până acum, inclusiv al celei remarcabile, semnată de Vlad Zografi şi de Vlad Russo.

Sincer, am obosit să tot aud verbul a dori folosit aiurea la diateza reflexivă. Eu îmi doresc să găsesc la aprozar mere proaspete. Sau. Eu îmi doresc ca guvernul Dăncilă să reuşească.

Nu cred că am mai fi avut nevoie de încă o aberaţie suplimentară pe afişul unui spectacol. Nevoie e doar ca revista „22“ să îşi selecteze ceva mai bine colaboratorii.