1. Consecvent experimentului

Binecunoscut şi apreciat actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj -Napoca, Sinkó Ferenc adopta uneltele regizorului în anul 2013, atunci când în colaborare cu Leta Popescu propunea la # reactor un spectacol intitulat Parallel care avea să devină un performance hit. Sinkó Ferenc îşi explica decizia de a se dedica (şi) regiei prin dorinţa de se exprima şi altfel, şi în alte forme de spectacol decât cele specifice teatrului tradiţional. 

La scurtă vreme după aceea, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, teoretic un “teatru tradiţional”, însă mereu deschis căutărilor, fie ele chiar iconoclaste şi, implicit, riscante, îi dădea lui Sinkó Ferenc şansa de a monta în cheie post-modernă şi post-dramatică celebra piesă a lui Cehov Cântecul lebedei.

Spectacolul pus în scenă atunci de Sinkó, din multe puncte de vedere şocant, însă, în opinia mea, o profundă şi autentică meditaţie pe una dintre cele mai preocupante teme ale contemporaneităţii - cea a bătrâneţii/îmbătrânirii - nu a avut parte de ceea ce se cheamă unanimităţi critice. Unii confraţi l-au contestat, au strigat revoltaţi nu, acesta nu este Cehov!, alţii l-au acceptat, chiar l-au apreciat, în rândul acestei a doua categorii situându-mă şi eu. De altminteri, # cântec de lebădă (acesta era titlul riguros exact al performance-ului conceput de Sinkó Ferenc) a fost invitat la ediţia din anul 2015 a Festivalului Naţional de Teatru.

Sunt gata să pariez de pe acum că nici Hormon -5 încercări de a petrece timpul împreună nu va avea parte de unanimităţi în receptare, nici din partea spectatorilor obişnuiţi, nici din partea acelor spectatori care au sarcina de a merge la teatru. Adică a criticilor de teatru. Cu atât mai puţin din partea acelor critici care înţeleg această sarcină ca pe o povară. Cei ce se vor situa în zona “rezervaţilor” vor remarca, în cel mai bun caz, excepţionalele înzestrări în domeniul tehnicii teatrale, al teatrului fizic, al teatrului-dans (şi ele îndreptate înspre zone ale impurităţii conceptuale) ale unor actori precum Francisco Alfonsin, Buzási András, Dimény Áron, Laczó Júlia, Orbán Attila, Ötvös Kinga.


FOTO Biro Istvan

 

Fireşte, este pe mai departe vorba despre un teatru de nişă, experimental, însă care abordează, la fel cum a făcut-o şi # cântec de lebădă, o temă de acută actualitate. Rămasă astfel de la “absurzi” încoace. Aceea a comunicării inter-umane. A felului în care ne petrecem timpul ce ni s-a dat pentru a ne privi, a ne cunoaşte, a ne înţelege unii pe alţii. Indiferent de limba pe care o vorbim, de ocupaţii, de aspiraţii. Poate tocmai de aceea prima secvenţă din cele cinci din care este compus performance-ul se joacă în trei limbi- engleză, română, maghiară. Comunicăm, ne receptăm, ne percepem, ne suportăm, ne acceptăm, ne înţelegem unii pe alţii?

Acestea sunt întrebările cheie la care aspiră nu neapărat să găsească un răspuns, ci să ne îndemne pe noi so facem Hormon, spectacol jucat în superbul Studio nou al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. O face urmărind felul în care interacţionează, vorbesc, cântă, fac sport (chiar, v-aţi întrebat de ce unii se îndârjesc să lovească tot mai puternic un sac de box?), se comportă la un inedit picnic, se îmbracă cei şase protagonişti – e greu totuşi să le spui personaje- care evoluează pe o scenă ce creează uneori iluzia că ar fi goală. De fapt, o îmbogăţesc, o completează, îi sporesc dinamismul nu doar performerii, ci şi decorul semnat de Carmencita Brojboiu, costumele simple, specifice cotidianului, datorate lui Bocskai Gyopár, montajul video creat de Radu Bogdan şi efectele speciale datorate lui Borsos Levente.

FOTO Biro Istvan

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- HORMON- 5 ÎNCERCĂRI DE A PETRECE TIMPUL ÎMPREUNĂ- Regia: Sinkó Ferenc; Dramaturgia: Adorjáni Panna; Colaborator creativ: Albert Csilla; Decor: Carmencita Brojboiu; Costume: Bocskai Gyopár; Video: Radu Bogdan; Efecte speciale: Borsos Levente; Cu: Francisco Alfonsin, Buzási András, Dimény Áron, Laczó Júlia, Orbán Attila, Ötvös Kinga; Data reprezentaţiei: 14 mai 2017

2. Ucenicul vrăjitor

Comunitatea belgiană de expresie francofonă se arată intens preocupată să-şi afirme identitatea şi să-şi demonstreze originalitatea culturală nu doar prin raportare la concetăţenii săi waloni, ci şi prin relevarea acelor dominante care o fac să fie altfel decât francezii din Hexagon.

Unul dintre argumentele ei de bază este reprezentat de amplitudinea şi specificităţile curentului simbolist. Care nu doar că s-a născut în Belgia, loc unde a avut parte de ceva mai mult decât de o glorie meteorică, fiind, dimpotrivă, extrem de longeviv. Simbolismul şi-a prelungit aici existenţa şi în primele decenii ale secolului al XX lea, nu s-a limitat doar la manifeste, ci a operat distincţii esenţiale între simbol şi alegorie. Mai presus de toate, argumentează adepţii originalităţii, aici, în zona francofonă a Belgiei, simbolismul a dobândit adevărata lui carnaţie, în întreg acest proces cel mai de seamă rol revenindu-i lui Maurice Maeterlick. Acesta având extraordinarul merit de a fi purtătorul de stindard al teatrului simbolist.

Maeterlick şi felul în care a conceput şi a pus el în practică experienţa lui teatrală înseamnă însă mult mai mult decât o chestiune de mândrie naţională ori un argument adus în contextul unei dispute identitare. Nimic mai relevant, poate, pentru valoarea teatrală a scrierilor acestui poet-dramaturg, prea simplificator privit ca un epigon al lui Mallarmé, decât interesul ce a fost acordat de Meyerhold pieselor scrise de Maeterlinck. Textele acestuia destinate scenei au fost nu doar comentate, ci şi montate cu pasiune şi asiduitate de marele regizor rus. Iată, din Anexa conţinând Lucrările regizorale din intervalul 1905-1912 publicată în volumul Despre teatru publicată sub egida Fundaţiei Culturale ‘’Camil Petrescu” în colecţia Mari regizori ai lumii (Bucureşti, 2011), aflăm că Meyerhold a regizat Moartea lui Tintagiles, Minunea Sfântului Anton, Pelléas şi Mélisande, Sora Béatrice. Din aceeaşi extrem de importantă carte mai dobândim şi informaţia că marele regizor rus a văzut în creatorul Păsării albastre unul dintre cei mai convenabili şi autentic-convingători autori de teatru ai lumii. Un creator şi un stimulator al aşa-numitului teatru static. Pentru Meyerhold, “arta lui Maeterlick este sănătoasă şi tonică”, iar spectacolul lui înseamnă “ un mister liturgic, guvernat de armonia vocilor abia perceptibilă, decorul lacrimilor tăcute, de plânsul în hohote abia reţinute (ca în Moartea lui Tintagiles) sau extazul, ce cheamă la reprezentarea publică a misterelor, cu jocurile ritmate de suntele trompetei şi ale orgii, celebrând triumful Miracolului (ca în actul al doilea al Sorei Beatrice)”, apt să servească intenţiile teatrului convenţiei al cărui regizor trebuie să orienteze actorul , nu să-l dirijeze.

FOTO Biro Istvan

Cercetând prin arhive şi prin cronici aflăm că scrierile destinate scenei purtând semnătura poetului Maeterlinck au fost nu doar prompt, ci şi bine primite şi în partea noastră de Europă. Desigur, şi în România. Mai aproape însă de zilele noastre interesul pentru ele a scăzut, un fenomen explicabil în perioada comunistă, însă cel puţin bizar din 1990 încoace. Puţine au fost reprezentările de care au avut parte piesele belgianului de expresie franceză, singurele care îmi vin în minte fiind cele datorate lui Mihai Măniuţiu, care a pus în scenă magistral Intrusa la Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea, şi lui Victor Ioan Frunză, care a montat Pasărea albastră la Teatrul de limba maghiară din Miercurea Ciuc, un spectacol pe care, din păcate, eu nu l-am văzut.

Nu mică mi-a fost bucuria atunci când tânărul regizor Botond Nagy mi-a spus că nutreşte ambiţia de a aduce Orbii (Les Aveugles) pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Sunt multe, sunt numeroase asemănările dintre Intrusa şi Orbii. Iar e vorba despre teatru static, iar tema principală este aşteptarea morţii, iar ceea ce contează preponderent sunt stările, angoasele vieţii şi ale morţii, asocierile şi disputele dintre ele, şi mult mai puţin replicile. Cu toate că şi acestea atrag atenţia prin delicateţe şi imensa, necontrafăcuta lor poeticitate. Toate aceste dominante se regăsesc mai mult în prima parte a spectacolului regizat de Botond Nagy. Aceea în care vedem personajele bizare – mascate, oameni cu sex incert, femei cu barbă, bătrâne, copii îmbătrâniţi, fiinţe îmbrobodite, contorsionate- jucate de Viola Gábor, Szücs Ervin, Sigmond Rita, Marósan Csaba, Kicsid Gizella, Kántor Melinda, Imre Éva, Farkas Lórand, Albert Csilla- aşteptând întoarcerea Preotului bătrân (Platz János). Despre care ştiu, simt că e mult prea bătrân spre a putea să mai revină.

FOTO Biro Istvan

Aici, în această primă parte care se petrece asemenea întregului spectacol, de altfel, într-un spaţiu ce poate fi asimilat deopotrivă unei piscine sau unui acvariu –această din urmă semnificaţie mi se pare mai apropiată doritei senzaţii de artificial, de nefiresc, de părelnic, de aşteptare (decoruri: Carmencita Brojboiu, costume:Márton Erika)- se concentrează substanţa maeterlickiană a montării. Atâta câtă este. Ea se extinde şi asupra băiatului pornit zadarnic în căutarea mamei (Árus Péter), dar şi asupra celor două replici ale cloşarzilor parcă transferaţi din Aşteptându-l pe Godot (Váta Loránd şi Bodolai Balász). Contează aici enorm vuietul mării, aburii, strigătul pescăruşilor, contează muzica şi remarcabilul sound design ale lui Kónya Ütö Bence, mişcarea gîndită de George Pop. Dar şi mappingul imaginat de Rancz András şi light designul creat de Eröss László.

Încă din această primă parte, resimţită ca atare de mine strict subiectiv căci reprezentaţia se joacă fără pauză, sunt sesizabile intenţiile regizorului de a face din spectacolul său un fel de show, cam în genul celor pe care le realizează Radu Afrim. Care- aflăm din consistentul interviu realizat de Csép Zoltán, interviu găzduit de caietul de sală- l-a influenţat teribil pe adolescentul de odinioară care acum vrea să se afirme în arta regiei. La fel cum l-au influenţat şi Maeterlinck, şi Samuel Beckett, şi Hajas Tibor, şi Pilinszky János, şi Pier Paolo Pasolini. Imense personalităţi ale culturii universale cărora montarea le este dedicată.

Mai departe însă ceva s-a întâmplat, direcţia principală a spectacolului a fost abandonată, abandonată a cam fost şi scrierea lui Maurice Maeterlinck, la ea revenindu-se mai curând doar accidental şi parcă numai din întâmplare. S-au înmulţit, în schimb, şi s-au înmulţit, după părerea mea, peste marginile iertate improvizaţiile, ruperile de ritm, de stil, de ton, de paradigmă, modificările de tot felul. Modificarea de dragul modificării. Prea multe obiecte şi acţiuni se îngrămădesc în scenă. Prea multe scene se aglutinează. Funcţionând izolat, defel organic. Iar regizorul, asemenea ucenicului vrăjitor, nu poate ori nu se încumetă să pună un pic de ordine şi să se decidă asupra unui final. Păcat.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- ORBII- Omagiu lui Maurice Maeterlinck, Samuel Beckett, Hajas Tibor, Pilinnszky János şi Pier Paolo Pasolini; Un spectacol de Botond Nagy; Decorul: Carmencita Brojboiu; Costumele: Márton Erika; Muzica şi sound design: Kónya Ütö Bence; Coregrafia: George Pop; Video mapping: Rancz András; Dramaturgia: Kali Ágnes; Light design: Eröss László; Cu: Viola Gábor, Vata Loránd, Szücs Ervin, Sigmond Rita, Platz János, Marósan Csaba, Kicsid Gizella, Kántor Melinda, Imre Éva, Farkas Lórand, Bodolai Balász, Árus Péter, Albert Csilla; Data reprezentaţiei: 23 mai 2017