Poveşti de familie

Ca parte a programului MixArt dedicat spectacolelor de tip experiment, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara a oferit recent generoase condiţii de creaţie şi de reprezentare unui text intitulat „A fost odată la Timişoara“ scris de Peter Kerek.

În regia autorului, om cu serioasă pregătire în domeniu dobândită atât la UNATC-ul bucureştean cât şi la Academia de Teatru Otto Falckenberb din München.

A fost odată la Timişoara este, înainte de toate, o poveste de familie. Istoria convocată şi recapitulată a unei familii în extincţie, în disoluţie. O familie cu componenţi încă numeroşi, cu rădăcini puternice în multietnicul oraş bănăţean, dar care, din felurite motive ‒ istorice, politice, altele ce ţin de complicatele, adesea incomodele raporturi dintre membrii ei ‒ s-a risipit în cele patru colţuri ale lumii. Familia în cauză se reuneşte cu ocazia unui eveniment trist ‒ moartea mamei într-un accident de maşină, accident provocat din vina tatălui ‒ doar spre a-şi constata starea de dispariţie în curs. O dispariţie pentru stoparea căreia nu se mai poate face practic nimic.

Aflăm, pe rând, detalii destul de numeroase despre fiecare component al familiei în cauză şi vedem că ceea ce ţine, la un prim nivel, doar de un destin individual are numeroase şi puternice ecouri, cauze, origini în realitatea socială a unui oraş cu identitate aparte.

Problema e că povestea, în sine, nu din cale afară de complicată, e spusă în text în multe, în foarte multe cuvinte, că vorbele sunt dublate de excesive metaforizări, că numărul personajelor a fost înmulţit fără vreo justificare reală, înmulţite au fost şi cărările narative, mai vedem şi că intenţiile simbolic-generalizatoare ale partiturii au fost excesiv subliniate.

Defectele textului s-au amplificat ori doar s-au devoalat în spectacol în spectacol. Aceasta fiindcă regizorul Peter Kerek s-a lăsat dominat, fascinat, copleşit de scenaristul Peter Kerek, nu i-a refuzat acestuia nici cel mai mic răsfăţ, nu a făcut deloc apel la creionul roşu ori la foarfece spre a amenda şi extirpa surplusul de cuvinte şi de imagini, ba chiar le-a stimulat să se înmulţească şi să zburde în voie. Peter Kerek, în calitate de regizor, nu a vrut să facă numai teatru, şi-a dorit să facă şi-un pic de film, drept pentru care a recurs din belşug la felurite inserţii video în priză directă. A deschis, cum spun obsedaţii de computer, multe, prea multe ferestre. La urma urmei, nu ele sunt cele care deranjează. Nu ele sau nu doar ele parazitează spectacolul. Mai deranjant e că regizorul Peter Kerek, nedornic să se cantoneze doar la teatrul realist, şi-a ornamentat spectacolul cu tot felul de secvenţe în alte chei, cea mai inexplicabilă şi cea mai lungă fiind lăsată să se manifeste lăbărţat în deschiderea părţii a doua a spectacolului. Unde mai pui că scenelor de această factură le-a mai adăugat personaje fără funcţie dramatică precisă, aşa cum e cel al Bătrânei, care îi prilejuieşte actriţei Irene Flamann-Catalina o evoluţie remarcabilă în sine, dar greu integrabilă în economia generală a spectacolului şi în rigoarea poveştii.

De altfel, cu greu am putea reproşa ceva interpreţilor care sunt buni cu toţii, indiferent dacă se recrutează din generaţia de acum matură, cu experienţă a Teatrului, fie că e vorba despre veteranul Damian Oancea, de deja verificaţii şi adesea lăudaţii Doru Iosif, Benone Viziteu, Alecu Reus, Claudia Ieremia, Alina Ilea, Colin Buzoianu, cu menţiuni speciale pentru excelenţa evoluţiei datorate Anei Maria Cojocaru şi Andreei Tokai ori de foarte tinerii Bogdan Spiridon, Ana Munteanu, Victoria Rusu, Flavius Retea.

Cu atât mai puţin am avea ceva de reproşat superbei, minunatei şi, mai presus de toate, minuţioasei scenografii concepută şi lucrată cu devotament de artist plastic îndrăgostit de miniatură de valoroasa Iuliana Vâlsan ori muzicii de scenă creată de Cári Tibor.

Dacă Peter Kerek-regizorul ar fi fost mai exigent cu sine, dar şi cu Peter Kerek-dramaturgul şi reciproc, dacă acelaşi Peter Kerek ar fi gândit un text mai strâns şi un spectacol asemenea, lucrurile bune ce s-ar fi putut spune despre A fost odată la Timişoara ar fi fost, cu siguranţă, mai numeroase.


Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara- A FOST ODATĂ LA TIMIŞOARA de Peter Kerek;

Regia artistică: Peter Kerek;

Scenografia: Iuliana Vâlsan;

Muzica: Cári Tibor;

Cu: Damian Oancea, Doru Iosif, Benone Viziteu, Alecu Reus, Claudia Ieremia, Ana Maria Cojocaru, Alina Ilea, Bogdan Spiridon, Colin Buzoianu, Ana Munteanu, Victoria Rusu, Irene Flamann Catalina, Andrea Tokai;

Data premierei: 10 decembrie 2013.