Răzvan Vasilescu sub efectul magiei teatrului

Nu e prima oară când acest actor excepţional pentru care nu s-au inventat încă premii în teatrul românesc ne uimeşte cu felul său special de a fi pe scenă. În „La gande magiaʺ de Eduardo de Filippo, în premieră la Teatrul Bulandra, Răzvan Vasilescu joacă un rol iniţial antipatic.

Bogătaşul di Spelta apare la început în postură proastă, de înfumurat în societatea veselă din oraşul napolitan unde se petrece acţiunea. După ce magicianul Marvulia (Virgil Ogăşanu) o face să dispară pe frumoasa şi prea tânăra lui soţie, el intră însă în acţiune ca un frenetic căutător al adevărului dominând spectacolul. Actorul construieşte atent această trecere spectaculoasă, iar gentlemanul cu borsalină şi ţinută imberbă devine treptat tot mai umil şi şantajabil în mâinile impostorului care-l manipulează cu duioşie. Aşa încât o mare parte din spectacol Răzvan bântuie prin scenă cu paşi mărunţi, strângând în braţe o iluzie sub forma concretă a unei casete unde s-ar afla chipurile, iubita lui soţie.

E irezistibil, cu zâmbetul tâmp arborat drept pavăză, ascunzându-şi cu grijă taina, protejând-o chiar şi împotriva evidenţei. Într-atât e de convins, într-atât crede în magie încât refuză în final realitatea întoarcerii soţiei din fuga adulterină pe care magicianul şugubăţ o acoperise cu  numărul său de spectacol. Nu ştiu dacă e bine, dar spectacolul regizat de Elie Malka mută accentul de la Marvulia, actorul, magicianul de ocazie, la Colegero di Spelta, simbolul credulităţii, al publicului asupra căruia teatrul îşi exercită la urma urmei efectele. Ne face cu alte cuvinte circumspecţi asupra oricăror forme de manipulare posibile în relaţia cu mulţimile, făcând referire chiar explicit la episoade cunoscute din istorie, în momentul când descoperim la unul din personaje însemnele fascismului lui Musolini. Si fără aceste trimiteri, însă, „La grande magia” rămâne piesa emblematică pentru ideea iluziei comice ce stă la baza teatrului.

E irezistibil, cu zâmbetul tâmp arborat drept pavăză, ascunzându-şi cu grijă taina, protejând-o chiar şi împotriva evidenţei.

Drumul mai departe spre consecinţe îl face un personaj ca di Spelta întrupat de Răzvan Vasilescu care crede mai mult decât maestrul său Otto Marvulia, magicianul, cel care practică magia dintr-o convingere şubredă, meseria lui fiind la urma urmei o cale de supravieţuire. Farsa ce stă ca de-atâtea ori la baza tragicomediei transformă ficţiunea în realitate, acest amestec de planuri stând şi în centrul creaţiei actorului care le îmbină atât de savant într-o compoziţie inteligentă şi savuroasă totodată, ca în altîtea alte realizări ale sale pe scenă şi în film.

Aşa încât ceea ce adesea numim actor special e în cazul lui nu doar expresie a harului nativ aparte ci şi mai ales un mod deştept de asumare a talentului persoanei de către persoanlitate. În Sfârşit de partidă, în Meştesugul vieţii, în Căsătoria, în Spitalul comunal, în filmul Niki şi Flo, ca să cităm doar câteva din creaţiile actorului, Răzvan Vasilescu e aceeaşi prezenţă originală remarcată şi remarcabilă, într-atât încât din prea multă admiraţie uităm să-l omagiem. Dar el îşi vede mai departe de drum ignorând iluzia gloriei, semn că a învăţat ceva din marea magie a teatrului.