Războiul de 30 de ani din teatrul românesc. Bătălia de la Bulandra

În comunism, confictele din teatrele româneşti se rezolvau ideologic şi prin delaţiuni la „organe”. După Revoluţia din 1989, scandalurile au devenit publice şi intens mediatizate, de o urâţenie care a murdărit multe imagini de artişti.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

De 30 de ani, războiul „colectivelor” cu managementul macină instituţiile artelor spectacolului, aducându-le în criza artistică de care ne plângem astăzi. De ce actorii sau cântăreţii de azi nu mai sunt la nivelul „monştrilor sacri” de altădată? De ce nu mai există un al doilea Ştefan Iordache, Toma Caragiu sau Nicolae Herlea? De ce nostalgia după marile spectacole ale lui Pintilie sau Ciulei continuă să umbrească punerile în scenă de azi? De ce Regietheater e inexistent în teatrele de operă?

Scandalul de la Bulandra nu e primul şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultimul.

Prima luptă a acestui război de 30 de ani a fost la Teatrul Naţional Bucureşti, când regizorul Andrei Şerban a fost silit să demisioneze în urma nemulţumirilor „colectivului”. Andrei Şerban revoluţionase lumea teatrală autohtonă cu Trilogia Anticăşi Livada de vişini. Cunosc oameni care consideră că acele spectacole le-au schimbat vieţile. Chiar ştiu pe cineva care s-a decis să devină regizor în urma acelor experienţe cathartice. De fapt, cred că atunci, în anii lui Andrei Şerban la Naţional, critica românească a început să folosească acest cuvânt, catharsis, într-atât de zguduitoare erau acele montări, injectând viaţă în repertoriile pline de molii, pentru ca astăzi, acelaşi cuvânt să fie abuzat, fără să mai însemne nimic.

Defenestrarea regenţilor – Praga, 1618 (gravură anonimă)

Au urmat multe alte scandaluri trase la indigo. Indiferent dacă erau justificate sau nu., desfăşurarea evenimentelor a fost similară. Alungarea lui Cristian Mandeal de la Ateneu în 2009, sau a lui Johan Kobborg şi a Alinei Cojocaru de la Opera Naţională Bucureşti în 2016 sunt cele mai răsunătoare incidente, cu ecouri în presa internaţională.

Cea mai recentă bătălie s-a desfăşurat la Teatrul Bulandra din Bucureşti şi a fost câştigată de „colectiv”. E o ştire de primă importanţă, cu un efect amplificat de realitatea că în domeniul artelor nu se întâmplă practic nimic de luni de zile din cauza pandemiei care a închis instituţiile de spectacole pentru multă vreme.

Bătălia de la Bulandra. Un fel de August, Bloody August.

E irelevant cine a avut dreptate în acest scandal, veţi vedea la sfârşitul acestui articol de ce. Cronologia evenimentelor vorbeşte de la sine şi seamănă izbitor cu cea de la Opera Naţională Bucureşti din 2016, mai puţin xenofobia. Ce s-a întâmplat la ONB, acum 4 ani, puteţi citi în articolul April, Bloody April.

Lupta de la Rocroi, 1643 (pictură de Augusto Ferrer Dalmau, 2011)

Miercuri, 19 Septembrie 2019. Moare Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra din ultimii 17 ani. A fost un regizor talentat, ultima sa creaţie fiind monumentalul şi foarte apreciatul Coriolanus al lui Shakespeare. Funeraliile sunt urmate de instalarea unui adevărat memorial în foaierul teatrului, întreţinut săptămâni în şir. Andrei Şerban deplânge ipocrizia demersului căruia îi lipseşte măsura.

Luni, 7 Octombrie 2019. Până la organizarea unui concurs pentru ocuparea funcţiei de director general al teatrului, actriţa Catinca Nistor este numită director interimar, în urma unei decizii a primarului general al Capitalei, Gabriela Firea. Alegerea este logică, în ciuda vârstei de numai 31 de ani, Catinca Nistor fusese directorul adjunct al lui Ducu Darie, în finalul ultimului său mandat. Crizele de sănătate şi de abuzuri ale lui Darie vacantau postul pentru perioade semnificative de timp, aşa că putem presupune că tânăra interimară avea cel puţin o idee despre cum se rezolvă diversele probleme administrative ale teatrului.

Luni, 2 Martie 2020. Website-ul Cultura la dubă publică un controversat interviu cu proaspăta directoare interimară, care recunoaşte că experienţa ei managerială este minimă.

Catinca Nistor foloseşte un limbaj nou şi cosmopolit, care surprinde dar care poate fi interpretat drept candoare, naivitate, sau chiar prostie. Este atacată violent în presă şi pe reţelele sociale, o bună parte a lumii teatrale considerând interimatul ei o impostură. Printre contestatari, Anca Sigartău, victimă recentă a unui conflict cu actorii teatrului din Bacău, pe care-l condusese o scurtă perioadă, scoţându-l din mediocritate, şi Cristina Modreanu, teatrolog şi mare susţinătoare a deputatului Vlad Alexandrescu (USR). Andrei Şerban e unul dintre puţinii stakeholderi din teatrul românesc care-i acordă încredere, într-un comentariu publicat de website-ul Liternet. Peste nici două săptămâni, teatrele se închideau în urma declarării stării de urgenţă.

15 Martie – 15 Iunie 2020. La fel ca multe alte instituţii similare din România şi din lume, Teatrul Bulandra se închide şi el şi transmite online spectacole de arhivă. Criza artelor spectacolului din România e amplificată de lipsa de calitate a filmărilor, de nepăsarea cronicizată faţă de patrimoniul imaterial al spectacolelor de referinţă. Toată butaforia oficială a unui aşa zis prestigiu al artelor româneşti în lume se prăbuşeşte cu zgomot în faţa spectacolelor transmise de National Theatre din Londra, Metropolitan Opera şi alte companii de renume. Bulandra are o abordare puţin diferită, alternând filmările din arhiva internă cu spectacolele istorice filmate de televiziunea română din anii comunismului şi strânge 2 milioane de vizualizări.

Marţi, 29 Iulie 2020. Contractul de muncă pe perioadă determinată al actorului Costantin Dogioiu expiră şi Teatrul Bulandra renunţă la colaborarea cu acesta. Este un eveniment aparent minor, care declanşează un conflict cu o combustie explozivă, escaladat exponenţial în numai câteva zile.

Vineri, 31 Iulie 2020. Într-un survey al agenţiei de presă Agerpres, Catinca Nistor declară că, în condiţiile crizei sanitare, următorul proiect important al Teatrului Bulandra este filmarea profesionistă a ultimei premiere cu Antigona de Sofocle, în regia lui Stathis Livathinos, premiera online fiind programată pentru luna Septembrie.

7 – 11  August 2020. Conflictul de la Teatrul Bulandra explodează. Actorul Marius Manole, angajat al Teatrului Naţional, anunţă că renunţă la colaborarea cu Bulandra. Actorii din trupă, în frunte cu Şerban Pavlu, publică o scrisoare de protest adresată primarului Gabriela Firea., în care legalitatea este recunoscută, dar se invocă „abuzul moral”, în cazul lui Dogioiu. Actorii Alexandra Fasolă şi Constantin State, angajaţi temporari ai companiei, demisionează, felicitaţi public de Andrei Şerban, iar Cristina Modreanu acuză politizarea numirii Catincăi Nistor ca interimar, deşi nu există nici o altă cale legală de a numi un interimar decât cea urmată de primărie, patronul Teatrului Bulandra. Sindicatele din mai multe teatre (Nottara e cel mai sonor exemplu) se alătură cauzei „colectivului”. În fine, Vlad Alexandrescu continuă pe aceeaşi retorică, acuzând ilegalităţi  şi imoralităţi inexistente. Dar asupra senatorului USR voi reveni.

12 August 2020. O delegaţie a protestatarilor de la Teatrul Bulandra este primită în audienţă de primarul Bucureştiului, Gabriela Firea. În cursul aceleiaşi zile, Catinca Nistor este demisă şi înlocuită cu actorul Vlad Zamfirescu, 45 de ani, fiul lui Florin Zamfirescu, actor şi personaj extrem de influent al UNATC, principala instituţie de învăţământ din domeniul teatral, pe care a condus-o ca rector în perioada 2000-2008.

13 August 2020. Website-ul Veşti bune publică un NEcontroversat interviu cu proaspătul director interimar, care recunoaşte că experienţa lui managerială este minimă.

Adică exact precum declarase şi Catinca Nistor cu jumătate de an în urmă.

Peisaj cu câmpul de luptă după bătălie.

De 30 de ani se repetă acelaşi scenariu, cu aceiaşi combatanţi: „colectivul” versus directorul acuzat de tiranie. Victoriile sunt şi de o parte şi de alta. Dar, de fiecare dată când „colectivul” câştigă, artele spectacolului din România mai mor puţin. Teatrul Naţional Bucureşti n-a mai fost la fel ca în vremea lui Andrei Şerban. Teatrul din Bacău a revenit la anonimat după demisia Ancăi Sigartău, baletul Operei Naţionale Bucureşti e o umbră faţă de cel din 2016 şi tot aşa. În fiecare an, nume mari ale scenei, validate internaţional, deplâng ruina culturală din România. Indiferent cine are dreptate în aceste conflicte, este clar că ele slăbesc instituţiile de spectacol şi reforma lor este vizibil necesară. Astăzi, în ceea ce priveşte Opera, România nu are nimic interesant de oferit.

Muntele Alb (1620)

Priviţi Opera Naţională Bucureşti! Din anul 2015 este condusă numai de interimari, opt la număr, unii dintre ei conducând câteva zile, săptămâni, sau luni. Recordul este de jumătate de zi, pentru doi manageri, la distanţă de doi ani de zile unul de celălalt, deci nu e o coincidenţă, sau vreun accident. Şi chiar în aceste zile, tot acolo se desfăşoară o nouă bătălie între „colectiv” şi manager.

Săptămâna asta, Teatrul Bulandra, altădată o companie foarte admirată, cu directori longevivi, cu regizori nemaipomeniţi şi cu spectacole legendare, a retrogradat în liga în care evoluează Opereta, Opera Naţională şi alte instituţii măcinate de conflicte. Este greu de grezut că acest teatru va reveni la nivelul excelenţei de altădată, pentru simplul motiv că există un precedent şi nimic nu poate preveni izbucnirea unui nou scandal în viitor.

Mai mult, deşi suntem în an electoral, nici un partid politic nu are vreo strategie culturală declarată. Această situaţie este o degradare extrem de gravă a responsabilităţii politice, ceea ce nu doar că nu previne izbucnirea unor noi scandaluri, ci le încurajează, pentru că niciodată vinovaţii nu au fost pedepsiţi, iar politicienii au preferat să liniştească apele cât mai rapid, fără să supere tabăra mai influentă. Încă şi mai devastatoare este existenţa unor iniţiative de pseudoreformă care încurajează entropia sindicală din lumea culturală românească.

Au rămas puţine teatre nedistruse de Vlad Alexandrescu.

Dintr-un război serios, iar acesta durează de 30 de ani, deci e foarte serios, nu pot lipsi profitorii. Senatorul Vlad Alexandrescu (USR) joacă acest rol de ani de zile. Deşi a ieşit şifonat destul de rău de fiecare dată, el ţine morţiş să confirme butada atribuită lui Albert Einstein: „Să faci mereu şi mereu acelaşi lucru, aşteptând rezultate diferite, iată definiţia nebuniei”.

Ajuns ministru al culturii în 2015, în guvernul interimar Cioloş, în urma tragediei de la Colectiv, dl Vlad Alexandrescu a încercat să reformeze artele spectacolului din România, deşi toate bunele practici nu recomandă reforme radicale într-o guvernare interimară, din lipsa susţinerii populare.

În 2016, Vlad Alexandrescu a încercat să modifice Ordonanţa de Urgenţă care reglementează concursurile pentru ocuparea funcţiilor de manager în instituţiile culturale (celebra OUG nr. 189/2008). Primele amendamente imaginate de profesorul de literatură franceză de la Universitate l-au înfuriat pe Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional, care l-a atacat atât de dur pe Alexandrescu încât a reuşit să-i lipească de nume porecla „ministrul străzii”. În acelaşi iureş reformator, ministrul culturii s-a îndreptat apoi spre Opera Naţională, provocând un scandal atât de mare, încât a fost demis la sugestia publică a preşedintelui Iohannis: „Cred că au rămas puţine greşeli imaginabile care nu au fost făcute de ministrul Culturii [la Opera Naţională].”

Moartea lui Gustav Adolf II în bătalia de la Lützen, 1632 (Carl Wahlbom, 1803)

O înfrângere foarte amară, care nu l-a demobilizat însă pe Vlad Alexandrescu. Ajuns senator din partea USR şi ocupând comunicarea acestui partid pe zona culturală, a revenit cu o altă propunere legislativă, care viza aceeaşi ordonanţă de urgenţă. Absurditatea amendamentelor care afectează sever atribuţiile managerului de teatru a provocat reacţii în lanţ în mediul artistic. La Teatrul Naţional Bucureşti mocneşte un conflict între „colectiv” şi manager, alimentat copios de aceste modificări. Opera Naţională Iaşi este lovită de un conflict similar, în care „colectivul” este susţinut public de filiala USR din capitala Moldovei. Probabil că aceste scandaluri ar fi escaladat până la distrugere dacă n-ar fi venit pandemia.

Dar, dacă la TNB şi ONRI a fost înfrânt, Vlad Alexandrescu reuşeşte să dărâme măcar o parte din Teatrul Bulandra. Nu este o victorie a nimănui, ci o înfrângere a tuturor. Nu numai a culturii din România, în general, ci şi a senatorului. Căci, după ce a acuzat primarul Bucureştiului ca e principalul responsabil pentru conflictul de la Bulandra, reacţia rapidă a Gabrielei Firea i-a stricat iarăşi socotelile. Înlocuirea promptă a Catincăi Nistor i-a atras primăriţei respectul imediat şi, cine ştie, poate şi voturile artiştilor, dacă nu şi susţinerea lor în campania electorală. Căci, până una alta, bugetul teatrului Bulandra este gestionat de Primărie.

Iniţiativa legislativă a lui Vlad Alexandrescu nu are şanse să fie adoptată decât, poate, în cazul unei influenţe suficiente şi necesare a USR în viitorul guvern. Ea nu este acceptată de guvernul PNL (tot interimar şi el) în acest moment, dar atât vreme cât nu este respinsă prin vot de către Parlament, are potenţialul unei bombe cu efect întârziat. Poate provoca alte conflicte, poate alimenta alte puciuri artistice, dar, mai important, îi conferă combustibil electoral senatorului care insistă mereu şi mereu cu aceeaşi greşeală, aşteptând rezultate diferite, dar rămânând complet impasibil la distrugerea culturii naţionale pe care o provoacă. Mai nou, senatorul s-a ataşat atât de mult de această idee fixă de a modifica acea ordonanţă de urgenţă încât o numeşte „legea mea”. De aici şi până la „lupta mea” nu mai e decât un pas.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.